Capitolul 86 — Duceți-vă și învățați toate neamurile
Capitol bazat pe textele din Matei 28, 16-20.
Fiind numai la un pas de tronul Tatălui Său, Hristos le-a dat ucenicilor Săi însărcinarea de a lucra. “Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ”, a zis El. “Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile.” (Marcu 16, 15.) Mereu, mereu au fost repetate aceste cuvinte, pentru ca ucenicii să le poată înțelege. Lumina cerului trebuia să strălucească în raze clare și puternice asupra tuturor locuitorilor pământului, de sus și de jos, bogați și săraci. Ucenicii aveau să fie conlucrători cu Răscumpărătorul în lucrarea de mântuire a lumii.
Însărcinarea aceasta fusese dată celor doisprezece, când Hristos Se întâlnise cu ei în odaia de sus; dar, de data aceasta, trebuia să fie încredințată unui număr mai mare. La adunarea de pe munte, în Galilea, au venit toți credincioșii care au putut fi chemați. Hristos Însuși arătase locul acesta, precum și timpul întâlnirii, chiar înainte de moartea Sa. Îngerul de la mormânt le reamintise ucenicilor făgăduința Lui de a Se întâlni cu ei în Galilea. Făgăduința aceasta fusese repetată credincioșilor care erau adunați în Ierusalim în cursul săptămânii Paștelui și prin ei a ajuns la mulți dintre cei răspândiți, care deplângeau moartea Domnului lor. Ei așteptau întâlnirea aceasta cu un mare interes. Au mers la locul întâlnirii pe căi ocolite, venind din toate părțile, pentru a evita bănuiala iudeilor invidioși. Cu inima nerăbdătoare, veneau vorbind despre veștile care ajunseseră la ei cu privire la Hristos.
La timpul stabilit, aproximativ cinci sute de credincioși erau adunați în mici grupuri pe coasta muntelui, doritori să afle tot ce se putea de la aceia care Îl văzuseră pe Hristos după înviere. Ucenicii treceau de un grup la altul, spunând tot ce văzuseră și auziseră despre Isus și aducând dovezi din Scriptură, așa cum făcuse El cu ei. Toma povestea mereu cum se întâmplase cu necredința lui și arăta cum i se spulberaseră toate îndoielile. Deodată, Isus Se arătă în mijlocul lor. Nimeni n-ar fi putut să spună de unde sau cum venise. Mulți dintre cei de față nu-L mai văzuseră înainte; dar în mâinile și picioarele Lui observară semnele răstignirii; chipul Lui era asemenea chipului lui Dumnezeu și, când L-au văzut, au căzut la pământ și I s-au închinat.
-819-
Dar unii se îndoiau. Așa va fi totdeauna. Sunt unii oameni cărora le este greu să-și exercite credința și care se așează de partea îndoielii. Aceștia pierd mult din cauza necredinței lor.
Aceasta a fost unica întâlnire a lui Isus cu un grup mare de credincioși, după învierea Sa. El a venit și le-a vorbit, zicându-le: “Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ”. Ucenicii I se închinaseră chiar înainte de a fi vorbit, dar aceste cuvinte, venind de pe buzele acelea care fuseseră închise de moarte, îi impresionau cu o putere deosebită. El era acum Mântuitorul cel înviat. Mulți dintre ei Îl văzuseră cum Își folosește puterea pentru a-i vindeca pe bolnavi și a ține în frâu puterile diavolești. Ei au crezut că El are putere să-și stabilească împărăția la Ierusalim, să înfrângă orice opoziție și să biruie puterile naturii. El liniștise apele înfuriate; umblase pe valurile cu coama înspumată; înviase pe morți. De astă dată, El spune că “toată puterea” Îi fusese dată. Cuvintele Lui au îndreptat mintea ascultătorilor Lui de la lucrurile pământești și trecătoare la cele cerești și veșnice. Au fost ridicați la cea mai înaltă înțelegere a demnității și slavei Lui.
