Capitolul 85 — Din nou la mare
Capitol bazat pe textele din Ioan 21, 1-22.
Isus spusese că vrea să-i întâlnească pe ucenicii Săi în Galilea; și, îndată ce a trecut Paștele, ei și-au îndreptat pașii într-acolo. Lipsa lor de la Ierusalim în timpul sărbătorilor ar fi fost socotită drept indiferență și rătăcire, de aceea au rămas până la sfârșitul lor; dar, o dată trecute, s-au întors bucuroși acasă pentru a-L întâlni pe Mântuitorul, așa cum le spusese El.
Șapte dintre ucenicii Lui erau în grup, îmbrăcați în hainele umile de pescari; erau săraci în ce privește bunurile lumii acesteia, dar bogați în cunoașterea și trăirea adevărului, lucru care înaintea Cerului le dădea locul cel mai de frunte ca învățători. Nu fuseseră elevi în școlile profeților, dar timp de trei ani fuseseră învățați de cel mai de seamă Educator pe care lumea L-a cunoscut vreodată. Sub îndrumările Lui, deveniseră nobili, inteligenți, cultivați, ajungând unelte prin care oamenii puteau să fie îndrumați în cunoașterea adevărului.
Cea mai mare parte a lucrării lui Hristos fusese săvârșită aproape de Marea Galileii. Îndată ce ucenicii s-au adunat într-un loc unde să nu fie tulburați, s-au găsit înconjurați de amintiri despre Isus și lucrările Lui cele mai mari. Pe marea aceasta, pe când inima lor era cuprinsă de spaimă, iar furtuna tulburată se năpustea asupra lor ca să-i nimicească, Isus a mers pe valuri pentru a-i scăpa. Tot aici furtuna a fost liniștită prin cuvintele Lui. Se putea vedea țărmul unde peste zece mii de oameni fuseseră hrăniți din câteva pâinișoare și câțiva pești. Nu departe era cetatea Capernaum, locul unde se făcuseră atâtea minuni. Pe când ucenicii priveau la toate acestea, mintea lor era plină de cuvintele și faptele Mântuitorului lor.
-810-
Seara era plăcută și Petru, care încă era atras de corăbii și de pescuit, le-a propus să meargă pe mare și să arunce mrejele. Toți au fost de acord, aveau nevoie de hrană și de îmbrăcăminte, pe care munca unei nopți cu izbândă în pescuit li le-ar fi adus. Așadar, au plecat cu corabia, dar n-au prins nimic. Au muncit toată noaptea, dar fără nici un spor. În timpul orelor obositoare vorbeau despre Domnul lor, care le lipsea, și își aminteau de lucrările minunate la care ei fuseseră martori, în lucrarea Lui de lângă mare. Se întrebau ce va fi cu ei în viitor și se întristau când se gândeau la ceea ce-i aștepta.
În tot timpul acesta, un Supraveghetor singuratic, dar nevăzut, i-a urmărit de pe țărm. În cele din urmă, s-au revărsat zorile, barca era la mică depărtare de țărm și ucenicii au văzut un Străin stând pe mal, care i-a oprit cu întrebarea: “Copii, aveți ceva de mâncare?” Când ei răspunseră: “Nu”, El le zise: “‘Aruncați mreaja în partea dreaptă a corăbiei și veți găsi’. Au aruncat-o deci, și n-o mai puteau trage de mulțimea peștilor.”
Ioan L-a recunoscut pe Străin și i-a spus lui Petru: “Este Domnul”. Petru era așa de încântat și de bucuros, încât, în nerăbdarea lui, s-a aruncat în apă și curând a ajuns lângă Învățătorul său. Ceilalți ucenici au venit cu barca, trăgând plasa cu pești după ei. “Când s-au coborât pe țărm, au văzut acolo jăratic de cărbuni, pește pus deasupra și pâine.”
Ei erau prea încântați ca să mai întrebe de unde erau focul și mâncarea. “Isus le-a zis: ‘Aduceți din peștii pe care i-ați prins acum’.” Petru dădu fuga după plasa pe care o lăsase și-i ajută pe frații săi să o tragă la țărm. După ce s-a terminat lucrul și s-au făcut pregătirile, Isus i-a chemat pe ucenici să vină și să mănânce. El a frânt hrana și a împărțit-o între ei și a fost cunoscut și recunoscut de toți cei șapte. Acum le reveni în minte minunea cu hrănirea celor cinci mii pe coasta muntelui; dar o temere misterioasă îi cuprinse și în tăcere priveau la Mântuitorul înviat.
