-709-
Tot ceea ce purta preotul trebuia să fie întreg și fără cusur. Prin acele frumoase veșminte era reprezentat caracterul marelui antitip, Isus Hristos. Nimic altceva, decât desăvârșirea în îmbrăcăminte și purtare, în cuvânt și spirit, nu putea să fie primit de către Dumnezeu. El este sfânt, și slava și desăvârșirea Sa trebuie să fie reprezentate în serviciile de pe pământ. Numai desăvârșirea putea să reprezinte în mod cuvenit sfințenia serviciilor cerești. Omul mărginit poate să-și sfâșie propria inimă, dând astfel pe față un duh zdrobit și smerit. Dumnezeu va recunoaște acest lucru. Dar veșmintele preoțești nu trebuiau să fie nicidecum sfâșiate, căci aceasta ar fi stricat reprezentarea lucrurilor cerești. Marele preot care ar fi îndrăznit să vină la slujba cea sfântă și să ia parte la serviciul din sanctuar cu veșmintele sfâșiate ar fi fost considerat ca unul care era despărțit de Dumnezeu. Rupându-și veșmintele, el a încetat să mai fie un personaj reprezentativ. El nu mai era acceptat de către Dumnezeu ca un preot activ, care putea sluji. Acest fel de purtare, așa cum se vedea la Caiafa, dădea pe față pasiune și nedesăvârșire omenească.
Sfâșiindu-și veșmintele, Caiafa a făcut fără efect Legea lui Dumnezeu, pentru a urma tradiția oamenilor. O lege omenească prevedea că, în caz de blasfemie, un preot putea să-și sfâșie veșmintele în semn de groază față de păcat și totuși să fie nevinovat. În acest fel, Legea lui Dumnezeu era anulată de legi omenești.
Fiecare acțiune a marelui preot era privită cu mult interes de popor; și Caiafa, pentru a impresiona, a căutat să facă risipă de sfințenia lui. Dar în actul acesta, destinat să fie o acuzație împotriva Domnului Hristos, el arunca ocara asupra Aceluia despre care Dumnezeu a zis: “Numele Meu este în El.” (Exod 23, 21.) Astfel, chiar el era acela care comitea o blasfemie. Fiind el însuși condamnat de Dumnezeu, Caiafa a pronunțat sentința de condamnare asupra Domnului Hristos ca un hulitor.
Când Caiafa și-a rupt hainele, actul său a fost semnificativ în legătură cu locul pe care poporul iudeu avea să-l ocupe de aici înainte ca națiune, față de Dumnezeu. Cândva popor ales al lui Dumnezeu, se despărțea acum de El și devenea foarte repede un popor ce nu mai aparținea lui Iehova. Când, pe cruce fiind, Domnul Hristos a strigat: “S-a sfârșit”, iar catapeteasma templului s-a rupt în două, Veghetorul cel sfânt declara că poporul iudeu Îl respinsese pe Acela care era antitipul tuturor tipurilor, realitatea tuturor umbrelor acelora. Israel s-a despărțit de Dumnezeu. Caiafa putea deci să-și rupă veșmântul său oficial, care arăta că el se pretindea a fi un reprezentant al marelui Mare Preot; căci hainele nu mai aveau nici o însemnătate nici pentru el, nici pentru popor. Marele preot putea mai bine să-și rupă veșmintele de groază, în fața situației lui și a națiunii iudaice.
-710-
Sinedriul hotărâse că Domnul Hristos este vrednic de moarte; dar era împotriva legii iudaice să judece noaptea un arestat. Ca să fie legală, o condamnare nu se putea pronunța decât la lumina zilei și înaintea întregului consiliu în sesiune. Cu toate acestea, Mântuitorul era tratat acum ca un criminal condamnat și lăsat în seama celor mai josnice și a celor mai stricate ființe omenești, ca să fie batjocorit. Palatul marelui preot era înconjurat de o curte deschisă, în care se strânseseră soldații și o mulțime de oameni. Prin această curte a fost dus Domnul Hristos spre camera gărzii, fiind întâmpinat și dintr-o parte, și din alta cu batjocură, făcându-se referință la declarația Sa că este Fiul lui Dumnezeu. Cuvintele Sale: “șezând la dreapta puterii lui Dumnezeu” și “venind pe norii cerului” erau repetate în bătaie de joc. În timp ce Se afla în camera gărzii, așteptând judecarea Sa legală, El n-a fost apărat. Gloata neștiutoare fusese martoră la cruzimea cu care El a fost tratat în fața consiliului și de aceea oamenii și-au luat libertatea să-și manifeste toate elementele satanice ale naturii lor. Înfățișarea nobilă și dumnezeiască a Domnului Hristos îi ațâța la nebunie. Blândețea Sa, inocența și răbdarea Sa maiestuoasă îi umpleau de ura ce pornea de la Satana. Mila și dreptatea erau călcate în picioare. Niciodată n-a fost tratat un criminal într-un mod atât de inuman cum a fost tratat Fiul lui Dumnezeu.