Cuvintele lui Hristos, rostite pe coasta muntelui, erau o anunțare că jertfa Lui pentru binele omului fusese deplină și desăvârșită. Condițiile ispășirii fuseseră împlinite; lucrarea pentru care a venit în această lume fusese săvârșită. El era pe calea către tronul lui Dumnezeu, pentru a fi onorat de către îngeri, stăpâniri și puteri. El începuse să săvârșească lucrarea Sa de mijlocire. Îmbrăcat cu puteri nemărginite, El le-a dat ucenicilor Săi această însărcinare: “Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” (Matei 28, 19-20.)
Iudeii fuseseră făcuți depozitarii adevărului sacru; dar fariseismul făcuse din ei poporul cel mai exclusivist și cel mai bigot din toate neamurile. Tot ce era legat de preoți și conducători — îmbrăcămintea, obiceiurile, ceremoniile și tradițiile — i-a împiedicat să fie lumina lumii. Considerau că ei înșiși, națiunea iudaică, reprezintă lumea întreagă. Dar Hristos i-a însărcinat pe ucenicii Săi să vestească lumii acel fel de credință și de închinare care să nu depindă de vreo castă sau de vreo țară, adică o credință care să fie potrivită pentru toate popoarele, toate neamurile și toate clasele de oameni.
-820-
Înainte de a-i părăsi pe ucenicii Săi, Hristos le-a arătat în mod clar care este natura Împărăției Sale. Le-a readus în minte ceea ce le spusese mai înainte despre ea. Le-a declarat că scopul Lui nu era acela de a întemeia în lumea aceasta o împărăție trecătoare, ci o împărăție spirituală. El nu trebuia să domnească pe tronul lui David ca un împărat pământesc. Le-a deschis din nou Scripturile, arătându-le că toate prin câte trecuse El fuseseră rânduite în cer, în consfătuirile dintre Tatăl și El Însuși. Totul fusese prevestit de bărbați inspirați de Duhul Sfânt. Vedeți, zise El, că tot ce v-am spus cu privire la lepădarea Mea ca Mesia s-a împlinit. Tot ce am spus cu privire la umilirea și la moartea cu care trebuia să mor s-a făcut întocmai. A treia zi am înviat. Cercetați Scripturile cu mai multă luare aminte și veți vedea că, în toate aceste lucruri, cele spuse de profeție cu privire la Mine s-au împlinit.
Hristos i-a împuternicit pe ucenicii Lui să îndeplinească lucrarea pe care le-o încredințase, începând din Ierusalim. Ierusalimul fusese scena surprinzătoarei Lui bunăvoințe față de neamul omenesc. Acolo suferise, fusese lepădat și osândit. țara Iudeii era locul nașterii Lui. Acolo, îmbrăcat în haina umanității, a umblat printre oameni și puțini și-au dat seama cât de aproape era cerul când Isus era printre ei. În Ierusalim trebuia să înceapă lucrarea ucenicilor.
Gândindu-se la tot ce suferise Hristos acolo și la lucrarea neapreciată pe care o săvârșise, ucenicii ar fi putut să ceară un câmp mai promițător, dar ei n-au făcut o astfel de cerere. Ucenicii trebuiau să cultive chiar terenul acela unde răspândise El sămânța adevărului și sămânța aceasta urma să aducă un seceriș bogat. În lucrarea lor, ucenicii aveau să sufere persecuția venită din cauza geloziei și a urii iudeilor; dar lucruri de felul acesta îndurase și Învățătorul lor și ei nu voiau să fugă de ele. Cele dintâi revărsări de har trebuiau să vină asupra ucigașilor Mântuitorului.
În Ierusalim erau mulți care crezuseră pe ascuns în Isus și mulți care fuseseră duși în rătăcire de preoți și conducători. Și acestora trebuia să li se prezinte Evanghelia. Ei trebuiau să fie chemați la pocăință. Adevărul minunat că numai prin Hristos se putea obține iertarea de păcate trebuia să fie făcut clar. În timp ce tot Ierusalimul era frământat de întâmplările zguduitoare din ultimele săptămâni, predicarea Evangheliei urma să producă acum impresiile cele mai adânci.
