Capitolul 82 — “De ce plângi?”
Capitol bazat pe textele din Matei 28, 1.5-8; Marcu 16, 1-8; Luca 24, 1-12; Ioan 20, 1-18.
Femeile care stătuseră lângă crucea lui Hristos au urmărit și au așteptat să treacă ceasurile Sabatului. În ziua întâi a săptămânii, foarte devreme, au plecat către mormânt, ducând cu ele mirurile de preț pentru a unge trupul Mântuitorului. Ele nu se gândeau la învierea Lui dintre cei morți. Soarele nădejdii lor apusese și asupra inimii lor se așternuse noaptea. În timp ce mergeau, își aminteau faptele de milostenie ale lui Hristos și cuvintele Lui de îmbărbătare. Dar nu-și aminteau de cuvintele Lui: “Vă voi vedea iarăși.” (Ioan 16, 22.)
Neștiind ce se petrecea chiar atunci, se apropiau de grădină, zicându-și pe când mergeau: “Cine ne va prăvăli piatra de la ușa mormântului?” Știau că nu puteau să dea piatra la o parte, dar au mers mai departe. Și iată, deodată cerurile se luminară de o strălucire care nu venea de la soarele ce răsărea. Pământul se cutremură. Ele au văzut că piatra cea mare era rostogolită. Mormântul era gol.
Femeile nu veniseră la mormânt toate din aceeași parte. Maria Magdalena a fost cea dintâi care a ajuns în locul acela; și, văzând că mormântul este gol, a fugit să le spună ucenicilor. Între timp, au venit și celelalte femei. Deasupra mormântului strălucea o lumină, dar trupul lui Isus nu era acolo. Pe când zăboveau prin jurul mormântului, deodată au văzut că nu erau singure. Un tinerel îmbrăcat în veșminte strălucitoare stătea lângă mormânt. Era îngerul care îndepărtase piatra. Luase înfățișarea de om ca să nu le sperie pe aceste prietene ale lui Isus. Dar asupra lui încă mai strălucea lumina slavei dumnezeiești și femeile s-au înspăimântat. S-au întors să fugă, dar cuvintele îngerului le-au oprit pașii. “Nu vă temeți”, le-a zis el, “căci știu că voi căutați pe Isus, care a fost răstignit. Nu este aici, a înviat după cum a zis. Veniți de vedeți locul unde a fost pus Domnul și duceți-vă repede de spuneți ucenicilor Lui că a înviat dintre morți.” Au privit din nou în mormânt și au auzit din nou vestea aceasta minunată. Un alt înger în chip de om era acolo și le-a zis: “Pentru ce căutați între cei morți pe Cel ce este viu? Nu este aici, ci a înviat. Aduceți-vă aminte ce v-a spus pe când era încă în Galilea, când zicea că Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile păcătoșilor, să fie răstignit și a treia zi să învie!”
-789-
A înviat! A înviat! Femeile rosteau mereu aceste cuvinte. Acum nu mai era nevoie de miruri de uns. Mântuitorul este viu, nu este mort. Ele își amintesc acum de cuvintele Lui când, vorbind despre moartea Sa, zicea că va învia. Ce zi era aceasta pentru omenire! Repede, femeile au plecat de la mormânt, “cu frică și cu mare bucurie, și au alergat să dea de veste ucenicilor Lui”.
Maria nu auzise vestea cea bună. Ea s-a dus la Petru și Ioan cu solia tristă: “Au luat pe Domnul din mormânt și nu știu unde L-au pus”. Ucenicii s-au dus repede la mormânt și au descoperit că lucrurile erau așa cum le spusese Maria. Au văzut pânza și ștergarul, dar pe Domnul nu L-au găsit. Dar tocmai acestea dovedeau că El înviase. Hainele de înmormântare nu erau aruncate cu nepăsare, ci erau împăturite cu grijă, fiecare separat. Ioan “a văzut și a crezut”. El încă nu înțelesese textul care zicea că Hristos trebuia să învie dintre cei morți; dar acum își aduse aminte de cuvintele Mântuitorului care prevestise învierea Sa.
Însuși Hristos a fost Acela care așezase veșmintele de îngropăciune cu atâta grijă la locul lor. Când îngerul cel puternic a coborât la mormânt, el s-a unit cu altul care împreună cu tovarășii lui păziseră trupul Domnului. Când îngerul din cer rostogolise piatra, celălalt intră și desfăcu legăturile de pe trupul lui Isus. Dar însuși mâna lui Isus fusese aceea care le-a împăturit, pe fiecare în parte, și le-a pus la locul lor. Înaintea Aceluia care călăuzește atât steaua, cât și atomul, nu e nimic fără însemnătate. Ordinea și desăvârșirea se văd în toate lucrările Lui.
