Capitolul 87 — “La tatăl meu și tatăl vostru”
Capitol bazat pe textele din Luca 24, 50-53; Faptele apostolilor 1, 9-12.
Venise timpul ca Domnul Hristos să Se înalțe la tronul Tatălui Său. Ca un biruitor dumnezeiesc, El era gata să Se reînnoiască în curțile cerești cu trofeele biruinței. Înainte de moartea Sa, El spusese înaintea Tatălui Său: “Am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac.” (Ioan 17, 4.) După înviere, a mai zăbovit un timp pe pământ, pentru ca ucenicii să se poată obișnui cu El în trupul Său înviat și proslăvit. Acum era gata să-și ia rămas-bun. El dovedise faptul că este un Mântuitor viu. Ucenicii Lui nu mai trebuiau să vorbească despre El ca fiind în mormânt. Ei puteau să se gândească la El ca la o Persoană proslăvită înaintea universului ceresc.
Ca loc pentru înălțarea Sa, Isus alese acel colțișor de atâtea ori sfințit de prezența Sa, pe când locuia printre oameni. Nici Muntele Sion, locul cetății lui David, nici Muntele Moria, locul unde se găsea templul, nu aveau să fie cinstiți în felul acesta. În locurile acelea, Domnul Hristos fusese batjocorit și lepădat. Acolo, valurile milei, deși veneau printr-o tot mai crescândă revărsare a dragostei, au fost respinse de inimi tari ca stânca. Din locurile acelea, Domnul Hristos, istovit și împovărat, plecase să găsească odihnă pe Muntele Măslinilor. Sfânta șechina, înainte de a se îndepărta de cel dintâi templu, se oprise pe muntele din răsărit, ca și cum i-ar fi părut rău să părăsească cetatea aleasă; tot așa Domnul Hristos Se opri la Măsliniș, privind la Ierusalim cu inima plină de dor. Dumbrăvile și vâlcelele muntelui fuseseră sfințite de rugăciunile și lacrimile Lui. Văile lui răsunaseră de strigătele de biruință ale mulțimii care-L proclama împărat. Pe coastele lui, de cealaltă parte, găsise un adăpost în casa lui Lazăr din Betania. În grădina Ghetsemani, situată la poalele muntelui, El Se rugase și Se chinuise singur. De pe muntele acesta urma să Se înalțe la cer. Și tot pe vârful acestuia se vor odihni picioarele Sale când va veni a doua oară. El va sta pe Măsliniș nu ca un om al durerilor, ci ca un împărat plin de slavă și biruitor, în timp ce strigătele de aleluia ale evreilor se vor contopi cu osanalele neamurilor, iar glasurile celor răscumpărați, întocmai ca o oaste numeroasă, vor face să răsune puternic aclamația: “Încoronați-L ca Domn al tuturor”.
-830-
Și acum, împreună cu cei unsprezece ucenici, Isus înainta către munte. Pe când treceau prin poarta Ierusalimului, multe priviri mirate se îndreptau către mica grupă, condusă de Acela pe care, cu câteva săptămâni mai înainte, conducătorii Îl condamnaseră și-L crucificaseră. Ucenicii nu știau că aceasta avea să fie ultima lor întâlnire cu Învățătorul. Isus petrecu timpul vorbind cu ei, repetând învățăturile Sale de altădată. Pe când se apropiau de Ghetsemani, El Se opri ca ei să-și poată reaminti învățăturile pe care li le dăduse în noaptea marelui Său chin sufletesc. Privi din nou la vița prin care înfățișase legătura dintre biserica Sa, El și Tatăl Său; din nou El a repetat adevărurile pe care le explicase mai înainte. Totul în jurul Său amintea de iubirea Sa nerăsplătită. Chiar și ucenicii, care erau atât de scumpi inimii Sale, Îi reproșaseră și Îl părăsiseră în ceasul umilinței Sale.
Hristos locuise în lume treizeci și trei de ani; El suferise disprețul, insultele și batjocura ei; fusese lepădat și răstignit. Acum, când era gata să Se înalțe la tronul slavei Sale, în timp ce privea din nou la nerecunoștința oamenilor pe care venise să-i salveze, nu cumva va retrage de la ei simpatia și iubirea Sa? Nu cumva afecțiunea Sa va fi concentrată asupra acelui loc unde El este prețuit și unde îngeri nevinovați așteaptă să facă ceea ce le spune? Nu! Făgăduința Sa pentru cei iubiți, pe care-i lasă pe pământ, este: “Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” (Matei 28, 20.)