-821-
Dar lucrarea nu trebuia să se oprească acolo. Trebuia să se întindă până la marginea pământului. Hristos le-a zis ucenicilor Săi: Ați fost martori și ați văzut viața Mea de jertfă pentru binele omenirii. Ați fost martori ai lucrării Mele pentru Israel. Cu toate că nu au vrut să vină la Mine și să aibă viață, cu toate că preoții și conducătorii au făcut cu Mine ce le-a plăcut, cu toate că M-au lepădat, așa cum au profetizat Scripturile, totuși să mai aibă un prilej de a-L primi pe Fiul lui Dumnezeu. Ați văzut că, pe toți aceia care vin la Mine, mărturisindu-și păcatele, Eu îi primesc cu drag. Pe cel care vine la Mine nicidecum nu-l voi da afară. Toți cei care doresc aceasta pot să fie împăcați cu Dumnezeu și să primească viața veșnică. Vouă, ucenicii Mei, vă încredințez această solie de har. Întâi trebuie să fie dată lui Israel și apoi la toate neamurile, popoarele și limbile. Trebuie dusă și iudeilor, și neamurilor…. Toți cei care cred trebuie să fie adunați într-o singură biserică.
Prin darul Duhului Sfânt, ucenicii urmau să primească o putere minunată, mărturia lor urma să fie întărită prin semne și minuni. Urmau să fie săvârșite minuni nu numai de către apostoli, dar și de către aceia care primeau solia. Isus zice: “În Numele Meu vor scoate afară draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână șerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; își vor pune mâinile peste bolnavi, și bolnavii se vor însănătoși.” (Marcu 16, 17-18.)
Pe vremea aceea, otrăvirea se practica adesea. Oamenii fără scrupule nu ezitau să-i îndepărteze pe aceia care stăteau în calea ambițiilor lor. Isus știa că viața ucenicilor Lui va fi primejduită în felul acesta. Mulți gândeau că-L slujesc pe Dumnezeu dacă îi omoară pe martorii Lui. De aceea, El le-a făgăduit că-i va apăra în vremuri de primejdie.
Ucenicii urmau să aibă aceeași putere pe care o avea Isus, de a vindeca “orice boală și orice neputință care era în norod”. Vindecând în Numele Lui bolile trupului, dădeau dovadă că El avea puterea să vindece sufletul. (Matei 4, 23; 9, 6.) Li s-a făgăduit și un dar nou. Ucenicii urmau să predice printre neamuri și trebuiau să primească puterea de a vorbi în alte limbi. Apostolii și tovarășii lor erau oameni fără multe studii, dar, prin revărsarea Duhului în Ziua Cincizecimii, vorbirea lor, fie că era în limba lor, fie într-o limbă străină, a fost curată, simplă și fără greșeală atât în cuvânt, cât și în accent.
-822-
În felul acesta le-a dat Hristos ucenicilor însărcinarea lor. El a luat măsuri îndestulătoare pentru săvârșirea lucrării Lui și a luat asupră-și răspunderea pentru succesul ei. Atâta vreme cât ascultau de cuvântul Lui și lucrau în legătură cu El, nu puteau să dea greș. Mergeți la toate neamurile, le spusese El. Mergeți până la marginile cele mai îndepărtate ale globului pământesc locuit, dar să știți că voi fi acolo. Lucrați cu credință și încredere, căci nu vă voi părăsi niciodată.
Însărcinarea pe care Mântuitorul le-a dat-o ucenicilor îi cuprinde pe toți credincioșii. Îi cuprinde pe toți cei care vor crede în Hristos până la sfârșitul timpului. E o greșeală mare aceea de a crede că lucrarea de mântuire a sufletelor depinde numai de predicatorul întărit prin binecuvântare pentru acest lucru. Însărcinarea de a predica Evanghelia este dată tuturor acelora care au simțit chemarea cerească. Toți cei care primesc viața lui Hristos sunt sfințiți pentru lucrarea de mântuire a semenilor lor. Biserica a fost întemeiată pentru lucrarea aceasta, și toți aceia care iau asupra lor sfânta ei răspundere se leagă prin aceasta să fie conlucrători cu Hristos.