Le reveni cu putere în minte întâmplarea de lângă mare, atunci când Hristos îi chemase să-L urmeze. Își amintiră cum, la porunca Lui, se avântaseră spre larg și aruncaseră plasa și cum năvoadele erau atât de pline, încât erau gata să se rupă. După aceea, Isus îi chemase să lase corabia lor de pescari și le făgăduise că-i va face pescari de oameni. El săvârșise din nou aceeași minune tocmai pentru ca să le readucă în minte întâmplarea aceea și să adâncească impresia ei. Faptul acesta era o înnoire a însărcinării date ucenicilor. Ea arăta că moartea Învățătorului lor nu le-a micșorat datoria de a săvârși lucrarea pe care le-o încredințase. Cu toate că urmau să fie lipsiți de tovărășia Lui personală și de mijloacele pe care le câștigaseră prin ocupația lor de mai înainte, Mântuitorul înviat urma să aibă și mai departe grijă de ei. În timp ce vor face lucrarea Sa, El Se va îngriji de cele necesare. Isus avea un anumit scop când i-a îndemnat să arunce plasa în partea dreaptă a bărcii. Pe partea aceasta stătea El pe țărm. Aceasta era partea credinței. Dacă lucrau în legătură cu El — unind puterea Lui divină cu străduințele lor omenești, — nu se putea să nu aibă succes.
-811-
Hristos trebuia să mai dea o lecție, care îl privea în mod deosebit pe Petru. Tăgăduirea Domnului său fusese în contrast rușinos cu pretinsa credincioșie de mai înainte a lui Petru. El Îl dezonorase pe Hristos și atrăsese asupra sa neîncrederea fraților săi. Ei se gândeau că nu i se va mai îngădui să ocupe locul pe care îl avusese înainte între ei și el însuși își dădea seama că nu mai inspira nici un fel de încredere. Înainte de a fi chemat să-și reia lucrarea apostolică, trebuia să dea dovadă de pocăință înaintea lor. Fără această dovadă, deși se pocăise, păcatul lui ar fi putut să-i nimicească influența ca serv al lui Hristos. Mântuitorul i-a dat ocazia să câștige încrederea fraților săi și, pe cât posibil, să îndepărteze ocara pe care o adusese asupra Evangheliei.
Aici se dă o învățătură pentru toți urmașii lui Hristos. Evanghelia nu face nici un compromis cu răul. Ea nu poate să scuze păcatul. Păcatele ascunse trebuie să fie mărturisite în ascuns înaintea lui Dumnezeu; dar, în ce privește păcatele fățișe, trebuie să se facă mărturisire pe față. Ocara păcatelor ucenicilor este aruncată asupra lui Hristos. Ele îl fac pe Satana să tresalte, iar sufletele îndoielnice, să se poticnească. Dând dovadă de pocăință, ucenicul, pe cât îi stă în putință, trebuie să îndepărteze această ocară.
Pe când Hristos și ucenicii mâncau împreună la marginea mării, Mântuitorul îi puse lui Petru întrebarea: “Simone, fiul lui Iona, Mă iubești mai mult decât aceștia?”, referindu-Se la frații lui. Petru spusese odată: “Chiar dacă toți ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire.” (Matei 26, 33.) Dar acum el se prețui mai drept. “Da, Doamne”, zise el, “Știi că Te iubesc.” Nu se vede aici nici o susținere înflăcărată că iubirea lui este mai mare decât a fraților lui. El nu-și exprimă părerea în ce privește devoțiunea sa. El face apel la Acela care poate să citească toate gândurile inimii, să judece sinceritatea lui — “Tu știi că Te iubesc”. Isus îi zise iarăși: “Paște mielușeii Mei”.
-812-
Isus îl încercă din nou pe Petru, repetând cuvintele de mai înainte: “Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?” De data aceasta, El nu l-a mai întrebat pe Petru dacă Îl iubește mai mult decât frații lui. Și cel de-al doilea răspuns a fost ca și cel dintâi, lipsit de orice asigurări pline de închipuire: “Da, Doamne, știi că Te iubesc”. Isus îi zise iarăși: “Paște oițele Mele”. Mântuitorul puse din nou întrebarea cercetătoare: “Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?” Petru s-a întristat; el gândea că Isus Se îndoiește de iubirea lui. El știa că Îl făcuse pe Domnul să nu mai aibă încredere în el și, cu inima îndurerată, spuse: “Doamne, Tu toate le știi; știi că Te iubesc”. Isus îi zise iarăși: “Paște oile Mele!”
De trei ori Petru Îl tăgăduise pe față pe Domnul său și de trei ori Hristos a obținut de la el asigurarea iubirii și credincioșiei lui, îndreptând întrebarea aceea hotărâtă ca pe o săgeată înfocată către inima lui rănită. Înaintea ucenicilor Săi, Isus descoperise adâncimea pocăinței lui Petru și dovedise cât de umil era acum ucenicul încrezut de pe vremuri.
