Capitolul 78 — Golgota
Capitol bazat pe textele din Matei 27, 31-53; Marcu 14, 20-38; Luca 23, 26-46; Ioan 19, 16-30.
“Când au ajuns la locul numit ‘Căpățâna’, L-au răstignit acolo.”
“De aceea … ca să sfințească norodul cu însuși sângele Său”, Hristos “a pătimit dincolo de poartă.” (Evrei 13, 12.) Din cauza călcării Legii lui Dumnezeu, Adam și Eva au fost izgoniți din grădina Edenului. Domnul Hristos, Înlocuitorul nostru, trebuia să sufere dincolo de hotarele Ierusalimului. El a murit dincolo de poartă, acolo unde erau executați tâlharii și ucigașii. Pline de însemnătate sunt aceste cuvinte: “Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi.” (Galateni 3, 13.)
O mare mulțime L-a urmat pe Isus de la sala de judecată la Golgota. Vestea cu privire la condamnarea Sa se răspândise în tot Ierusalimul, și oameni din toate clasele s-au îndreptat cu grămada spre locul crucificării. Preoții și conducătorii se legaseră printr-o înțelegere să nu le facă nimic urmașilor Domnului Hristos, dacă El avea să fie dat în mâinile lor, și de aceea ucenicii și credincioșii din oraș și din împrejurimi s-au alăturat mulțimii care Îl urma pe Mântuitorul.
Când Domnul Isus a trecut de poarta curții lui Pilat, crucea care fusese pregătită pentru Baraba a fost pusă pe umerii Săi zdrobiți, care sângerau. Doi tovarăși de tâlhărie ai lui Baraba aveau să sufere moartea o dată cu Domnul Hristos și asupra lor au fost, de asemenea, puse crucile pregătite pentru ei. Povara Mântuitorului era prea grea pentru El, în starea Lui de slăbiciune și suferință. De la Cina Paștelui luată cu ucenicii Săi, El nu mâncase și nu băuse nimic. În conflictul cu forțele satanice din grădina Ghetsemani, El fusese în agonie. Îndurase durerea teribilă a trădării și îi văzuse pe ucenicii Săi părăsindu-L, fugind de El. Fusese dus la Ana, apoi la Caiafa și la Pilat. De la Pilat, fusese trimis la Irod și înapoi la Pilat. Din insultă în insultă și din batjocură în batjocură; de două ori torturat, bătut cu bice — toată noaptea avuseseră loc scene după scene de un caracter atât de aspru, încât ar fi fost o încercare extremă pentru oricine. Domnul Hristos însă n-a cedat. El n-a rostit nici un cuvânt, decât pentru slava lui Dumnezeu. În tot timpul acelei dezgustătoare farse a procesului, El S-a comportat cu statornicie și demnitate. Dar când, după ce a fost a doua oară bătut cu bice, a fost pusă crucea asupra Sa, natura omenească n-a mai putut suporta. El a leșinat sub povara ei.
-742-
Mulțimea care Îl urma pe Mântuitorul a văzut pașii Săi slabi ce se clătinau, dar n-a manifestat nici un pic de milă față de El. Oamenii își băteau joc pentru că nu putea să ducă acea cruce grea. Din nou povara a fost pusă asupra Sa și El iarăși a căzut la pământ sub greutatea ei. Persecutorii Săi au văzut că Îi era imposibil să-și ducă mai departe povara. Ei erau în încurcătură, neștiind pe cine să găsească să ducă mai departe povara aceea umilitoare. Iudeii nu puteau face lucrul acesta, pentru că întinarea avea să-i împiedice să ia parte la sărbătoarea Paștelui. Nimeni deci, nici măcar gloata care Îl urma, nu era de acord să poarte crucea.
În acest moment, un străin, Simon din Cirene, venind de la țară, se întâlnește cu mulțimea. El aude batjocurile și înjurăturile gloatei; aude repetându-se cuvintele disprețuitoare: “Faceți loc pentru Împăratul Iudeilor!” El se oprește plin de uimire în fața scenei și, în timp ce își exprimă compasiunea, îl prind și pun crucea pe umerii săi.
Simon auzise despre Hristos. Fiii săi credeau în Mântuitorul, dar el însuși nu era un ucenic al Său. Purtarea crucii spre Golgota a fost o binecuvântare pentru Simon și de aici înainte el avea să fie totdeauna recunoscător pentru această providență. Faptul acesta l-a făcut să considere luarea crucii Domnului Hristos ca o favoare și a rămas totdeauna cu bucurie sub povara ei.
