Capitolul 77 — În sala de judecată a lui Pilat
Capitol bazat pe textele din Matei 27, 2.11-31; Marcu 15, 1-20; Luca 23, 1-25; Ioan 18, 28-40; Ioan 19, 1-16.
În sala de judecată a lui Pilat, guvernatorul roman, Domnul Hristos stătea legat ca arestat. În jurul Său se afla garda soldaților, iar sala de judecată era plină până la refuz de spectatori. Afară, la intrarea în sală, erau judecătorii Sinedriului, preoții, conducătorii, bătrânii și gloata.
După ce L-a condamnat pe Domnul Hristos, consiliul Sinedriului a venit la Pilat, pentru a obține confirmarea sentinței, ca s-o poată aduce la îndeplinire. Dar acești conducători iudei n-au intrat în sala de judecată a lui Pilat. Conform legii lor ceremoniale, s-ar fi întinat dacă ar fi făcut astfel și n-ar fi putut lua parte la sărbătoarea Paștelor. În orbirea lor, n-au putut vedea că ura aceea criminală le-a întinat inimile. N-au crezut că Domnul Hristos era adevăratul Miel Pascal și că, deoarece L-au respins, marele praznic își pierduse, pentru ei, semnificația.
Când Mântuitorul a fost adus în sala de judecată, Pilat nu L-a privit cu ochi prietenoși. Guvernatorul roman fusese chemat în grabă și sculat din pat; era hotărât să-și facă lucrarea cât mai repede cu putință. Era pregătit să se poarte cu Cel arestat cu o severitate de magistrat. Luându-și aerul cel mai grav, el s-a întors să vadă ce fel de om trebuia să cerceteze, pentru care fusese sculat la o oră atât de matinală. El știa că trebuia să fie cineva pe care autoritățile iudaice erau nerăbdătoare să-L judece și să-L pedepsească în mare grabă.
-724-
Pilat privi la oamenii care-L aveau în pază pe Isus și apoi privirea lui se opri cercetătoare asupra Domnului Hristos. El avusese de-a face cu tot felul de criminali; dar niciodată nu mai fusese adus înaintea sa un om care să aibă trăsături pline de atâta bunătate și noblețe. Pe fața Sa el n-a văzut nici un semn de vinovăție, nici o expresie de teamă, nici o încumetare sau dispreț. El a văzut un Om plin de calm și comportare demnă, a cărui înfățișare nu purta semnele unui criminal, ci semnătura cerului.
Înfățișarea Domnului Hristos a făcut o impresie favorabilă asupra lui Pilat. Ceea ce era mai bun în natura sa a fost trezit. El auzise de Isus și de lucrările Lui. Soția lui îi spusese câte ceva din faptele minunate săvârșite de Profetul din Galilea, care vindeca pe bolnavi și învia pe morți. Acum, toate acestea prindeau — ca într-un vis — viață în mintea lui Pilat. Și-a adus aminte de veștile pe care le auzise din diferite părți. S-a hotărât să le ceară iudeilor să-i prezinte acuzațiile pe care le aduc împotriva Celui arestat.
“Cine este acest Om și pentru ce L-ați adus?” spuse el. “Ce pâră aduceți împotriva Lui?” Iudeii erau puși în încurcătură. Știind că nu puteau să-și susțină acuzațiile împotriva Domnului Hristos, nu doreau să aibă loc o cercetare publică. Au răspuns că este un înșelător, numit Isus din Nazaret.
Pilat a întrebat din nou: “Ce pâră aduceți împotriva omului acestuia?” Preoții n-au răspuns la întrebarea lui, dar, în cuvinte ce arătau iritarea lor, au spus: “Dacă n-ar fi fost un făcător de rele, nu L-am fi dat noi în mâinile tale.” (Ioan 18, 29-30.) Când cei care formează Sinedriul, oamenii cei mai de frunte ai națiunii, aduc la tine un om pe care îl consideră vrednic de moarte, mai este nevoie să întrebi ce acuzație I se aduce? Ei sperau să-l impresioneze pe Pilat cu sentimentul importanței lor și în felul acesta să-l facă să consimtă la cererea lor, fără să mai fie nevoie să treacă prin multe cercetări. Erau nerăbdători să obțină ratificarea sentinței lor, pentru că erau conștienți de faptul că cei care au fost martori la lucrările minunate ale Domnului Hristos ar fi putut să povestească lucruri cu totul diferite de născocirile pe care le repetau acum.