Ajungând la Muntele Măslinilor, Isus îi conduse pe drum, dincolo de vârful muntelui, până în apropiere de Betania. Aici Se opri, iar ucenicii se adunară în jurul Său. Raze de lumină păreau că pornesc de la fața Sa pe când privea plin de iubire la ei. Nu i-a certat pentru greșelile și vinovățiile lor; ultimele cuvinte rostite de Domnul lor au fost cuvinte de cea mai dulce duioșie. Cu mâinile întinse pentru binecuvântare, ca și cum îi asigura de grija Sa protectoare, El Se înălța încet din mijlocul lor, atras către cer de o putere mai mare decât orice atracție pământească. Pe când Se ridica spre cer, ucenicii, înmărmuriți, urmăreau cu ochii încordați să poată prinde și cele din urmă raze de la Domnul lor care Se înălța. Un nor de slavă Îl ascunse de privirea lor; și când carul de nor al îngerilor Îl primi, veniră la ei cuvintele: “Și iată că Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacului”. În același timp, veniră la ei undele celei mai dulci și mai vesele muzici cântate de corul îngerilor.
-831-
În timp ce ucenicii priveau încă spre cer, li s-au adresat niște glasuri plăcute ca cea mai frumoasă muzică. Se întoarseră și văzură doi îngeri în chip de oameni, care le-au vorbit, zicându-le: “Bărbați Galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest Isus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer”.
-832-
Îngerii aceștia erau din ceata care așteptase într-un nor strălucitor să-L însoțească pe Isus către casa Lui cerească. Fiind cei mai de frunte din ceata îngerilor, ei erau cei doi care veniseră la mormântul lui Hristos, la învierea Sa, și care fuseseră cu El în tot cursul vieții Sale pe pământ. Cu dorință arzătoare, tot cerul așteptase să se termine șederea Sa într-o lume pervertită de blestemul păcatului. Venise timpul ca universul ceresc să-L primească pe Împăratul lui. Oare cei doi îngeri nu doreau și ei să fie în mulțimea celor care Îl salutau pe Isus? Dar, din simpatie și iubire pentru aceia pe care El îi părăsise, au mai zăbovit ca să-i mângâie. “Nu sunt oare toți duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moșteni mântuirea?” (Evrei 1, 14.)
Hristos Se înălțase la cer având chip de om. Ucenicii văzuseră norul care-L primise. Același Isus care umblase, vorbise și Se rugase cu ei, care frânsese pâinea împreună cu ei, care fusese cu ei în bărcile lor pe lac și care în ziua aceea Se ostenise urcând împreună cu ei Măslinișul același Isus mergea acum să șadă pe tron cu Tatăl Său. Și îngerii i-au asigurat că Același pe care ei L-au văzut mergând la cer va reveni tot așa cum S-a înălțat. El va veni “pe nori; și orice ochi Îl va vedea.” (Apocalipsa 1, 7.) “Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și întâi vor învia cei morți în Hristos.” (1 Tesaloniceni 4, 16.) “Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toți sfinții îngeri, va ședea pe scaunul de domnie al slavei Sale.” (Matei 25, 31.) În felul acesta, se va împlini însăși făgăduința dată de Domnul ucenicilor Săi: “Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi.” (Ioan 14, 3.) De aceea, ucenicii se puteau bucura pe deplin în nădejdile revenirii Domnului lor.
Când ucenicii s-au întors la Ierusalim, oamenii îi priveau cu surprindere. După judecarea și răstignirea lui Hristos, se crezuse că ei vor arăta abătuți și rușinați. Vrăjmașii lor se așteptau să vadă pe fețele lor o expresie de întristare și înfrângere. Dar, în loc de aceasta, erau numai veselie și biruință. Fețele lor străluceau de o fericire care nu era de natură pământească. Ei nu se tânguiau pentru nădejdi spulberate, ci erau plini de laudă și de recunoștință pentru Dumnezeu. Cu bucurie, ei relatau minunea învierii lui Hristos și înălțarea Sa la cer, iar mărturia lor era primită de mulți.
-833-
Ucenicii nu mai aveau nici o îndoială cu privire la viitor. Ei știau că Isus este în cer și că El continuă să-i iubească. Ei știau că au un prieten la tronul lui Dumnezeu și erau nerăbdători să-I prezinte Tatălui cererile lor în Numele lui Isus. În temere sfântă, și-au plecat capetele în rugăciune, repetând asigurarea: “Orice veți cere de la Tatăl în Numele Meu, vă va da. Până acum n-ați cerut nimic în Numele Meu: cereți și veți căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină.” (Ioan 16, 23.24.) Ei înălțară mâna credinței mai sus și tot mai sus, cu argumentul puternic: “Ba mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi!” (Romani 8, 34.) Iar Ziua Cincizecimii le aduse plinătatea bucuriei prin prezența Mângâietorului, exact așa cum făgăduise Hristos.
Tot cerul aștepta să-L salute pe Mântuitorul în curțile cerești. Pe când Se înălța, El era în frunte, urmat de mulțimea captivilor eliberați la învierea Lui. Oastea cerească lua parte la cortegiul acela plin de veselie cu strigăte și aclamații de laudă și cântări cerești.
