Capitolul 84 — “Pace vouă!”
Capitol bazat pe textele din Luca 24, 33-48; Ioan 20, 19-29.
Ajungând la Ierusalim, cei doi ucenici intrară pe poarta de răsărit, care era deschisă în timpul sărbătorilor. Casele erau întunecoase și tăcute, dar călătorii își făceau drum pe străzile strâmte, la lumina lunii care răsărea. Au mers în odaia de sus, unde Hristos a petrecut ceasurile ultimei seri, înainte de moartea Sa. Ei știau că aici îi vor găsi pe frații lor. Oricât era de târziu, știau că ucenicii nu vor dormi atâta vreme cât nu vor afla sigur ce s-a făcut cu trupul Domnului lor. Au găsit ușa de la odaie închisă cu multă grijă. Au bătut la ușă pentru a li se da drumul, dar n-au primit nici un răspuns. Tăcerea era deplină. Apoi au spus cine sunt. Ușa a fost deschisă cu multă băgare de seamă, ei au intrat și împreună cu ei a intrat și un Altul, nevăzut. Apoi ușa a fost din nou închisă cu grijă, de teama spionilor.
Călătorii i-au găsit pe toți cuprinși de o surprinzătoare înflăcărare. Glasul celor din încăpere izbucni în mulțumiri și laude, zicând: “A înviat Domnul cu adevărat și S-a arătat lui Petru”. Apoi, cei doi călători, de-abia suflând de graba cu care veniseră, au povestit felul minunat în care Isus li Se arătase. De-abia au isprăvit de povestit, și unii ziceau că nu pot crede, pentru că ar fi prea frumos să fie adevărat, când, deodată, o altă Persoană li S-a înfățișat. Toți ochii erau ațintiți asupra Străinului. Nimeni nu bătuse la ușă pentru a cere voie să intre. Nu se auzise nici un zgomot de pași. Ucenicii erau surprinși și se întrebau cine-ar putea fi. Apoi auziră un glas care nu era altul decât glasul Învățătorului lor. Cuvinte clare și distincte veneau din gura Lui: “Pace vouă”.
-803-
“Plini de frică și de spaimă, ei credeau că văd un duh. Dar El le-a zis: ‘Pentru ce sunteți tulburați? Și de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitați-vă la mâinile și picioarele Mele, Eu sunt, pipăiți-Mă și vedeți: un duh nu are nici carne, nici oase, cum vedeți că am Eu’. Și după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile și picioarele Sale.”
Ei au privit mâinile și picioarele vătămate de piroanele nemiloase. Au recunoscut glasul Său, care nu se asemăna cu al nimănui pe care să-l fi auzit vreodată. “Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau, și se mirau, El le-a zis: ‘Aveți aici ceva de mâncare?’ I-au dat o bucată de pește fript și un fagure de miere. El le-a luat și a mâncat înaintea lor.” “Ucenicii s-au bucurat când au văzut pe Domnul.” Credința și bucuria au luat locul necredinței și, cu sentimente pe care nici un cuvânt nu ar fi fost în stare să le exprime, L-au recunoscut pe Mântuitorul lor înviat.
La nașterea lui Isus, îngerul vestise: “Pace pe pământ, și între oameni bună învoire”. Iar acum, la cea dintâi arătare în fața ucenicilor după învierea Sa, Mântuitorul le-a spus cuvintele binecunoscute: “Pace vouă!” Isus este gata totdeauna să aducă pace sufletelor împovărate de îndoieli și temeri. El așteaptă să deschidem ușa inimii înaintea Lui și să zicem: “Rămâi cu noi”. El zice: “Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el cu Mine.” (Apocalipsa 3, 20.)