Preoții gândeau că, prin slabul și nehotărâtul Pilat, își vor putea aduce la îndeplinire planurile fără probleme. Mai înainte, el semnase foarte ușor condamnarea la moarte, osândind astfel oameni despre care știau bine că nu sunt vrednici de moarte. După aprecierile lui, viața unui arestat nu avea multă valoare; că erau nevinovați sau vinovați, faptul acesta n-avea nici o importanță. Preoții nădăjduiau ca Pilat să confirme pedeapsa cu moartea luată cu privire la Domnul Hristos fără să-L mai audieze. Ei cereau lucrul acesta ca o favoare cu ocazia marii lor sărbători naționale.
-725-
Dar era ceva cu Cel arestat, care îl reținea pe Pilat să facă lucrul acesta. El nu îndrăznea să-l înfăptuiască. Și-a dat seama de intențiile și planurile preoților. Și-a amintit cum, nu cu mult timp înainte, Domnul Hristos l-a înviat din morți pe Lazăr, mort de patru zile; și, înainte să semneze sentința de condamnare, s-a hotărât să cunoască acuzațiile ce erau aduse împotriva Lui și dacă puteau fi dovedite.
Dacă judecata voastră este suficientă, a spus el, atunci de ce L-ați mai adus pe arestat la mine? “Luați-L voi și judecați-L după legea voastră.” Constrânși în felul acesta, preoții au spus că ei L-au condamnat deja, dar că trebuie să aibă și hotărârea lui Pilat pentru ca osânda lor să fie valabilă. Care este sentința pe care ați pronunțat-o? a întrebat Pilat. Pedeapsa cu moartea, au răspuns ei; dar nu este îngăduit de lege să omorâm pe nimeni. Ei i-au cerut lui Pilat să-i creadă pe cuvânt cu privire la vinovăția lui Hristos și să întărească hotărârea luată de ei. Își luau răspunderea pentru cele ce aveau să urmeze.
Pilat nu era un judecător drept sau conștiincios; dar, deși slab din punct de vedere moral, el a refuzat să le satisfacă cererea. Nu-L va condamna pe Hristos până când nu va fi adusă o acuzație împotriva Lui.
Preoții se aflau în încurcătură. Ei și-au dat seama că trebuiau să-și ascundă fățărnicia în cea mai deplină taină. Nu trebuiau să lase să se înțeleagă că Domnul Hristos fusese arestat pentru motive religioase. Dacă acestea aveau să fie prezentate ca un motiv, atunci acțiunile lor n-ar fi avut nici o valoare înaintea lui Pilat. Ei trebuiau să-L prezinte pe Domnul Hristos ca acționând împotriva legilor civile; atunci El putea fi pedepsit ca un criminal politic. Agitațiile și răscoalele împotriva guvernării romane erau obișnuite printre iudei. Romanii reacționaseră foarte aspru împotriva acestor revolte și erau totdeauna în gardă spre a reprima orice acțiune care ar fi putut duce la răzmeriță.
Numai cu câteva zile înainte, fariseii căutaseră să-L prindă în cursă pe Domnul Hristos cu întrebarea: “Se cuvine să plătim bir Cezarului sau nu?” Dar Domnul le demascase atunci fățărnicia. Romanii, care fuseseră de față, au văzut înfrângerea deplină a uneltirilor, precum și tulburarea la răspunsul Său: “Dați dar Cezarului ce este al Cezarului.” (Luca 20, 22-25.)