Nu puține femei se aflau în mulțimea care Îl urma pe Cel nevinovat la locul execuției. Atenția lor era ațintită asupra Domnului Hristos. Unele dintre ele Îl văzuseră mai înainte. Altele aduseseră la El pe bolnavii și suferinzii lor. Altele fuseseră ele însele vindecate. Acum se făceau auzite istorisiri ale celor petrecute. Ele erau uimite de ura pe care mulțimea o manifesta față de Cel pentru care inimile lor erau înduioșate și zdrobite. Și, în ciuda acțiunii gloatei turbate și a cuvintelor pline de mânie ale preoților și conducătorilor, aceste femei au dat glas simpatiei lor. Și în timp ce Domnul Hristos cădea leșinat sub povara crucii, ele izbucneau în vaiete jalnice.
-743-
Acesta a fost singurul lucru care a atras atenția Domnului Hristos. Deși copleșit de suferință, în timp ce purta păcatele lumii, El nu era indiferent față de această exprimare a durerii. A privit la aceste femei cu o delicată simpatie. Ele nu credeau în El; știa că ele nu-L plângeau ca pe Cineva trimis de Dumnezeu, ci erau mișcate de sentimente de milă omenească. Dar n-a disprețuit simpatia lor, ci faptul acesta a trezit în inima Sa o profundă milă: “Fiice ale Ierusalimului”, a spus El, “nu Mă plângeți pe Mine, ci plângeți-vă pe voi înșivă și pe copiii voștri”. De la scena din fața Sa, Domnul Hristos a privit în viitor, în timpul nimicirii Ierusalimului. În scena teribilă, multe din femeile care Îl plângeau acum aveau să piară împreună cu copiii lor.
De la căderea Ierusalimului, gândurile Domnului Hristos au trecut la o judecată mai amplă. În distrugerea orașului plin de nelegiuire, El a văzut un simbol al nimicirii finale, ce avea să vină asupra lumii. El spusese: “Atunci vor începe să zică munților: ‘Cădeți peste noi!’ Și dealurilor: ‘Acoperiți-ne!’ Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?” Prin copacul verde, Domnul Hristos Se reprezenta pe Sine, Răscumpărătorul nevinovat. Dumnezeu a îngăduit ca mânia Sa manifestată împotriva păcatului să se abată asupra Fiului Său iubit. Domnul Hristos avea să fie crucificat pentru păcatele oamenilor. Ce suferință avea să suporte atunci păcătosul care stăruia în păcat? Toți cei nepocăiți și necredincioși vor cunoaște necazul și suferința, pe care nici o limbă nu le poate exprima.
Din mulțimea ce urma pe Mântuitorul la Golgota, mulți Îl însoțiseră cu osanale pline de bucurie și fluturaseră ramuri de palmieri atunci când a intrat triumfător în Ierusalim. Dar nu puțini dintre cei care-I adresaseră osanale, pentru că atunci era popular să facă astfel, acum se alăturau strigătului: “Răstignește-L! Răstignește-L!” Când Domnul Hristos a intrat în Ierusalim, speranțele ucenicilor crescuseră în cel mai înalt grad. Ei stătuseră strâns lângă Învățătorul lor, considerând că era o mare onoare a fi în legătură cu El. Acum însă, în umilirea Sa, ei Îl urmară de la distanță. Erau plini de durere și zdrobiți, dezamăgiți în speranțele lor. Cât de exact se împlineau cuvintele Domnului Hristos: “În noaptea aceasta, toți veți găsi în Mine o pricină de poticnire: căci este scris: ‘Voi bate Păstorul, și oile turmei vor fi risipite.’” (Matei 26, 31.)
-744-
Sosind la locul execuției, osândiții au fost legați de instrumentele de tortură. Cei doi tâlhari se zbăteau în mâinile celor care-i așezau pe cruce; dar Domnul Hristos n-a opus nici o rezistență. Mama Domnului Hristos, sprijinită de Ioan, ucenicul iubit, urmase pașii Fiului ei în drum spre Golgota. Ea Îl văzuse căzând sub povara crucii și dorise foarte mult să-I sprijine cu mâna capul rănit și să-I șteargă fruntea care cândva se odihnise la pieptul său. Dar nu i s-a îngăduit acest dureros privilegiu. Asemenea ucenicilor, ea încă mai nutrea speranța că Domnul Hristos avea să-și manifeste puterea și să Se elibereze din mâinile vrăjmașilor Săi. Din nou inima i se strânse când își aduse aminte de cuvintele prin care El prevestise chiar scenele ce aveau loc atunci. În timp ce tâlharii erau legați de cruce, ea privea scena într-o așteptare chinuitoare. Va îngădui oare El, care dăduse viață morților, să fie răstignit? Va îngădui oare El, Fiul lui Dumnezeu, să fie ucis într-un mod așa de crud? Oare va trebui ea să lepede credința că Isus este Mesia? Va trebui oare să fie martoră a ocării și durerii Lui, fără să aibă măcar privilegiul de a-L ajuta în durerea Lui? Ea a văzut cum mâinile Sale se întind pe cruce; ciocanul și cuiele fuseseră aduse, erau acolo, și în timp ce piroanele erau bătute în carnea moale, ucenicii, cu inima zdrobită, au dus departe de scena aceea plină de cruzime trupul leșinat al mamei lui Isus.