“Duhul și mireasa zic: ‘Vino!’ Și cine aude să zică: ‘Vino!’” (Apocalipsa 22, 17.) Cel care aude trebuie să repete invitația. Oricare ar fi chemarea pe care cineva o are în viață, cea dintâi grijă a lui va fi să câștige suflete pentru Hristos. S-ar putea să nu fie în stare să vorbească înaintea unei adunări, dar poate lucra pentru câțiva. Acestora le poate destăinui ceea ce a învățat de la Domnul său. A servi lui Hristos nu înseamnă numai a predica. Este serv cel care ajută pe bolnav și pe suferind, sprijină pe cel nevoiaș și spune cuvinte de mângâiere pentru cel întristat și cel cu credință slabă. Aproape și departe, se găsesc oameni copleșiți de simțul vinovăției. Omenirea nu este înjosită de greutăți, de muncă și de sărăcie, ci de vinovăție și de făptuirea de rele. Lucrul acesta aduce neliniște și nemulțumire. Hristos dorește ca servii Săi să ajute suflete bolnave de păcat.
Ucenicii trebuiau să-și înceapă lucrarea de acolo de unde se aflau. Nici câmpul cel mai puțin promițător nu trebuia să fie trecut cu vederea. Tot așa, fiecare lucrător pentru Hristos trebuie să înceapă de acolo de unde se află. Chiar în familia noastră pot fi suflete care flămânzesc după simpatie, care mor de foame din lipsă de pâinea vieții. Pot fi copii care trebuie să fie educați pentru Hristos. Sunt păgâni chiar la poarta noastră. Să facem cu credincioșie lucrarea care este mai aproape de noi. Apoi să întindem eforturile noastre până acolo unde ne va conduce mâna lui Dumnezeu. Se poate ca lucrarea multora să pară a fi strâmtorată de împrejurări; dar, oriunde ar fi, dacă e săvârșită cu credință și sârguință, se va simți până la marginea pământului. Atunci când Hristos Se afla pe pământ, se părea că lucrarea Lui este restrânsă la o regiune mică, dar mulți din toate locurile au auzit solia Lui. Adesea, Dumnezeu folosește mijloacele cele mai simple ca să ajungă la rezultatele cele mai mari. Planul Lui este ca fiecare parte a lucrării Lui să depindă de celelalte, ca roțile unui angrenaj, toate lucrând în armonie. Lucrătorul cel mai umil, dacă este mânat de Duhul Sfânt, va atinge coarde ce nu se văd, ale căror tresăriri vor răsuna până la marginea pământului și vor da naștere la cântări în decursul veacurilor veșnice.
-823-
Dar porunca: “Mergeți în toată lumea” nu trebuie să fie pierdută din vedere. Noi suntem chemați să ne îndreptăm privirile către locurile îndepărtate. Hristos sfărâmă zidurile despărțitoare, prejudecățile naționale, care îi deosebesc pe oameni, și vestește iubire pentru toată familia omenească. El îi înalță pe oameni din cercul strâmt pe care îl prescrie egoismul lor. Desființează toate granițele și deosebirile artificiale din societate. Nu face deosebire între vecin și străin, prieten și vrăjmaș. Ne învață să privim la fiecare suflet împovărat de nevoi ca la fratele nostru, iar lumea să o privim ca fiind câmpul nostru de activitate.