-804-
Învierea lui Isus era o preînchipuire a învierii din urmă a tuturor celor care adorm în El. Înfățișarea Mântuitorului înviat, felul Lui de a Se purta, felul Lui de a vorbi, toate acestea le erau familiare ucenicilor Săi. După cum Isus a înviat dintre morți, tot astfel și aceia care au adormit în El trebuie să învie. Vom recunoaște pe prietenii noștri tot așa cum ucenicii L-au cunoscut pe Isus. Poate că ei au fost deformați, au fost bolnavi sau desfigurați în viața aceasta trecătoare, totuși învie într-o stare fizică desăvârșită și o sănătate deplină; cu toate acestea, în trupul lor proslăvit, identitatea lor se va păstra cu desăvârșire. Atunci vom cunoaște chiar așa cum suntem cunoscuți. (1 Corinteni 13, 12.) Pe fețele care vor reflecta lumina ce vine de la Isus noi vom recunoaște trăsăturile celor iubiți ai noștri.
La întâlnirea Sa cu ucenicii, Isus le aduse aminte de cuvintele pe care le spusese înainte de moartea Sa, anume că toate lucrurile care au fost scrise cu privire la El în legea lui Moise, în profeți și în Psalmi trebuiau să se întâmple. “Atunci le-a deschis mintea ca să înțeleagă Scripturile. Și le-a zis: ‘Așa este scris, și așa trebuie să pătimească Hristos, și să învie a treia zi dintre cei morți. Și să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăința și iertarea păcatelor, începând din Ierusalim. Voi sunteți martori ai acestor lucruri.’”
-805-
Ucenicii au început să-și dea seama de natura și întinderea lucrării lor. Aveau să vestească lumii adevărurile minunate pe care li le încredințase Hristos. Evenimentele vieții Sale, moartea și învierea Sa, profețiile care arătau către aceste evenimente, sfințenia Legii lui Dumnezeu, tainele Planului de Mântuire, puterea lui Isus de a ierta păcatele — ei erau martori la toate acestea și urmau să le aducă la cunoștința oamenilor. Ei trebuiau să vestească Evanghelia păcii și mântuirii prin pocăință și prin puterea Mântuitorului.
“După aceste vorbe, a suflat peste ei și le-a zis: ‘Luați Duh Sfânt! Celor ce le veți ierta păcatele, vor fi iertate; și celor ce le veți ține, vor fi ținute’.” Duhul Sfânt încă nu Se manifestase pe deplin, deoarece Hristos încă nu fusese proslăvit. Revărsarea mult mai bogată a Duhului Sfânt urma să aibă loc numai după înălțarea lui Hristos. Numai după primirea Lui ar fi fost în stare ucenicii să-și îndeplinească însărcinarea de a vesti Evanghelia în lumea aceasta. Dar acum Duhul era dat cu un anumit scop. Înainte ca ucenicii să ajungă să-și îndeplinească datoriile slujbelor pe care le aveau în biserică, Hristos a suflat peste ei Duhul Său. El le dădea una dintre cele mai sfinte îndatoriri și dorea să scrie în inima lor gândul că fără Duhul Sfânt lucrarea aceasta nu putea să fie îndeplinită.
Duhul Sfânt este adierea vieții spirituale în suflet. Împărtășirea Duhului este împărtășirea vieții lui Hristos. Pe cel care-L primește, îl umple cu însușirile lui Hristos. Numai aceia care sunt învățați în felul acesta de Dumnezeu, aceia care se bucură de lucrarea lăuntrică a Duhului și în a căror viață se descoperă viața lui Hristos urmează să stea ca reprezentanți între oameni, pentru a sluji în folosul bisericii.