Preoții căutau acum să înfățișeze lucrurile ca și cum, cu acea ocazie, Domnul Hristos ar fi dat învățătura pe care ei nădăjduiau că o va da. În strâmtorarea lor, ei au adus, în sprijinul lor, martori mincinoși și “au început să-L pârască și să zică: ‘Pe omul acesta L-am găsit ațâțând neamul nostru la răscoală, oprind a plăti bir Cezarului și zicând că El este Hristosul, Împăratul’”. Trei acuzații, nici una întemeiată. Preoții știau bine acest lucru, dar ei au fost dispuși să săvârșească un sperjur, dacă prin aceasta își puteau atinge scopul urmărit.
-726-
Pilat le-a citit planurile. El n-a crezut că Arestatul a complotat împotriva autorității romane. Înfățișarea Lui umilă și blândă era în totală contradicție cu acuzația ce I se aducea. Pilat era convins că un complot serios fusese pus la cale pentru a nimici un Om nevinovat, care stătea în calea demnitarilor iudei. Întorcându-se spre Domnul Hristos, el întrebă: “Ești Tu Împăratul iudeilor?” Mântuitorul a răspuns: “Așa cum ai spus”. Și pe când vorbea, înfățișarea Lui s-a luminat, ca și când o rază de soare strălucea asupra ei.
Când au auzit răspunsul Său, Caiafa și cei ce erau cu el i-au cerut lui Pilat să fie martor că Isus admisese crima de care fusese acuzat. Cu strigăte puternice, preoții, cărturarii și conducătorii au cerut ca El să fie condamnat la moarte. Strigătele erau reluate de gloată și urletul devenea asurzitor. Pilat era în încurcătură. Văzând că Hristos nu răspundea nimic acuzatorilor Săi, Îl întrebă: “‘Nu răspunzi nimic? Uite de câte lucruri Te învinuiesc ei!’ Isus n-a mai dat nici un răspuns”.
Stând în spatele lui Pilat, privind panorama întregii curți, Domnul Hristos a auzit ocările; dar, față de toate acuzațiile false aduse împotriva Sa, n-a răspuns nici un cuvânt. Întreaga Sa comportare dădea mărturie despre o evidentă nevinovăție. El stătea nemișcat de furia valurilor ce tălăzuiau în jurul Său. Era ca și când valurile apăsătoare ale mâniei, ridicându-se mai mult și tot mai mult, asemenea valurilor oceanului cuprins de furtună, se spărgeau asupra Lui, dar fără să-L atingă. El rămânea tăcut, dar tăcerea Lui era elocventă. Era asemenea unei lumini strălucind dinăuntru în afara Lui.
Pilat era uimit de comportamentul Său. Oare acest Om, se întreba el, ignoră desfășurarea judecății pentru că nu-L interesează salvarea vieții Lui? Privind la Isus, care suporta insulta și batjocura fără să răspundă cu aceeași monedă, și-a dat seama că nu poate fi tot atât de nedrept și necinstit cum erau preoții care vociferau. Sperând să afle de la El adevărul și să scape de tumultul gloatei, Pilat L-a luat deoparte pe Domnul Isus și L-a întrebat iarăși: “Ești Tu Împăratul iudeilor?”
Domnul Hristos n-a răspuns în mod direct la această întrebare. El știa că Duhul Sfânt Se lupta cu Pilat și i-a dat ocazia să-și exprime convingerea. “De la tine însuți zici lucrul acesta”, a întrebat El, “sau ți l-au spus alții despre Mine?” Cu alte cuvinte, acuzația preoților sau dorința de a primi lumină din partea Domnului Hristos era motivul care l-a îndemnat pe Pilat să pună această întrebare? Pilat a înțeles ceea ce a vrut să spună Domnul Hristos, dar mândria i-a cuprins inima. El nu va recunoaște convingerea ce pusese stăpânire pe el. “Sunt eu iudeu?” a spus el. “Neamul Tău și preoții cei mai de seamă Te-au dat în mâna mea: Ce ai făcut?”