Mântuitorul n-a scos nici un murmur de durere. Fața Sa a rămas calmă și senină, dar stropi mari de sudoare erau pe fruntea Lui. Nu s-a găsit atunci nici o mână milostivă care să șteargă sudoarea morții de pe fața Sa, nici un cuvânt de simpatie, nici o credincioșie neclintită, care să stea alături de inima Sa omenească. În timp ce soldații își aduceau la îndeplinire îngrozitoarea lor lucrare, Domnul Hristos Se ruga pentru vrăjmașii Săi: “Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” Mintea Lui trecea dincolo de propria suferință, la păcatul persecutorilor Săi și la plata teribilă care va fi partea lor. Nici un blestem n-a fost rostit asupra soldaților care-L tratau atât de aspru. Nici o răzbunare n-a fost invocată asupra preoților și conducătorilor, care jubilau la vederea împlinirii planurilor lor. Domnului Hristos I-a fost milă de ei, în ignoranța și vinovăția lor. El șopti, pentru iertarea lor, scuza “căci nu știu ce fac”.
Dacă ar fi știut că Îl torturau pe Cel care a venit să salveze din ruină veșnică neamul omenesc căzut în păcat, atunci ei ar fi fost cuprinși de remușcare și de groază. Dar necunoașterea lor nu le-a îndepărtat vinovăția; căci a fost privilegiul lor acela de a cunoaște și a primi pe Domnul Hristos ca Mântuitor al lor. Unii dintre ei aveau să-și recunoască păcatul, să se pocăiască și să fie convertiți. Alții însă, prin nepocăința lor, aveau să facă imposibil ca rugăciunea Domnului Hristos să primească un răspuns pentru ei. Și totuși, în același fel, scopul lui Dumnezeu ajungea să fie împlinit. Domnul Hristos câștiga dreptul să devină apărătorul omului în prezența lui Dumnezeu.
-745-
Rugăciunea aceea a Domnului Hristos pentru vrăjmașii Săi a cuprins lumea. Ea cuprinde pe orice păcătos care a trăit sau va trăi, de la începutul lumii și până la sfârșitul timpului. Deasupra tuturor zace vinovăția crucificării Fiului lui Dumnezeu. Iertarea este oferită tuturor în dar. “Toți cei ce vor” pot avea pace cu Dumnezeu și pot moșteni viața veșnică.
De îndată ce Domnul Isus a fost pironit pe cruce, aceasta a fost ridicată de bărbați puternici și trântită cu violență în groapa mai dinainte pregătită. Faptul acesta L-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să sufere cea mai cumplită durere. Pilat a scris apoi o inscripție în evreiește, grecește și latinește și a așezat-o pe cruce, deasupra capului Domnului Hristos: “Isus din Nazaret, Împăratul Iudeilor”. Inscripția aceasta i-a enervat pe iudei. În sala de judecată a lui Pilat ei strigaseră: “Răstignește-L!” “Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul.” (Ioan 19, 15.) Ei declaraseră că oricine va recunoaște un alt împărat va fi un trădător. Pilat a scris sentimentele pe care ei le exprimaseră. N-a fost amintită nici o altă vinovăție, decât aceea că Isus era Împăratul Iudeilor. Inscripția era de fapt o virtuală recunoaștere a supunerii iudeilor față de puterea romană. Ea declara că oricine va pretinde că este împăratul lui Israel avea să fie judecat de ei ca fiind vrednic de moarte. Preoții se întrecuseră pe ei înșiși. Pe când puneau la cale moartea Domnului Hristos, Caiafa declarase că este mai de folos să moară un om pentru a salva întreaga națiune. Acum, ipocrizia lor a fost dată pe față. Pentru a-L distruge pe Domnul Hristos, ei fuseseră gata să sacrifice existența lor națională.