“Celor ce le veți ierta păcatele”, a zis Hristos, “vor fi iertate … și celor ce le veți ține, vor fi ținute.” Astfel, Hristos nu dă nimănui voie să judece pe alții. În Predica de pe Munte, El a interzis acest lucru. Acesta este dreptul lui Dumnezeu. Dar asupra bisericii, ca organizație, El pune o răspundere cu privire la membrii ei. Față de cei care cad în păcat, biserica are o datorie, să-i avertizeze, să-i învețe și, dacă e cu putință, să-i îndrepte. “Mustră, ceartă, îndeamnă”, zice Domnul, “cu toată blândețea și învățătura.” (2 Timotei 4, 2.) Tratează cu credincioșie relele făptuite. Avertizează orice suflet care se află în primejdie. Nu lăsa pe nimeni să se înșele singur. Spune păcatului pe nume. Arată ce a zis Dumnezeu cu privire la minciună, călcarea Sabatului, furt, idolatrie și orice alt rău. “Cei ce fac astfel de lucruri nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.” (Galateni 5, 21.) Dacă ei stăruie în păcat, judecata pe care ați rostit-o din Cuvântul lui Dumnezeu se rostește asupra lor în cer. Dacă aleg să păcătuiască, se despart de Hristos; biserica trebuie să arate că nu aprobă faptele lor, căci altfel ea însăși aduce ocară asupra Domnului ei. Ea trebuie să spună despre păcat ceea ce Dumnezeu zice despre el. Ea trebuie să se poarte cu el așa cum a dat îndrumări Dumnezeu, și acțiunea ei este întărită în cer. Cine disprețuiește autoritatea bisericii disprețuiește însăși autoritatea lui Hristos.
-806-
Dar tabloul are și o parte mai luminoasă. “Celor ce le veți ierta păcatele, vor fi iertate.” Gândul acesta să fie păstrat totdeauna viu în mintea noastră. Lucrând pentru cei greșiți, toate privirile să se îndrepte spre Hristos. Cu duioșie, păstorii să îngrijească de turma pășunii Domnului. Să le vorbească celor rătăciți despre mila iertătoare a Mântuitorului. Să-l încurajeze pe păcătos să se pocăiască și să creadă în Acela care poate să ierte. Să declare, pe temeiul autorității Cuvântului lui Dumnezeu: “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățe de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1, 9.) Toți cei care se pocăiesc au următoarea făgăduință: “El va avea iarăși milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre; și vei arunca în fundul mării toate păcatele lor.” (Mica 7, 19.)
Pocăința păcătosului să fie primită cu o inimă plină de îndurare de către biserică. Cel care se pocăiește să fie scos din întunericul necredinței la lumina credinței și neprihănirii. Mâna lui tremurândă să fie pusă în mâna iubitoare a lui Isus. O astfel de iertare este întărită în cer.
Numai în felul acesta poate biserica să elibereze de păcat pe un păcătos. Iertarea de păcate se câștigă numai prin meritele lui Hristos. Puterea de a elibera sufletul de vinovăție nu este încredințată nici unui om și nici unei grupări de oameni. Hristos i-a însărcinat pe ucenicii Săi să predice iertarea de păcate în Numele Lui, la toate neamurile; dar ei n-au fost împuterniciți să îndepărteze nici o pată a păcatului. Numele lui Isus este singurul nume dat oamenilor sub cer în care trebuie să fim mântuiți. (Faptele Apostolilor 4, 12.)
Când Isus i-a întâlnit prima dată pe ucenicii Săi în odaia de sus, Toma nu era cu ei. El a auzit cum ceilalți povesteau lucrurile acestea și a primit destule dovezi că Isus înviase; dar întunericul și necredința îi umpluseră inima. Cu cât îi auzea pe ucenici povestind mai mult despre descoperirile minunate ale Mântuitorului înviat, cu atât el se adâncea într-o mai grozavă disperare. Dacă Isus a înviat cu adevărat dintre morți, nu mai putea să fie nici o nădejde cu privire la o reală împărăție pământească. Afară de aceasta, vanitatea lui era rănită când se gândea că Învățătorul lui Se arătase tuturor ucenicilor, numai lui nu. Era hotărât să nu creadă și, timp de o săptămână întreagă, s-a frământat, iar nefericirea lui i se părea cu atât mai întunecată, cu cât vedea nădejdea și credința fraților lui.