-727-
Pentru Pilat trecuse ocazia de aur, însă Domnul Isus nu l-a lăsat fără lumină. În timp ce n-a răspuns în mod direct la întrebarea lui Pilat, El a vorbit în mod clar despre misiunea Sa. L-a lăsat pe Pilat să înțeleagă faptul că El nu căuta un tron pământesc.
“Împărăția Mea nu este din lumea aceasta”, a spus El. “Dacă ar fi Împărăția Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor, dar acum, Împărăția Mea nu este de aici.” “Atunci un Împărat tot ești!” i-a zis Pilat. “Da”, a răspuns Isus. “Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut și am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.”
Domnul Hristos a declarat că, în sine, Cuvântul Său era o cheie care avea să deschidă tainele pentru aceia care erau pregătiți să-l primească. El avea o putere ce se recomanda singură, și acesta era secretul întinderii cu repeziciune a Împărăției adevărului Său. El dorea ca Pilat să înțeleagă faptul că natura sa ruinată putea să fie refăcută numai prin primirea și tezaurizarea acestui adevăr.
Pilat avea dorința să cunoască adevărul. Mintea sa era însă confuză. El a înțeles imediat cuvintele Mântuitorului și inima sa a fost mișcată de o mare dorință de a cunoaște ce anume era de fapt adevărul și cum îl putea obține. “Ce este adevărul?” a întrebat el. Dar n-a așteptat să primească un răspuns. Tumultul gloatei de afară l-a readus la interesele acelui moment; căci preoții strigau, cerând luarea imediată a unei hotărâri. Ieșind în fața iudeilor, el a declarat cu autoritate în glas: “Eu nu găsesc nici o vină în El”.
Aceste cuvinte rostite de un judecător păgân erau o mustrare biciuitoare pentru perfidia și falsitatea conducătorilor iudei, care Îl acuzau pe Mântuitorul. Când preoții și mai marii lui Israel au auzit aceasta din partea lui Pilat, dezamăgirea și mânia lor n-au mai cunoscut margini. Ei complotaseră de mult și așteptau această ocazie. Văzând perspectiva eliberării lui Isus, se părea că sunt gata să-L sfâșie în bucăți. L-au denunțat cu glas tare pe Pilat și l-au amenințat cu condamnarea din partea autorităților romane. L-au acuzat că refuză să-L condamne pe Isus, care, declarau ei, S-a ridicat împotriva Cezarului.
-728-
Se auzeau acum voci mânioase, declarând că influența lui Isus, care îndemna la răzvrătire, era cunoscută în toată țara. Preoții spuneau că El “întărâtă și învață pe oameni prin toată Iudea, din Galilea, unde a început, până aici”.
În momentul acela, Pilat nu avea de gând să-L condamne pe Domnul Hristos. Știa că iudeii L-au acuzat datorită urii și prejudecății lor. El își cunoștea datoria. Dreptatea cerea ca Domnul Hristos să fie imediat eliberat. Dar Pilat se temea de răutatea mulțimii. Dacă ar fi refuzat să-L dea pe Hristos în mâinile lor, s-ar fi iscat tulburare, și el se temea de acest lucru. Când a auzit că Domnul Hristos era din Galilea, a hotărât să-L trimită la Irod, conducătorul acelei provincii, care se afla atunci la Ierusalim. În felul acesta, Pilat gândea să transfere responsabilitatea procesului de la el asupra lui Irod. El considera, de asemenea, că aceasta este o bună ocazie de a vindeca o veche dispută dintre el și Irod. Și lucrul acesta s-a adeverit. Cei doi magistrați au redevenit prieteni datorită procesului Mântuitorului.
