Capitolul 83 — Pe calea către Emaus
Capitol bazat pe textele din Luca 24, 13-33.
Târziu în după-amiaza zilei de înviere, doi dintre ucenici erau pe calea către Emaus, un orășel la vreo cincisprezece kilometri de Ierusalim. Ucenicii aceștia nu avuseseră un loc de frunte în lucrarea lui Hristos, dar aveau o vie credință în El. Veniseră la oraș să serbeze Paștele și erau foarte mult tulburați de evenimentele ce avuseseră loc de curând. Auziseră veștile de dimineață în legătură cu luarea trupului lui Hristos din mormânt, precum și cele spuse de femeile care îi văzuseră pe îngeri și Îl întâlniseră pe Isus. Acum se întorceau acasă pentru a cugeta și a se ruga. Plini de întristare, ei își urmau drumul vorbind despre cele văzute la judecată și la răstignire. Niciodată nu fuseseră atât de deznădăjduiți. Lipsiți de nădejde și credință, mergeau în umbra cucii.
Nu ajunseseră departe în călătoria lor când li s-a alăturat un străin, dar erau așa absorbiți de necazul și deznădejdea lor, încât n-au privit la el de aproape. Și-au continuat conversația, destăinuindu-și gândurile inimii. Meditau la învățăturile pe care li le dăduse Hristos, învățături pe care se părea că nu sunt în stare să le înțeleagă. În timp ce vorbeau despre evenimentele care avuseseră loc, Isus dorea să-i mângâie. El le văzuse durerea; le înțelegea ideile contradictorii, pline de teamă, care-i tulburau și le aduceau mereu gândul: Se poate ca acest Om, care a îngăduit să fie atât de mult înjosit, să fie Hristosul? Ei nu mai puteau să-ți rețină durerea și plângeau. Isus știa că inima lor era legată de El în iubire și ar fi dorit să le șteargă lacrimile și să-i umple de veselie și voie bună. Dar mai întâi trebuia să le dea o lecție pe care să n-o uite niciodată.
-796-
“El le-a zis: ‘Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbați între voi pe drum?’ Și ei s-au oprit, uitându-se triști. Drept răspuns, unul dintre ei, numit Cleopa, I-a zis: ‘Tu ești singurul străin aici, în Ierusalim, de nu știi ce s-a întâmplat în zilele acestea?’” Îi povestiră despre dezamăgirea cu privire la Învățătorul lor, “care era un prooroc puternic în fapte și în cuvinte, înaintea lui Dumnezeu și înaintea întregului norod”; dar “preoții cei mai de seamă și mai marii noștri”, spuseră ei, “L-au dat să fie osândit la moarte și L-au răstignit”. Cu inima plină de dezamăgire și cu buzele tremurânde, ei adăugară: “Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va izbăvi pe Israel; dar, cu toate acestea, iată că acum este a treia zi de când s-au întâmplat toate acestea”.
Curios este faptul că ucenicii nu-și aminteau cuvintele lui Hristos și nu-și dădeau seama că El prevestise evenimentele care se întâmplaseră. Nu-și dădeau seama că cea din urmă parte a descoperirilor Lui trebuia să se împlinească tot așa de bine ca întâia parte și că a treia zi El urma să învie. Aceasta era partea pe care ei ar fi trebuit să și-o reamintească. Preoții și cărturarii nu uitaseră lucrul acesta. În ziua “care vine după ziua pregătirii, preoții cei mai de seamă și fariseii s-au dus împreună la Pilat și i-au zis: ‘Doamne, ne-am adus aminte că înșelătorul acela, pe când era încă în viață, a zis: “După trei zile voi învia”’” (Matei 27, 62-63.) Dar ucenicii nu-și aminteau cuvintele acestea.
Atunci Isus le-a zis: “O, nepricepuților și zăbavnici cu inima, când este vorba să credeți tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri și să intre în slava Sa?” Ucenicii se întrebau cine putea fi acest Străin, care le pătrundea chiar în suflet și le vorbea cu atâta seriozitate, duioșie și simpatie și cu atâta nădejde. Pentru prima dată de la trădarea lui Hristos, speranța renăștea în inimile lor. Deseori priveau la Însoțitorul lor și gândeau că vorbele Lui erau tocmai cele pe care le-ar fi spus Hristos. Erau plini de uimire și inima lor a început să tresalte de bucuria așteptării.