Din fire, Petru era pornit și înflăcărat și Satana se folosise de aceste trăsături ale lui pentru a-l doborî. Chiar înainte de căderea lui Petru, Isus îi spusese: “Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta; și după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi.” (Luca 22, 31-32.) Acel timp venise și schimbarea lui Petru era evidentă. Întrebările cercetătoare și precise ale Domnului nu primiseră un răspuns înflăcărat și înfumurat; iar din cauza umilinței și pocăinței lui, Petru era mai bine pregătit ca mai înainte să lucreze ca păstor al turmei.
Cea dintâi lucrare pe care Hristos i-a încredințat-o lui Petru, după ce l-a reașezat în slujbă, era aceea de a paște mielușeii. Aceasta era o lucrare în care Petru avea prea puțină experiență. Era nevoie de multă grijă și bunătate, multă răbdare și stăruință. Petru era chemat să se îngrijească de cei tineri în credință, să-i învețe pe cei neștiutori, să le deschidă Scripturile și să-i învețe cum să fie de folos în slujba lui Hristos. Până acum, Petru nu fusese pregătit să facă lucrul acesta, nici să-i înțeleagă însemnătatea. Dar tocmai aceasta era lucrarea pe care îl chema acum Isus să o îndeplinească. Suferințele prin care trecuse și pocăința lui îl pregătiseră pentru aceasta.
Înainte de căderea lui, Petru vorbea totdeauna necugetat, pripit. Era totdeauna gata să-i corecteze pe alții, să-și spună părerea, fără să înțeleagă el însuși despre ce este vorba sau ce trebuia să spună. Dar Petru cel pocăit era altfel. Și-a păstrat râvna de pe vremuri, dar harul lui Hristos i-a călăuzit zelul. Nu mai era nici pripit, nici încrezut, nici îngâmfat, ci liniștit, stăpân pe sine, gata să se lase învățat. Astfel, el putea să pască atât mielușeii, cât și oile turmei lui Hristos.
-815-
Modul în care Mântuitorul lucrase cu Petru avea o învățătură atât pentru el, cât și pentru frații lui. Îi învăța că trebuie să-l întâmpine pe cel greșit cu răbdare, simpatie și iubire iertătoare. Cu toate că Petru Îl tăgăduise pe Domnul său, iubirea pe care Isus i-o purta nu se stinsese. Tot o astfel de iubire trebuie să simtă și sub păstorul pentru oile și pentru mieii încredințați îngrijirii lui. Amintindu-și de slăbiciunea și greșeala lui, Petru trebuia să se poarte tot așa de blând cu turma sa cum Se purtase și Hristos cu el.
Întrebarea pe care Hristos i-a pus-o lui Petru era plină de însemnătate. El a amintit numai o condiție pentru a fi ucenic sau pentru a sluji. “Mă iubești?” a zis El. Aceasta este însușirea cea mai de seamă. Petru ar fi putut să aibă oricare altă însușire, dar, fără iubirea pentru Hristos, el nu putea să fie un păstor credincios peste turma Domnului. Cunoștințele, bunăvoința, elocvența, recunoștința și râvna sunt toate mijloace pentru a săvârși o lucrare bună; dar, fără a avea în inimă iubirea lui Isus, lucrarea unui serv al lui Hristos este numai o înfrângere.
Isus a mers numai cu Petru, pentru că avea să-i spună anumite lucruri numai lui. Înainte de moartea Sa, Isus îi spusese: “Tu nu poți veni acum după Mine, dar unde Mă duc Eu, vei veni mai târziu”. La aceasta, Petru a răspuns: “Doamne, de ce nu pot veni după Tine acum? Eu îmi voi da viața pentru Tine.” (Ioan 13, 36-37.) Când a zis lucrurile acestea, el nu știa pe unde vor merge picioarele lui Hristos. Petru fusese înfrânt când venise încercarea, dar acum urma să i se dea un nou prilej să-și dovedească iubirea față de Hristos. Hristos îi descoperi viitorul, ca să poată fi întărit când va veni încercarea cea din urmă a credinței. El i-a spus că, după ce va trăi o viață folositoare, când vârsta va influența puterile lui, va urma cu adevărat pe Domnul său. Isus i-a zis: “‘Când erai mai tânăr, singur te încingeai și te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni îți vei întinde mâinile, și altul te va încinge, și te va duce unde nu vei voi’. A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu.”
În felul acesta, Isus i-a făcut cunoscut lui Petru cum urma să moară; chiar îi precizase că va întinde mâinile pe cruce. Îl invită apoi din nou pe ucenicul Său: “Vino după Mine”. Petru n-a fost descurajat de această descoperire. Era gata să sufere orice fel de moarte pentru Domnul său.