Pilat L-a dat din nou pe Domnul Hristos pe mâna soldaților și, în mijlocul ocărilor și insultelor gloatei, El a fost dus în grabă în sala de judecată a lui Irod. “Irod, când a văzut pe Isus, s-a bucurat foarte mult.” (Luca 23, 8.) El nu-L întâlnise niciodată până atunci pe Mântuitorul și “de mult dorea să-L vadă, din pricina celor auzite despre El; și nădăjduia să-L vadă făcând vreo minune”. Acest Irod era acela ale cărui mâini erau pătate de sângele lui Ioan Botezătorul. Când Irod a auzit pentru prima dată de Domnul Hristos, a fost îngrozit și și-a zis: “Ioan acela, căruia i-am tăiat capul, a înviat din morți”; “… de aceea se fac minuni prin el.” (Marcu 6, 16; Matei 14, 2.) Și totuși Irod a dorit să-L vadă pe Hristos. Acum era ocazia să salveze viața acestui Profet și regele spera să alunge pentru totdeauna din minte amintirea acelui cap însângerat ce i-a fost adus pe tipsie. El dorea să-și satisfacă, de asemenea, curiozitatea și credea că, dacă I se va oferi o perspectivă de eliberare, Domnul va face pentru el tot ceea ce avea să I se ceară.
-729-
Mulți preoți și bătrâni L-au însoțit pe Domnul Hristos la Irod. Și când Mântuitorul a fost adus în sală, acești demnitari, vorbind cu toții în mod agitat, și-au adus acuzațiile împotriva Lui. Dar Irod a dat puțină atenție acuzațiilor lor. Dorind să folosească ocazia de a-L interoga pe Domnul Hristos, el a cerut să se facă liniște. A poruncit să I se scoată legăturile și, în același timp, i-a acuzat pe vrăjmașii Săi de faptul că L-au tratat cu brutalitate. Privind cu compasiune la fața liniștită a Răscumpărătorului lumii, el a citit în ea numai înțelepciune și curăție. Ca și Pilat, a fost convins de faptul că Domnul Hristos a fost acuzat datorită răutății și invidiei.
Irod L-a interogat pe Domnul Hristos în multe privințe, dar în tot acest timp Mântuitorul a păstrat o tăcere profundă. La porunca regelui, au fost aduși înaintea sa oameni neputincioși și schilozi, poruncindu-I-se Domnului Hristos să facă dovada pretențiilor Sale, făcând o minune. Oamenii, a spus Irod, spun că poți vindeca pe bolnavi. Sunt foarte nerăbdător să văd că faima Ta, care este foarte răspândită, n-a fost o înșelăciune. Dar Domnul Hristos n-a răspuns, deși Irod a continuat să-L determine la aceasta: Dacă poți face minuni pentru alții, atunci fă acum pentru Tine, și aceasta Îți va servi spre bine. Și din nou el a poruncit: Arată-ne un semn care să dovedească faptul că ai puterea cu care zvonurile Te-au acreditat. Dar Domnul Hristos parcă nu auzea și nu vedea. Fiul lui Dumnezeu luase asupra Sa natura omului. Și El a procedat așa cum trebuie să procedeze omul în asemenea împrejurări. De aceea, nu va săvârși o minune pentru a Se scuti de durerea și umilința pe care trebuie să le îndure omul, atunci când se află în împrejurări asemănătoare.
Irod a făgăduit că Îl va elibera pe Domnul Hristos, dacă avea să săvârșească niște minuni în prezența sa. Acuzatorii Domnului Hristos văzuseră ei înșiși lucrările minunate făcute prin puterea Sa. Îl auziseră poruncind mormântului să elibereze pe mort. Văzuseră pe morți ieșind din morminte, ascultând de cuvântul Său. S-au temut ca nu cumva El să înfăptuiască vreo minune. Dintre toate lucrurile, cel mai mult se temeau de o manifestare a puterii Lui. O astfel de manifestare s-ar fi dovedit a fi o lovitură de moarte dată planurilor lor și probabil că i-ar fi costat viața. De aceea, preoții și mai marii norodului au început într-o mare agitație să-și aducă acuzațiile împotriva Lui. Ridicându-și glasurile, ei au declarat că este un trădător și un hulitor. Au declarat că minunile pe care le săvârșește le face prin puterea care-I este dată de Beelzebul, domnul dracilor. Sala de judecată a devenit o scenă în care domnea confuzia, unii strigând una, alții alta.