Începând de la Moise, adevăratul Alfa al istoriei biblice, Hristos le prezenta din toate Scripturile lucrurile cu privire la Sine Însuși. Dacă mai întâi li S-ar fi descoperit, inima lor ar fi fost satisfăcută. În plinătatea bucuriei lor, nu ar mai fi înfometat după nimic. Dar era nevoie ca ei să înțeleagă mărturia adusă în favoarea Lui de către simbolurile și profețiile din Vechiul Testament. Pe acestea trebuia să se întemeieze credința lor. Hristos n-a săvârșit nici o minune pentru a-i convinge, ci primul lucru a fost să le tălmăcească Scripturile. Ei priviseră la moartea Lui ca la nimicirea tuturor nădejdilor lor. Acum, El le arăta din profeți că aceasta era dovada cea mai puternică a credinței lor.
-799-
Învățându-i pe acești ucenici, Isus arătă însemnătatea Vechiului Testament ca mărturie în favoarea misiunii Lui. Mulți pretinși creștini leapădă Vechiul Testament, zicând că nu mai este de nici un folos. Dar Hristos nu ne învață așa. Atât de mult l-a prețuit, că odată a spus: “Dacă nu ascultă pe Moise și pe prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți.” (Luca 16, 31.)
Glasul lui Hristos este cel care vorbește prin patriarhi și profeți, din zilele lui Adam și până la scenele de încheiere ale timpului. Mântuitorul este descoperit în Vechiul Testament tot așa de clar ca în Noul. Ceea ce viața lui Hristos și învățăturile Noului Testament scot în evidență cu claritate și frumusețe este tocmai lumina din trecutul profetic. Minunile lui Hristos sunt o dovadă a dumnezeirii Lui; dar o și mai puternică dovadă că El este Răscumpărătorul lumii se găsește asemănând profețiile Vechiului Testament cu istoria Noului Testament.
Pornind cu raționamentul de la profeție, Hristos le-a dat ucenicilor Săi o corectă înțelegere a ceea ce El trebuia să fie în omenire. Așteptările lor după un Mesia care să pună mâna pe tronul și puterea împărătească, în conformitate cu dorințele oamenilor, duseseră la rătăcire. Aceasta nu s-ar fi potrivit cu o dreaptă înțelegere a coborârii Lui de la poziția cea mai înaltă la poziția cea mai de jos pe care ar fi putut să o ocupe. Hristos dorea ca ideile ucenicilor Săi să fie curate și adevărate în toate privințele. Ei trebuiau să înțeleagă pe cât era cu putință toate cele privitoare la paharul suferințelor ce-I fusese rânduit. El le arătă că lupta îngrozitoare pe care ei nu o puteau încă pricepe era împlinirea unui legământ încheiat încă înainte de întemeierea lumii. Hristos trebuia să moară, după cum orice călcător al legii trebuie să moară dacă trăiește mai departe în păcat. Toate acestea trebuiau să se împlinească, dar nu trebuiau să se sfârșească în înfrângere, ci în biruință măreață și veșnică. Isus le spuse că trebuie să se facă orice efort pentru a scăpa lumea de la păcat. Urmașii Lui trebuie să trăiască așa cum a trăit El și să lucreze așa cum a lucrat El, cu străduințe intense și neobosite.
-800-
Așa le vorbea Hristos ucenicilor Săi, deschizându-le mintea ca să poată înțelege Scripturile. Ucenicii erau obosiți, dar discuția nu lâncezea. De pe buzele Mântuitorului porneau cuvinte de viață și de asigurare. Dar ochii lor încă nu puteau să priceapă. Când El le vorbi despre nimicirea Ierusalimului, ei priviră plângând la cetatea condamnată. Dar nici acum nu bănuiau cine putea fi Cel care îi însoțea pe drum. Ei nu se gândeau că Acela care era subiectul conversației mergea alături de ei; deoarece Hristos Se referea la Sine, ca și cum ar fi fost o altă persoană. Credeau că El era unul dintre cei care participaseră la sărbătoarea cea mare și care acum se întorcea acasă. El mergea tot atât de atent pe stâncile colțuroase ca și ei, oprindu-Se când și când să Se odihnească puțin. Astfel ei înaintau pe drumul de munte, în timp ce Acela care în curând trebuia să-și la locul la dreapta lui Dumnezeu și care putea să spună: “Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ” mergea alături de ei. (Matei 28, 18.)