Când a zis: “Mergeți și faceți ucenici din toate neamurile”, Mântuitorul a mai zis: “Semnele acestea vor însoți pe cei ce vor crede. În Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână șerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; își vor pune mâinile peste bolnavi și se vor însănătoși”. Făgăduința este tot atât de mult cuprinzătoare ca însărcinarea. Aceasta nu înseamnă că toți vor primi toate darurile. Duhul “dă fiecăruia în parte, cum voiește.” (1 Corinteni 12, 11.) Darurile Duhului sunt făgăduite fiecărui credincios potrivit cu nevoia lui pentru lucrarea Domnului. Făgăduința aceasta este tot atât de puternică și vrednică de încredere astăzi ca pe timpul apostolilor. “Semnele acestora vor însoți pe cei ce vor crede.” Acesta este privilegiul copiilor lui Dumnezeu și credința trebuie să ia în stăpânire tot ce poate ca aprobare a credinței.
“Își vor pune mâinile peste bolnavi, și se vor însănătoși.” Lumea aceasta este o uriașă leprozerie, dar Hristos a venit să vindece pe bolnavi și să vestească eliberarea celor luați captivi de Satana. El era izvorul sănătății și al puterii. Dădea din însăși viața Sa celor bolnavi, suferinzi și stăpâniți de demoni. Nu alunga pe nimeni care venea la El după putere vindecătoare. Știa că aceia care veneau după ajutor își atrăseseră singuri boala; cu toate acestea, n-a refuzat să-i vindece. Și atunci când puterea de la Hristos pătrundea în aceste biete suflete, ele erau convinse de păcat și mulți erau vindecați atât de boala lor spirituală, cât și de bolile trupești. Evanghelia încă mai păstrează această putere și pentru ce n-am fi și noi astăzi martori la aceleași rezultate?
Hristos simte durerile fiecărui suferind. Când duhuri rele sfâșie trupul omenesc, Hristos simte nenorocirea. Când febra usucă izvorul vieții, El simte agonia. Și astăzi este tot atât de dispus să-i vindece pe bolnavi cum a fost pe vremea când era El Însuși pe pământ. Servii lui Hristos sunt reprezentanții Lui, uneltele prin care lucrează. El dorește ca prin ei să-și exercite puterea vindecătoare.
-824-
În felul de vindecare folosit de Mântuitorul, au fost învățături pentru ucenicii Săi. Cu o ocazie, El a uns ochii unui orb cu tină și i-a spus: “Du-te de te spală în scăldătoarea Siloamului…. El s-a dus, s-a spălat și s-a întors văzând bine.” (Ioan 9, 7.) Vindecarea s-ar fi putut face și numai prin simpla putere a Marelui Vindecător, totuși Hristos a folosit mijloacele simple ale naturii. În timp ce nu a încurajat folosirea medicamentelor, El a aprobat utilizarea leacurilor simple și naturale.
Multora dintre suferinzii care se vindecau, Hristos le zicea: “Să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple mai rău.” (Ioan 5, 14.) În felul acesta, El ne învață că boala este urmarea călcării legilor lui Dumnezeu, atât a celor naturale, cât și a celor spirituale. Nenorocirea cea mare din lumea aceasta n-ar exista, dacă oamenii ar trăi în armonie cu planul Creatorului.
Hristos a fost Călăuza și Învățătorul vechiului Israel și l-a învățat că sănătatea este răsplata ascultării de legile lui Dumnezeu. Marele Medic care i-a vindecat pe bolnavi în Palestina vorbise poporului Său din stâlpul de nor, arătându-i ce trebuie să facă și ce va face Dumnezeu pentru el. “Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului, Dumnezeului tău”, a zis El, “dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui și dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu nici una din bolile cu care am lovit pe egipteni; căci Eu sunt Domnul, care te vindecă.” (Exod 15, 26.) Hristos le-a dat israeliților îndrumări hotărâte asupra felului lor de viață și apoi i-a asigurat: “Domnul va depărta de tine orice boală.” (Deuteronom 7, 15.) Când au împlinit condițiile, au văzut că făgăduința era întemeiată: “Nici unul n-a șovăit dintre semințiile Lui.” (Psalmii 105, 37.)