-730-
Conștiința lui Irod era acum mult mai puțin sensibilă decât atunci când tremurase de groază la cererea Irodiadei de a i se aduce capul lui Ioan Botezătorul. Pentru un timp, el a îndurat înțepăturile tăioase ale remușcării pentru actul său teribil; dar această sensibilitate morală a fost degradată din ce în ce mai mult, datorită vieții sale stricate. Acum, inima sa a devenit atât de împietrită, încât a ajuns să fie mândru de pedeapsa pe care i-a administrat-o lui Ioan Botezătorul pentru îndrăzneala de a-l mustra. și acum el Îl amenința pe Domnul Hristos, declarând în mod repetat că are puterea de a-L elibera sau de a-L condamna. Dar Domnul Hristos n-a făcut nici un gest care să arate că a auzit vreun cuvânt.
Această tăcere l-a mâniat pe Irod. Părea că arată o totală indiferență față de autoritatea sa. Pentru vanitosul și îngâmfatul rege, mustrarea deschisă ar fi fost mai puțin jignitoare decât de a fi ignorat în acest fel. Din nou, plin de mânie, el L-a amenințat pe Domnul Hristos, care stătea încă nemișcat și tăcut.
Misiunea Domnului Hristos în această lume nu a fost aceea de a satisface curiozitatea bolnăvicioasă. El a venit să aducă vindecarea celor cu inima zdrobită. Dacă ar fi trebuit să rostească vreun cuvânt spre vindecarea sufletelor de boala păcatului, atunci n-ar fi tăcut. Dar nu avea nici un cuvânt pentru aceia care aveau să calce adevărul în picioarele lor nesfinte.
Domnul Hristos i-ar fi putut adresa lui Irod cuvinte care să-i străpungă urechile împietrite. El ar fi putut să-l înspăimânte și să-l facă să tremure, punându-i înainte toată nelegiuirea vieții lui, precum și groaza apropierii zilei judecății pentru el. Dar tăcerea Domnului Hristos a fost cea mai aspră mustrare pe care o putea rosti. Irod respinsese adevărul care i-a fost adresat de către cel mai mare dintre profeți și de aceea nu avea să mai primească nici o altă solie. Pentru el, Maiestatea cerului nu mai avea nici un cuvânt. Urechea aceea, care fusese totdeauna deschisă față de nenorocirile omenești, nu mai avea acum nici un loc pentru poruncile lui Irod. Ochii aceia, care totdeauna fuseseră ațintiți asupra păcătosului pocăit cu o iubire plină de milă și iertare, nu mai aveau acum nici o privire pe care s-o acorde lui Irod. Buzele acelea, care rostiseră cele mai impresionante adevăruri și care, în accente pline de gingășie, au pledat pe lângă cel mai decăzut și mai degradat păcătos, erau acum închise față de trufașul rege, care nu simțea nevoia de un Mântuitor.
Fața lui Irod s-a întunecat de furie. Întorcându-se spre mulțime, L-a denunțat cu mânie pe Domnul Hristos ca fiind un impostor. Apoi, adresându-se Domnului Hristos, Îi spuse: Dacă nu vei aduce nici o dovadă pentru demonstrarea pretențiilor Tale, atunci am să Te dau în mâinile soldaților și gloatei. Ei poate că vor reuși să Te facă să vorbești. Dacă ești un impostor, atunci moartea din mâinile lor nu este decât ceea ce meriți; dacă ești însă Fiul lui Dumnezeu, atunci salvează-Te, săvârșind o minune.