Preoții au văzut ceea ce făcuseră și, de aceea, i-au cerut lui Pilat să schimbe inscripția. Ei au spus: “Nu scrie: ‘Împăratul Iudeilor’, ci scrie că El a zis: ‘Eu sunt Împăratul Iudeilor’”. Pilat însă era supărat pe sine pentru slăbiciunea de care dăduse dovadă și în mod categoric își manifestă disprețul față de preoții și conducătorii pizmași și vicleni. El le răspunse rece: “Ce am scris, am scris”.
O putere mai mare decât Pilat sau decât iudeii a îndrumat așezarea acelei inscripții deasupra capului Domnului Hristos. Era în planul lui Dumnezeu ca ea să îndemne la cugetare și la cercetarea Scripturii. Locul unde a fost crucificat Domnul Hristos era aproape de oraș. Mii de oameni din toate țările se aflau atunci la Ierusalim, iar inscripția care declară pe Isus din Nazaret ca Mesia avea să fie cunoscută de toți. Ea era un adevăr viu, transmis de o mână pe care Dumnezeu o îndrumase.
-746-
În suferințele Domnului Hristos pe cruce, profeția a fost împlinită. Cu veacuri înainte de răstignire, Mântuitorul profetizase felul tratamentului la care avea să fie supus: “Căci niște câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiți dau târcoale împrejurul Meu, Mi-au străpuns mâinile și picioarele; toate oasele aș putea să Mi le număr. Ei, însă, pândesc și mă privesc; își împart hainele Mele între ei, și trag la sorți pentru cămașa Mea.” (Psalmii 22, 16-18.) Profeția cu privire la hainele Sale a fost împlinită, fără să fie nevoie de sfatul sau intervenția prietenilor sau a vrăjmașilor Celui crucificat. Hainele Sale au fost date soldaților care Îl pironiseră pe cruce. Domnul Hristos a auzit cum se certau atunci când împărțeau între ei hainele Lui. Tunica Lui fusese țesută de-a-ntregul, fără cusătură, și ei au zis: “Să n-o sfâșiem, ci să tragem la sorți a cui să fie”.
Într-o altă profeție, Mântuitorul declara: “Ocara Îmi rupe inima, și sunt bolnav; aștept să-i fie cuiva milă de Mine, dar degeaba; aștept mângâietori și nu găsesc nici unul. Ei îmi pun fiere în mâncare și, când Mi-e sete, Îmi dau să beau oțet.” (Psalmii 69, 20.21.) Acelora care sufereau moartea pe cruce le era îngăduit să li se dea o băutură care-i făcea să nu mai simtă durerea. Acest amestec a fost oferit și Domnului Hristos; dar, gustând, a refuzat să-l ia. El n-ar fi primit nimic care I-ar fi întunecat mintea. Credința Sa trebuia să se țină puternic de Dumnezeu. Aceasta era singura Lui tărie. Dacă și-ar fi întunecat simțămintele, faptul acesta i-ar fi oferit un avantaj lui Satana.
Vrăjmașii Domnului Hristos dădură frâu liber mâniei lor furioase, în timp ce El atârna pe cruce. Preoții, conducătorii și cărturarii s-au unit cu gloata în a-și bate joc de Mântuitorul muribund. La botez și la schimbarea la față, vocea lui Dumnezeu fusese auzită proclamând pe Hristos ca Fiu al Său. Și din nou, chiar înaintea trădării lui Isus, Tatăl vorbise dând mărturie despre divinitatea Fiului. Dar acum vocea din ceruri tăcea. N-a fost auzită nici o mărturie în favoarea Domnului Hristos. El a suferit singur comportamentul abuziv și batjocura din partea oamenilor răi.
“Dacă ești Tu Fiul lui Dumnezeu”, spuneau ei, “pogoară-Te de pe cruce!” “Să se mântuiască pe Sine Însuși, dacă este El Hristosul, alesul lui Dumnezeu.” În pustia ispitirii, Satana spusese: “Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește ca pietrele acestea să se facă pâini”. “Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos”, de pe streașina templului. (Matei 4, 3.6.) Satana și îngerii săi, în chip omenesc, erau prezenți la cruce. Arhivrăjmașul și oștirile sale conlucrau cu preoții și conducătorii. Cei care trebuiau să învețe poporul ațâțaseră gloata neștiutoare, ca să ceară pronunțarea condamnării împotriva Aceluia pe care mulți nu-L văzuseră niciodată, până la data când au fost aduși să depună mărturie împotriva Lui. Preoții, conducătorii, fariseii și gloata înrăită erau uniți într-un delir satanic. Conducătorii religioși s-au unit cu Satana și îngerii săi. Ei aduceau la îndeplinire cele poruncite de el.