Până acum, Petru Îl cunoscuse pe Isus după trup, așa cum mulți Îl cunosc astăzi; dar nu trebuia să se limiteze la atât. El nu-L cunoștea decât din legăturile pe care le avusese cu El în cele pământești. Îl iubise ca Om, ca pe un Învățător trimis de cer; acum Îl iubea ca Dumnezeu. Învățase că, pentru el, Hristos era totul în tot. Acum, era gata să ia parte la misiunea Domnului plină de sacrificiu. Când în cele din urmă a fost dus la cruce, el a cerut să fie răstignit cu capul în jos. Socotea că este prea mare cinstea să sufere la fel ca Domnul lui.
-816-
Cuvintele adresate lui Petru: “Vino după Mine” erau pline de învățătură. Învățătura aceasta era dată nu numai cu privire la moarte, ci și cu privire la orice pas făcut în viață. Până atunci, Petru fusese înclinat să lucreze independent. Încercase să facă planuri pentru lucrarea lui Dumnezeu, în loc să aștepte să urmeze planul lui Dumnezeu. Dar nu putea să câștige nimic luând-o la fugă înaintea Domnului. Isus îl îndemnă: “Vino după Mine”. Nu alerga înaintea Mea. Așa nu vei da singur piept cu oștile lui Satana. Lasă-Mă să merg Eu înaintea ta și nu vei fi înfrânt de vrăjmaș.
Pe când Petru mergea alături de Isus, l-a văzut pe Ioan că îi urmează. A vrut atunci să cunoască viitorul acestuia și “a zis lui Isus: ‘Doamne, dar cu acesta ce va fi?’ Isus i-a răspuns: ‘Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ți pasă ție? Tu vino după Mine!’” Petru ar fi trebuit să se gândească la un lucru, și anume că Domnul i-ar fi descoperit tot ce i-ar fi fost lui de folos să știe. Datoria fiecăruia este de a-L urma pe Hristos, fără să se îngrijoreze cu privire la lucrarea încredințată altora. Spunând despre Ioan: “Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu”, Isus nu dădea asigurarea că ucenicul acesta va trăi până la a doua venire a Domnului. El nu a făcut decât să afirme puterea Sa supremă și, chiar dacă ar fi voit să facă lucrul acesta, n-ar fi afectat cu nimic lucrarea lui Petru. Atât viitorul lui Ioan, cât și cel al lui Petru erau în mâinile Domnului. Fiecăruia i se cerea să-L asculte și să-L urmeze pe Domnul.
Câți oameni nu fac și astăzi la fel ca Petru! Ei se interesează de treburile altora și sunt nerăbdători să știe care le este lucrarea, în timp ce sunt în primejdie să-și neglijeze propria lucrare. Datoria noastră este să privim la Hristos și să-L urmăm. Vom vedea greșeli în viața altora și lipsuri în caracterul lor. Firea omenească este învăluită de slăbiciuni. Dar în Hristos vom găsi desăvârșirea. Privind la El, vom fi și noi transformați.
Ioan a trăit până la adânci bătrâneți. A trăit în timpul distrugerii Ierusalimului și al nimicirii templului măreț — o preînchipuire a nimicirii finale a lumii. Până în ultimele clipe, Ioan L-a urmat îndeaproape pe Domnul său. Povara mărturiei lui către biserici era: “Preaiubiților, să ne iubim unii pe alții”; “Cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, și Dumnezeu rămâne în el.” (1 Ioan 4, 7.16.)
-817-
Petru fusese pus din nou în apostolia lui, dar cinstea și puterea pe care le-a primit de la Hristos nu i-au dat supremație asupra fraților lui. Lucrul acesta a fost bine lămurit de Hristos când Petru a întrebat: “Cu acesta ce va fi?” El a zis: “Ce-ți pasă ție? Tu vino după Mine”. Petru nu a primit cinstea de a fi cap al bisericii. Favoarea pe care Hristos i-o arătase, iertându-i abaterea și încredințându-i hrănirea turmei, și însăși credincioșia lui Petru de a-L urma pe Hristos i-au câștigat încrederea fraților săi. El avea mare influență în biserică. Dar ceea ce Hristos l-a învățat la Marea Galileii a dus cu el în toată viața. Scriind bisericilor prin Duhul Sfânt, el zicea:
“Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca și ei, un martor al patimilor lui Hristos, și părtaș al slavei care va fi descoperită: Păstoriți turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câștig mârșav, ci cu lepădare de sine. Nu ca și cum ați stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărțeală, ci făcându-vă pilde turmei. Și când Se va arăta Păstorul cel mare veți căpăta cununa, care nu se poate veșteji, a slavei.” (1 Petru 5, 1-4.)