-731-
Nici n-a terminat bine de rostit aceste cuvinte, că mulțimea a și năvălit asupra Domnului Hristos. Asemenea unor fiare sălbatice, mulțimea s-a aruncat asupra prăzii sale. Domnul Hristos a fost târât când într-o parte, când în alta, iar Irod s-a alăturat gloatei și a căutat să-L umilească pe Fiul lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi intervenit soldații romani, obligând gloata cuprinsă de nebunie să dea înapoi, Mântuitorul ar fi fost sfâșiat în bucăți.
“Irod, cu ostașii lui de pază, se purtau cu El cu dispreț; și, după ce și-au bătut joc de El, L-au îmbrăcat cu o haină strălucitoare.” (Luca 23, 11.) Soldații romani s-au alăturat, implicându-se în această maltratare a Domnului Hristos. Tot ceea ce acești soldați răi și corupți, încurajați fiind de Irod și de conducătorii iudei, puteau născoci era folosit împotriva Mântuitorului. Și cu toate acestea, răbdarea Sa divină n-a cedat.
Persecutorii Domnului Hristos au încercat să măsoare caracterul Său după caracterul lor; ei Îl înfățișară tot așa netrebnic cum erau ei. Dar, dincolo de toată această scenă, un alt tablou se înfățișă privirii — o scenă pe care, într-o zi, ei o vor vedea în toată slava. Erau unii care tremurau în prezența Domnului Hristos. În timp ce gloata necioplită se pleca în batjocură înaintea Lui, unii dintre cei ce veniseră cu același scop s-au întors înspăimântați și tăcuți. Irod a fost condamnat. Ultimele raze ale harului au strălucit asupra inimii lui împietrite de păcat. El și-a dat seama că Acesta nu era un om obișnuit; căci divinitatea străfulgera prin corpul Său omenesc. Chiar în timpul acela, în care Domnul Hristos era înconjurat de batjocoritori, de oameni adulteri și criminali, Irod și-a dat seama că privea un Dumnezeu pe tronul Său.
Așa împietrit cum era, Irod n-a îndrăznit să ratifice condamnarea Domnului Hristos. El a dorit să scape de această teribilă răspundere și L-a trimis pe Domnul Hristos înapoi în sala romană de judecată.
Pilat a fost dezamăgit și foarte nemulțumit. Când iudeii s-au reîntors, aducând cu ei pe Arestatul lor, el i-a întrebat nervos ce anume vor să-I facă. Le-a amintit că-L cercetase deja pe Hristos și că nu găsise nici o vină în El; le-a amintit faptul că ei au adus acuzații împotriva Lui, dar că n-au fost în stare să aducă probe nici măcar pentru o acuzație. El Îl trimisese pe Isus la Irod, tetrarhul Galileii, unul din neamul lor, dar nici el nu L-a găsit vrednic de moarte. “Eu deci, după ce voi pune să-L bată, Îi voi da drumul”, a spus Pilat.
Aici Pilat și-a dat pe față slăbiciunea. El declarase că Domnul Hristos era nevinovat și, cu toate acestea, era dispus să pună să-L biciuiască, numai pentru a-i liniști pe acuzatorii Lui. El avea să sacrifice dreptatea și principialitatea numai pentru a fi pe placul mulțimii. Acest lucru l-a pus într-o situație critică. Mulțimea, dându-și seama de nehotărârea lui, a cerut mai insistent viața celui arestat. Dacă Pilat ar fi rămas de la început hotărât, refuzând să condamne un Om pe care L-a găsit nevinovat, el ar fi rupt atunci lanțul fatal care avea să-l lege în remușcare și vinovăție cât timp avea să mai trăiască. Dacă ar fi adus la îndeplinire convingerile lui despre dreptate, atunci iudeii n-ar fi îndrăznit să-i dicteze. Domnul Hristos ar fi fost dat morții, dar vina nu avea să cadă asupra lui Pilat. Pas cu pas, Pilat a pășit pe drumul violării conștiinței sale. El s-a sustras judecății după dreptate și adevăr și acum s-a trezit aproape fără putere în mâinile preoților și conducătorilor. Șovăiala și nehotărârea s-au dovedit a fi ruina lui.