Maria îi urmase pe Ioan și pe Petru la mormânt; când ei s-au întors la Ierusalim, ea a rămas acolo. Pe când privea la mormântul gol, inima ei a fost umplută de durere. Privind înăuntru, i-a văzut pe cei doi îngeri, unul la căpătâiul și altul la picioarele locului unde fusese așezat Isus. “Femeie, pentru ce plângi?” o întrebară ei. “Pentru că mi-au luat pe Domnul”, răspunse ea, “și nu știu unde L-au pus.”
-790-
Apoi ea a plecat de la îngeri, gândind că trebuie să găsească pe cineva care să-i poată spune ce s-a făcut cu trupul lui Isus. O altă voce i se adresă: “Femeie, pentru ce plângi? Pe cine cauți?” Printre lacrimi, Maria a văzut chipul unui om și, crezând că este grădinarul, a zis: “Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus și mă voi duce să-L iau”. Dacă mormântul acestui om bogat ar fi fost considerat o onoare prea mare pentru Isus, ea însăși ar fi găsit un loc pentru El. Era un mormânt pe care însuși glasul Lui îl eliberase, mormântul unde fusese așezat Lazăr. Nu s-ar fi găsit acolo un loc de înmormântare pentru Domnul ei? Se gândea că pentru ea ar fi fost o mare mângâiere, în întristarea ei, să poarte de grijă scumpului trup răstignit.
Dar iată că, pe tonul cunoscut de ea foarte bine, Isus îi zise: “Marie!” De astă dată, ea știu că nu un străin i se adresa și, întorcându-se, văzu în fața ei pe Hristos cel viu. În bucuria ei, a uitat că El fusese răstignit. Sărind către El ca și cum ar fi vrut să-I îmbrățișeze picioarele, ea zise: “Rabuni!” Dar Hristos Își înălță mâna, zicând: “Nu Mă ține, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la frații Mei, și spune-le că Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și la Dumnezeul vostru”. Și Maria s-a dus la ucenici cu vestea aceea îmbucurătoare.
Isus a refuzat să primească închinarea alor Săi până nu va fi asigurat că jertfa Lui era primită de Tatăl. S-a suit la curțile cerești și chiar de la Dumnezeu a auzit asigurarea că ispășirea Lui pentru păcatele oamenilor fusese îndestulătoare și că, prin sângele Lui, toți pot câștiga viața veșnică. Tatăl a întărit legământul făcut cu Hristos, că El îi va primi pe oamenii care se pocăiesc și sunt ascultători și că-i va iubi așa cum Îl iubește pe Fiul Său. Hristos urma să-și desăvârșească lucrarea și să-și împlinească legământul de a “face pe oameni mai prețioși decât aurul curat și mai scumpi decât aurul din Ofir.” (Isaia 13, 12.) Toată puterea în cer și pe pământ a fost dată Domnului vieții și El Se reîntoarse la urmașii Săi în lumea păcătoasă, ca să le poată da din puterea și slava Lui.
Pe când Mântuitorul era înaintea lui Dumnezeu, primind daruri pentru biserica Sa, ucenicii se gândeau la mormântul gol, se văitau și plângeau. Ziua care pentru tot cerul era o zi de bucurie, pentru ucenici, era o zi de nesiguranță, tulburare și neliniște. Neîncrederea lor în mărturia femeilor dovedea cât de mult le scăzuse credința. Vestea despre învierea lui Hristos se deosebea așa de mult de ceea ce își închipuiseră, încât nu puteau să creadă. Era prea frumos ca să fie adevărat, gândeau ei. Auziseră atât de mult despre așa-zisele teorii științifice ale saducheilor și despre învățăturile lor, încât ceea ce aflaseră despre înviere lăsase o impresie prea slabă asupra minții lor. Cu greu își puteau imagina ce ar însemna învierea dintre cei morți. Nu erau în stare să admită lucrul acesta minunat.
-793-
“Duceți-vă”, le spuseseră femeilor îngerii, “de spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că merge înaintea voastră în Galilea; acolo Îl veți vedea cum v-a spus.” Îngerii aceștia fuseseră cu Isus ca îngeri păzitori în toată viața Lui pe pământ. Ei fuseseră martori la judecarea și răstignirea Lui. Auziseră cuvintele Sale adresate ucenicilor. Lucrul acesta s-a dovedit prin ceea ce le-au spus ucenicilor, iar aceștia ar fi trebuit să fie convinși că așa stau lucrurile. Asemenea cuvinte nu puteau veni decât de la trimișii Domnului lor înviat.
“Spuneți ucenicilor și lui Petru”, spuseseră îngerii. De la moartea lui Hristos, Petru fusese copleșit de remușcări. Felul rușinos în care Îl trădase pe Domnul său și privirea plină de iubire și de durere a Mântuitorului nu i se puteau șterge din minte. Dintre toți ucenicii, el suferise cel mai grozav. Lui i s-a dat asigurarea că pocăința lui este primită și păcatul lui este iertat. El a fost amintit pe nume.
“Spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că merge înaintea voastră în Galilea: acolo Îl veți vedea.” Toți ucenicii Îl părăsiseră pe Isus și chemarea de a-L întâlni îi cuprindea pe toți. El nu-i lepădase. Când le spusese că L-a văzut pe Domnul, Maria Magdalena le-a repetat chemarea de a merge la întâlnirea cu El în Galilea. Chiar și a treia oară le-a fost trimisă solia aceasta. După ce S-a înălțat la Tatăl, Isus Se arătă femeilor zicând: “Bucurați-vă!” Ele s-au apropiat să-I cuprindă picioarele și I s-au închinat. Atunci Isus le-a zis: “Nu vă temeți; duceți-vă de spuneți fraților Mei să meargă în Galilea; acolo Mă vor vedea”.
Cea dintâi lucrare a lui Hristos pe pământ, după învierea Sa, a fost aceea de a-i convinge pe ucenicii Lui de iubirea Sa nemicșorată și de grija Lui duioasă pentru ei. Pentru a le dovedi că era Mântuitorul lor viu, că sfărâmase lanțurile mormântului și că nu mai putea fi reținut de vrăjmașul numit moarte; pentru a le dovedi că are aceeași inimă plină de iubire ca atunci când era cu ei ca Învățător al lor iubit, El li Se arătă de nenumărate ori. Dorea să strângă ceva mai mult legăturile iubirii în jurul lor. Mergeți și spuneți fraților Mei, a zis El, că Mă vor întâlni în Galilea.
-794-
Când au auzit invitația aceasta atât de precisă, ucenicii au început să se gândească la cuvintele lui Hristos, când le prevestise învierea Lui. Dar nici acum nu se bucurau. Nu puteau să scape de îndoială și tulburare. Chiar și atunci când femeile au declarat că L-au văzut pe Domnul, ucenicii nu voiau să creadă. Gândeau că ele au închipuiri.
Necaz părea că se îngrămădește peste necaz. În a șasea zi a săptămânii, Îl văzuseră pe Învățătorul lor murind, în ziua întâi a săptămânii următoare, s-au văzut lipsiți de trupul Lui și mai erau și acuzați că L-au furat ca să-i înșele pe oameni. Nu mai știau ce să facă pentru a îndrepta falsa impresie care câștiga tot mai mult teren împotriva lor. Se temeau de vrăjmășia preoților și de mânia poporului. Ardeau de dor după prezența lui Isus, care-i ajutase în toate împrejurările grele.
Repetară mereu cuvintele: “Noi crezusem că El era Acela care va mântui pe Israel”. Singuratici și plini de dor, își reaminteau de cuvintele: “Dacă se fac lucrurile acestea copacului verde, ce se va face celui uscat?” (Luca 24, 21; 23, 31.) Se adunară în odaia de sus, închiseră și zăvorâră ușa, știind că soarta iubitului lor Învățător putea să fie și a lor oricând.
Totuși s-ar fi putut bucura în tot acest timp, cunoscând faptul că Mântuitorul înviase. În grădină, Maria plângea în timp ce Mântuitorul stătea lângă ea. Ochii ei erau atât de orbiți de lacrimi, încât nu era în stare să-L recunoască. Iar inima ucenicilor era așa plină de durere, încât nu credeau vestea îngerului și nici cuvintele rostite chiar de Hristos.
Câți oameni nu fac și astăzi ceea ce au făcut acești ucenici! Câți nu fac să răsune din nou cuvintele de disperare ale Mariei: “Au luat pe Domnul … și nu știu unde L-au pus!” Cât de mulți sunt aceia cărora nu li s-ar putea spune cuvintele Mântuitorului: “Pentru ce plângi? Pe cine cauți?” El este chiar lângă ei, dar ochii lor orbiți de lacrimi nu-L cunosc. El le vorbește, dar ei nu pricep.
Să se ridice capul plecat, să se deschidă ochii pentru a-L privi, urechile să asculte glasul Lui! “Mergeți repede și spuneți ucenicilor Lui că a înviat.” Îndemnați-i să nu privească la mormântul nou al lui Iosif, care a fost închis cu o piatră mare și pecetluită cu sigiliul roman. Hristos nu este acolo. Nu priviți la mormântul gol! Nu vă jeliți ca aceia care n-au nici nădejde, nici ajutor. Isus trăiește și, pentru că El trăiește, vom trăi și noi. Din inimi recunoscătoare, de pe buze atinse de un foc sacru, să se înalțe imnul de bucurie: Hristos a înviat! El trăiește pentru a mijloci spre binele nostru. Agățați-vă de nădejdea aceasta și ea va ține sufletul ca o ancoră sigură, încercată. Credeți și veți vedea slava lui Dumnezeu.