-807-
În decursul acestor zile, el a zis de mai multe ori: “Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”. El nu voia să vadă prin ochii fraților săi sau să exercite credința care se întemeia pe mărturia lor. El Îl iubea cu ardoare pe Domnul său, dar îngăduise geloziei și necredinței să pună stăpânire pe mintea și inima lui.
Câțiva ucenici făcură din cunoscuta odaie de sus locuința lor pentru un timp și seara toți se întâlneau acolo, în afară de Toma. Într-o seară, Toma s-a hotărât să meargă și el acolo, pentru a se întâlni cu ceilalți. În ciuda necredinței lui, avea o slabă nădejde că vestea cea bună era adevărată. În timp ce ucenicii luau masa de seară, vorbeau despre dovezile pe care Hristos li le dăduse din profeție. “Pe când erau ușile încuiate, a venit Isus, a stătut în mijloc și le-a zis ‘Pace vouă!’”
Întorcându-Se către Toma, i-a zis: “Adu-ți degetul încoace și uită-te la mâinile Mele; și adu-ți mâna și pune-o în coasta Mea; și nu fi necredincios, ci credincios”. Cuvintele acestea dovedeau că El cunoștea gândurile și cuvintele lui Toma. Ucenicul îndoielnic știa că nici unul dintre prietenii săi nu Îl văzuse pe Isus timp de o săptămână. Ei n-ar fi putut să-I spună despre necredința lui Toma. Recunoscu în Cel care stătea în fața sa pe Domnul său. Nu-i mai trebuiau alte dovezi. Inima îi tresăltă de bucurie și se aruncă la picioarele lui Isus, strigând: “Domnul meu și Dumnezeul meu”.
Isus a primit recunoașterea lui, dar cu duioșie a mustrat necredința lui: “Tomo, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut”. Credința lui Toma ar fi fost mult mai plăcută Domnului, dacă el ar fi fost gata să creadă bazându-se pe mărturisirea fraților lui. Dacă în zilele noastre lumea ar urma pilda lui Toma, nimănui credința aceasta nu i-ar fi spre mântuire, deoarece toți cei care Îl primesc pe Hristos trebuie să facă lucrul acesta pe temeiul mărturisirii altora.
Mulți dintre cei îndoielnici se scuză, zicând că, dacă ar avea dovada pe care Toma o avea de la prietenii lui, ar crede. Nu-și dau seama că au nu numai dovada aceea, ci mult mai mult. Mulți dintre aceia care, la fel ca Toma, așteaptă să dea la o parte orice pricină de îndoială nu vor ajunge niciodată la așa ceva. Încetul cu încetul, ei se întăresc în necredința lor. Aceia care caută să privească partea întunecată, să cârtească și să se plângă nu știu ce fac. Ei seamănă sămânța îndoielii și vor avea de adunat roadele îndoielii. În vremuri când credința și neîncrederea vor fi indispensabile, mulți vor vedea că sunt lipsiți de puterea de a nădăjdui și a crede.
-808-
În felul în care l-a tratat pe Toma, Isus le-a dat urmașilor Lui o învățătură. Exemplul Lui ne arată cum trebuie să-i tratăm pe aceia a căror credință este slabă și care scot mereu în evidență îndoielile lor. Isus nu l-a copleșit pe Toma cu mustrări, nici nu S-a luat la ceartă cu el. El S-a descoperit celui îndoielnic. Toma fusese destul de nechibzuit când și-a impus condițiile pentru a crede, dar Isus, în generoasa Lui iubire și considerație, a sfărâmat toate barierele. Rareori poate necredința să fie biruită prin discuții contradictorii. Ea îmbracă mai degrabă forma unei autoapărări, găsind totdeauna sprijin și noi scuze. Dar faceți ca Isus, în iubirea și îndurarea Lui, să fie descoperit ca Mântuitor răstignit și din multe guri, în vremuri potrivnice, se va auzi recunoașterea dată de Toma: “Domnul meu și Dumnezeul meu”.