Învățăturile acestea sunt pentru noi. Toți cei care vor să-și păstreze sănătatea trebuie să împlinească anumite condiții. Toți trebuie să învețe și să cunoască aceste condiții. Domnul n-are plăcere când oamenii nu cunosc legile Lui, fie cele naturale, fie cele spirituale. Noi trebuie să lucrăm împreună cu Dumnezeu atât pentru vindecarea corporală, cât și pentru cea sufletească.
Afară de aceasta, ar trebui să-i învățăm și pe alții cum să păstreze și să-și refacă sănătatea. Pentru cei bolnavi, ar trebui să folosim leacurile pe care Dumnezeu le-a așezat în natură și să le îndreptăm mintea către Acela care, singur, poate să vindece. Lucrarea noastră este aceea de a-i aduce pe bolnavi și pe suferinzi la Hristos pe brațele credinței noastre. Să-i învățăm să creadă în Marele Vindecător. Să ne prindem puternic de făgăduința Lui și să ne rugăm pentru manifestarea puterii Lui. Însăși esența Evangheliei înseamnă refacere și Mântuitorul dorește ca noi să-i îndemnăm pe cei bolnavi, deznădăjduiți și suferinzi să se prindă de puterea Lui.
-825-
Puterea iubirii se dovedește în toate actele Lui de vindecare și numai dacă suntem părtași, prin credință, la această iubire putem fi unelte pentru lucrarea Lui. Dacă neglijăm să ne unim cu Hristos, curentul de energie dătătoare de viață nu poate să se reverse în valuri bogate de la noi la oameni. Erau locuri unde Însuși Hristos nu putea să facă multe lucrări mari din pricina necredinței. Tot astfel acum, necredința desparte biserica de Ajutorul ei divin. Stăpânirea ei asupra realităților veșnice este slabă. Din cauza lipsei de credință, Dumnezeu este dezamăgit și jefuit de slava Lui.
Numai când lucrează pentru Hristos biserica are făgăduința că El este împreună cu ea. Mergeți și faceți ucenici din toate neamurile, a zis El; “și iată că Eu voi fi cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului”. Una dintre primele condiții de a primi puterea Lui este aceea de a lua jugul Lui. Însăși viața bisericii depinde de credincioșia cu care îndeplinește această însărcinare dată de Domnul. A neglija această lucrare înseamnă, cu siguranță, a cădea în slăbiciune și decădere. Acolo unde nu este lucrare vie pentru alții, iubirea se stinge, iar credința se slăbește.
Hristos vrea ca servii Săi să fie educatori ai comunității în lucrarea de răspândire a Evangheliei. Ei trebuie să-i învețe pe membrii bisericii cum să caute și să mântuiască ce este pierdut. Dar fac ei această lucrare? Vai, cât de mulți caută să țină trează scânteia de viață din comunitatea care este gata să moară! Cât de multe comunități sunt îngrijite ca niște mielușei bolnavi de către aceia care trebuie să caute oile pierdute! Și, tot timpul acesta, milioane și milioane pier fără Hristos.
Iubirea dumnezeiască a fost mișcată până în adâncul ei de nepătruns pentru binele oamenilor și îngerii se miră când îi văd pe cei care au primit o iubire așa de mare cum au o recunoștință superficială. Îngerii se miră cât de puțin apreciază oamenii iubirea lui Dumnezeu. Cerul este indignat de neglijența dovedită față de oameni. Am vrea ca noi să știm cum o privește Hristos? Ce ar simți o mamă și un tată, dacă ar ști că fiul lor, pierdut în zăpadă și frig, a fost trecut cu vederea și lăsat să piară de aceia care ar fi putut să-l salveze? N-ar fi întristați îngrozitor și peste măsură de indignați? Nu i-ar denunța ei pe ucigașii aceia cu o mânie aprinsă ca lacrimile lor și fierbinte ca iubirea lor? Suferințele oricărui om sunt suferințele copilului lui Dumnezeu și aceia care nu întind o mână de ajutor semenilor lor gata să piară provoacă mânia Lui îndreptățită. Aceasta este mânia Mielului. Acelora care spun că au părtășie cu Hristos, dar sunt indiferenți față de nevoile semenilor lor, El le va zice în ziua judecății: “Nu știu de unde sunteți; depărtați-vă de la Mine, voi toți lucrătorii fărădelegii.” (Luca 13, 27.)