Când s-au apropiat de cetatea lui Dumnezeu, îngerii care alcătuiau escorta au strigat:
Porți, ridicați-vă capetele; Ridicați-vă, porți veșnice, Ca să intre Împăratul slavei! Plini de voie bună, îngerii păzitori au răspuns: Cine este acest Împărat al slavei?
Ei spun cuvintele acestea nu pentru că n-ar ști cine este El, ci pentru că doresc să audă răspunsul solemnei preamăriri:
Domnul cel tare și puternic, Domnul cel viteaz în lupte. Porți, ridicați-vă capetele; Ridicați-le, porți veșnice, Ca să intre Împăratul slavei!
Din nou se aude întrebarea: “Cine este acest Împărat al slavei?”, deoarece îngerii niciodată nu obosesc auzind cum Numele Său este înălțat. Îngerii însoțitori dau răspunsul:
Domnul oștirilor: El este Împăratul slavei!
(Psalmii 24, 7-10.)
Atunci porțile cetății lui Dumnezeu se deschid larg, iar mulțimea îngerească intră pe porți într-o revărsare de armonii încântătoare.
-834-
Iată tronul și în jurul lui curcubeul făgăduinței! Iată heruvimii și serafimii! Conducătorii oștirilor îngerești, fiii lui Dumnezeu, reprezentanții lumilor necăzute, toți sunt adunați. Sfatul ceresc, înaintea căruia Lucifer acuzase pe Dumnezeu și pe Fiul Său, reprezentanții acelor ținuturi neatinse de păcat asupra cărora Satana gândise să-și întindă domnia, toți sunt de față pentru a saluta pe Răscumpărătorul. Ei doresc cu ardoare să sărbătorească biruința Sa și să-L proslăvească pe Împăratul lor.
Dar El le face semn să se dea înapoi. Nu încă. El nu poate să primească acum coroana slavei și haina împărătească. Merge înaintea Tatălui Său. Arată fruntea Sa rănită, coasta împunsă, picioarele vătămate; Își înalță mâinile, care poartă urmele cuielor. Arată semnele biruinței Sale; înfățișează înaintea lui Dumnezeu snopul de legănat, pe aceia înviați cu El ca reprezentanți ai acelei mulțimi de oameni care vor învia din mormânt la a doua Sa venire. El Se apropie de Tatăl, care Se bucură pentru fiecare păcătos pocăit, chiar și pentru unul singur. Înainte de a se fi așezat temeliile pământului, Tatăl și Fiul Se uniseră într-un legământ pentru răscumpărarea omului, dacă el ar fi biruit de Satana. Ei Își strânseseră mâinile într-un solemn legământ că Hristos Se va face garant pentru neamul omenesc. Legământul acesta a fost împlinit de Domnul Hristos. Atunci când pe cruce a strigat: “S-a sfârșit”, El S-a adresat Tatălui. Înțelegerea fusese pe deplin adusă la îndeplinire. Acum El zice: Tată, s-a sfârșit. Am împlinit voia Ta, o, Dumnezeul Meu. Am săvârșit lucrarea de răscumpărare. Dacă dreptatea Ta este satisfăcută, “vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu.” (Ioan 19, 30; 17, 24.)
Glasul lui Dumnezeu se aude rostind că dreptatea este împlinită. Satana este înfrânt. Cei ai lui Hristos de pe pământ, care muncesc și se luptă, sunt “primiți în Preaiubitul Lui.” (Efeseni 1, 6.) Înaintea îngerilor din cer și a reprezentanților lumilor necăzute, ei sunt declarați îndreptățiți. Unde este El, acolo va fi și biserica Sa. “Bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută.” (Psalmii 85, 10.) Brațele Tatălui cuprind pe Fiul Său și se dă porunca: “Toți îngerii lui Dumnezeu să I se închine!” (Evrei 1, 6.)
Cu o bucurie de nedescris, cârmuitorii, stăpânirile și puterile recunosc supremația Domnului vieții. Oastea îngerilor I se închină, în timp ce strigătul de bucurie umple curțile cerești. “Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria, cinstea, slava și lauda.” (Apocalipsa 5, 12.)
-835-
Cântările de biruință se unesc cu sunetele harfelor îngerești, până când pare că însuși cerul se revarsă de bucurie și laudă. Iubirea a biruit. Cel pierdut a fost găsit. Cerul răsună de glasuri care proclamă cu tărie: “A Celui ce șade pe scaunul de domnie și a Mielului să fie lauda, cinstea, slava și stăpânirea în vecii vecilor!” (Apocalipsa 5, 13.)
De la scena aceea de bucurie cerească, ne vine pe pământ ecoul minunatelor cuvinte ale lui Hristos: “Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru.” (Ioan 20, 17.) Familia din cer și familia de pe pământ sunt una. Domnul nostru S-a înălțat pentru noi și tot pentru noi trăiește. “De aceea și poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește pururea ca să mijlocească pentru ei.” (Evrei 7, 25.)