Pe când călătoreau, soarele asfințise și, înainte ca drumeții să ajungă la locul lor de odihnă, lucrătorii de pe câmp lăsaseră lucrul. Când ucenicii erau gata să intre în casa lor, se părea că Străinul vrea să-și urmeze drumul. Dar ucenicii se simțeau atrași către El. Sufletul lor flămânzea să audă ceva mai mult de la El. “Rămâi cu noi”, au zis ei. Părea că El nu vrea să primească invitația, dar ei au stăruit, zicând: “Este spre seară, și ziua aproape a trecut”. Isus S-a lăsat înduplecat și a “intrat să rămână la ei”.
Dacă nu ar fi stăruit cu invitația, ucenicii n-ar fi știut că Cel care îi însoțea era Domnul, care înviase. Hristos nu Își impune niciodată prezența. El Se interesează de aceia care au nevoie de El. Bucuros va intra în casa cea mai umilă și va umple de voie bună și inima celui mai umil. Dar, dacă oamenii sunt prea nepăsători ca să se gândească la Oaspetele dumnezeiesc sau să-L roage să rămână cu ei, El trece mai departe. În felul acesta, mulți au de suferit pagube mari. Ei nu-L cunosc pe Hristos mai mult decât au făcut-o ucenicii, pe când mergea cu ei pe cale.
Repede, se pregătește masa ușoară pentru seară. Ea este așezată înaintea Oaspetelui, care și-a luat locul în capul mesei. Iată că El întinde mâinile pentru a binecuvânta hrana. Ucenicii se dau înapoi cu mirare. Însoțitorul lor întinde mâinile întocmai cum obișnuia să facă Învățătorul lor. Privesc din nou și, iată, văd în mâinile Lui semnele cuielor. Amândoi strigă deodată: “Este Domnul Isus! A înviat dintre cei morți!”
-801-
Se ridică să se arunce la picioarele Lui și să I se închine, dar El dispăruse dinaintea lor. Ei privesc la locul care fusese ocupat de Acela al cărui corp cu puțin înainte zăcuse în mormânt și își zic unul altuia: “Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne deschidea Scripturile?”
Dar, având de transmis vestea aceasta mare, ei nu mai pot să stea pe loc și să vorbească. Oboseala și foamea dispar. Lasă mâncarea neatinsă și, plini de bucurie, pornesc îndată din nou la drum, pe aceeași cărare pe care au venit, grăbindu-se să le povestească aceste lucruri ucenicilor din oraș. În unele părți drumul nu este sigur, dar ei se cațără prin locurile prăpăstioase, alunecând pe stâncile netede. Ei nu văd și nu știu că sunt apărați de Acela care a mers pe drum împreună cu ei. Cu toiagul de drum în mână, merg înainte, dorind să pășească mai repede de cum îndrăznesc. Își pierd cărarea, dar o găsesc din nou. Câteodată alergând, câteodată împiedicându-se, ei merg înainte, având pe Însoțitorul nevăzut mereu lângă ei pe tot drumul.
Noaptea este întunecată, dar Soarele Neprihănirii luminează asupra lor. Inima lor tresaltă de bucurie. Li se pare că sunt într-o lume nouă. Hristos este un Mântuitor viu. Ei nu-L mai jelesc ca pe un om mort. Hristos a înviat — repetă ei mereu și mereu. Aceasta e solia pe care ei o aduc celor întristați. Trebuie să le povestească întâmplarea minunată de pe drumul către Emaus. Trebuie să le spună cine li S-a alăturat pe cale. Ei duc solia cea mai mare care s-a dat vreodată lumii, vestea bună, de care depind nădejdile neamului omenesc, atât pentru vremurile acestea, cât și pentru veșnicie.