-826-
În însărcinarea pe care le-a dat-o ucenicilor Săi, Hristos nu numai că a schițat lucrarea lor, dar le-a dat și o solie. “Învățați pe oameni”, a zis El, “să păzească tot ce v-am poruncit.” Ucenicii trebuiau să vestească ceea ce îi învățase Hristos. Se cuprinde aici nu numai ce vorbise El în persoană, dar și prin toți profeții și învățătorii Vechiului Testament. Învățătura omenească este exclusă. Nu e loc pentru tradiție, pentru teoriile și concluziile omului sau pentru legislația bisericească. În însărcinarea aceasta nu sunt cuprinse legile rânduite de autoritatea ecleziastică. Servii lui Hristos nu trebuie să predea nimic din toate acestea. “Legea și profeții”, împreună cu tot ce ne e raportat din cuvintele și faptele Lui formează comoara încredințată ucenicilor pentru a fi predată lumii. Numele lui Hristos este deviza lor, semnul lor distinctiv, legătura lor de unire, autoritatea care hotărăște felul lor de purtare și izvorul izbânzii lor. Împărăția Lui nu va recunoaște nimic din ceea ce nu are inscripția Lui.
Evanghelia trebuie să fie vestită nu ca o teorie lipsită de viață, ci ca o putere vie, care schimbă viața. Dumnezeu dorește ca primitorii harului Său să fie martori ai puterii Lui. El îi primește cu plăcere chiar pe aceia a căror purtare L-a supărat mai mult; dacă se pocăiesc, El le dă Duhul Său cel Sfânt, îi pune în locurile de încredere cele mai însemnate și-i trimite în tabăra celor necredincioși, pentru a vesti mila Lui nemărginită. El ar vrea ca servii Săi să dea mărturie despre faptul că, prin harul Său, oamenii pot avea un caracter asemenea cu al lui Hristos și se pot bucura de asigurarea marii Lui iubiri. Ar vrea ca noi să dăm mărturie despre faptul că El nu poate să fie mulțumit până când neamul omenesc nu este recâștigat și repus în sfintele drepturi de copii ai Lui.
În Hristos se vede duioșia păstorului, iubirea părintelui și mila nemărginită a unui Mântuitor plin de îndurare. El prezintă binecuvântările Sale în cuvintele cele mai îmbietoare. El nu e mulțumit numai să înșire binecuvântările Sale; le prezintă în chipul cel mai atrăgător, pentru a trezi dorința de a le avea. Tot în felul acesta și servii Lui trebuie să prezinte bogățiile slavei Darului nemărginit de mare. Iubirea minunată a lui Hristos va înduioșa și va supune inimile acolo unde simpla înșirare a doctrinei nu va izbuti nimic. “Mângâiați, mângâiați pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru.” “Suie-te pe un munte înalt, ca să vestești Sionului vestea cea bună; înalță-ți glasul cu putere, ca să vestești Ierusalimului vestea cea bună; înalță-ți glasul, nu te teme și spune cetăților lui Iuda: ‘Iată Dumnezeul vostru!… El Își va paște turma ca un Păstor, va lua mieii în brațe, îi va aduce la sânul Lui.’” (Isaia 40, 1.9-11.) Vorbiți-le oamenilor despre Acela care este “întâiul între mii” și a cărui ființă este toată “plină de farmec.” (Cântarea Cântărilor 5, 10.16.) Numai cuvintele nu pot să dea adevărata descriere. Faceți ca aceasta să reflecte în caracter și să se manifeste în viață. Hristos stă pentru a I se reproduce portretul în fiecare creștin. Dumnezeu a predestinat pe oricine “să fie asemenea chipului Fiului Său.” (Romani 8, 29.) În fiecare trebuie să se manifeste față de lume iubirea cea îndelung răbdătoare a lui Hristos, sfințenia, blândețea, îndurarea și adevărul Lui.
-827-
Primii ucenici au plecat și au vestit Cuvântul. Ei L-au descoperit pe Hristos în viața lor. Iar Domnul lucra împreună cu ei “și întărea Cuvântul prin semnele care-l însoțeau.” (Marcu 16, 20.) Ucenicii aceștia s-au pregătit pentru lucrarea lor. Înainte de Cincizecime, ei s-au adunat și au îndepărtat orice deosebire. Erau o inimă și un gând. Ei au crezut făgăduința lui Hristos că se va da binecuvântarea și s-au rugat în credință. Au cerut nu numai ca ei să fie binecuvântați; erau apăsați de povara pentru salvarea sufletelor. Evanghelia trebuia să fie dusă până la marginile pământului și ei au cerut revărsarea puterii lui Hristos care fusese făgăduită. Atunci S-a revărsat Duhul Sfânt și mii de suflete s-au convertit într-o zi.
Așa poate să fie și acum. În loc de a fi vestite speculațiile omenești, să se predice Cuvântul lui Dumnezeu. Creștinii să îndepărteze neînțelegerile dintre ei și să se predea lui Dumnezeu pentru mântuirea celor pierduți. În credință să ceară binecuvântarea, și ea va veni. Revărsarea Duhului pe timpul apostolilor a fost “ploaia timpurie”, și urmările ei au fost mărețe. Dar “ploaia târzie” va fi mai îmbelșugată. (Ioel 2, 23.)
Toți aceia care își predau sufletul, trupul și spiritul lui Dumnezeu vor primi fără încetare noi valuri de puteri corporale și mintale. Depozitele inepuizabile ale cerului le stau la îndemână. Hristos le insuflă duh din duhul Său, viață din viața Sa. Duhul Sfânt scoate la iveală puterile Lui cele mai de seamă pentru a lucra asupra inimii și minții. Harul lui Dumnezeu sporește și înmulțește însușirile lor și orice desăvârșire a naturii dumnezeiești vine în ajutorul lor în lucrarea de salvare a sufletelor. Prin conlucrarea cu Hristos, ei sunt desăvârșiți în El și, în slăbiciunea lor omenească, sunt făcuți în stare să facă faptele Atotputerniciei.
Mântuitorul dorește să manifeste harul Său și să imprime caracterul Său asupra lumii întregi. Ea este stăpânirea răscumpărată de El și dorește să-i facă pe oameni liberi, curați și sfinți. Deși Satana caută să împiedice acest lucru, prin sângele care s-a vărsat pentru oameni, urmează să se câștige biruințe care vor aduce slavă lui Dumnezeu și Mielului. Hristos nu va fi mulțumit până când biruința nu va fi desăvârșită și “va vedea rodul muncii sufletului Lui și Se va înviora.” (Isaia 53, 11.) Toate neamurile de pe pământ vor auzi Evanghelia harului Său. Nu toți vor primi harul Său; dar “o sămânță de oameni Îi va sluji și se va vorbi despre Domnul către cei ce vor veni după ei.” (Psalmii 22, 30.) “Domnia, stăpânirea și puterea tuturor împărățiilor care sunt pretutindeni sub ceruri, se vor da poporului sfinților Celui Preaînalt” și “pământul va fi plin de cunoștința Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă.” “Atunci se vor teme de Numele Domnului cei de la apus, și de slava Lui cei de la răsăritul soarelui.” (Daniel 7, 27; Isaia 11, 9; 59, 19.)
-828-
“Ce frumoase sunt pe munți picioarele celui ce aduce vești bune, care vestește pacea, picioarele celui ce aduce vești bune, care vestește mântuirea! Picioarele celui ce zice Sionului: ‘Dumnezeul tău împărățește!’ … Izbucniți cu toate în strigăte de bucurie, dărâmături…. Căci Domnul mângâie pe poporul Său…. Domnul Își descoperă brațul Său cel sfânt, înaintea tuturor neamurilor; și toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru.” (Isaia 52, 7-10.)