Dar un chin sufletesc și mai puternic sfâșia inima Domnului Hristos, o lovitură care a produs cea mai profundă durere și pe care nici o mână vrăjmașă n-o putea produce. În timp ce era supus batjocurii unei cercetări în fața lui Caiafa, Domnul Hristos a fost tăgăduit de unul dintre propriii ucenici.
După ce L-au părăsit pe Învățătorul lor în grădină, doi dintre ucenici se aventuraseră să urmeze, de la distanță, gloata care pusese mâna pe Domnul Hristos. Acești ucenici erau Petru și Ioan. Preoții l-au remarcat pe Ioan ca pe un ucenic binecunoscut al lui Hristos și l-au admis în sala de judecată, sperând că, fiind martor al umilirii Conducătorului său, va ajunge să disprețuiască ideea că Unul ca acesta ar fi Fiul lui Dumnezeu. Ioan a vorbit în favoarea lui Petru și a obținut și pentru el aprobarea să intre.
În curte se aprinsese un foc, căci era cea mai rece oră din noapte, fiind chiar înainte de revărsatul zorilor. Un grup de oameni s-a apropiat de foc și Petru, plin de încumetare, i s-a alăturat. El nu dorea să fie recunoscut ca ucenic al lui Hristos. Amestecându-se nepăsător prin mulțime, el spera să fie luat drept unul dintre cei care Îl aduseseră pe Domnul Hristos în sala de judecată.
Dar când focul ilumină fața lui Petru, femeia care stătea de pază la ușă a aruncat o privire cercetătoare asupra lui. Ea a reținut faptul că el venise împreună cu Ioan, a observat privirea lui dezamăgită și și-a zis că trebuie să fie un ucenic al lui Hristos. Ea era una dintre slujnicele din casa lui Caiafa și era curioasă să afle adevărul. Ea i-a zis lui Petru: “Nu cumva și tu ești unul dintre ucenicii omului acestuia?” Petru a fost surprins și tulburat; ochii oamenilor s-au fixat imediat asupra lui. El se făcea că nu înțelege; dar femeia era insistentă și spuse celor din jurul său că acest om fusese cu Isus. Petru s-a văzut nevoit să răspundă și spuse supărat: “Femeie, nu-L cunosc”. Aceasta a fost prima tăgăduire și imediat a cântat cocoșul. O, Petre, atât de curând te-ai rușinat de Învățătorul tău! Atât de curând ai tăgăduit pe Domnul tău!
-711-
Ucenicul Ioan, intrând în sala de judecată, n-a încercat să ascundă faptul că era un urmaș al Domnului Hristos. El nu s-a amestecat cu gloata crudă, care Îl batjocorea pe Învățătorul său. El n-a fost întrebat, pentru că nu și-a asumat un caracter fals, pentru ca astfel să poată fi bănuit. El a căutat un colț retras, ferit de privirea mulțimii, dar cât mai aproape cu putință de Isus. De aici, el putea vedea și auzi tot ceea ce avea loc la judecarea Domnului.
-712-
Nu fusese în planul lui Petru ca adevăratul său caracter să fie cunoscut. Luându-și un aer de indiferență, el se așezase singur pe terenul vrăjmașului și deveni astfel o pradă ușoară ispitei. Dacă i s-ar fi cerut să lupte pentru Învățătorul său, ar fi fost un soldat curajos; dar când degetul batjocurii s-a îndreptat spre el, s-a dovedit a fi un laș. Mulți dintre cei care nu se dau înapoi de la o luptă îndârjită pentru Domnul lor sunt puși în situația de a-și tăgădui credința, datorită faptului că au fost luați în râs. Asociindu-se cu aceia pe care ar fi trebuit să-i evite, se așează singuri în calea ispitei. Ei îi invită pe vrăjmași să-i ispitească și sunt determinați să spună și să facă lucruri de care, în alte împrejurări, nu s-ar fi făcut niciodată vinovați. Ucenicul Domnului Hristos care, în zilele noastre, își ascunde credința de teama suferinței sau a rușinii Îl tăgăduiește pe Domnul lui tot așa cum L-a tăgăduit Petru în sala de judecată.
Petru încerca să arate că nu este deloc interesat în judecarea Învățătorului său, dar inima sa era chinuită de durere atunci când auzea ocara cea crudă și vedea maltratările pe care le îndura. Chiar mai mult, el era surprins și mâniat pentru faptul că Domnul Isus trebuia să Se umilească pe Sine și să-i umilească și pe urmașii Săi, supunându-Se unui astfel de tratament. Pentru a-și ascunde adevăratele sentimente, el a căutat să se alăture persecutorilor Domnului Isus și batjocurilor lor nepotrivite. Dar înfățișarea sa era nenaturală. El se comporta în mod fals și, în timp ce căuta să vorbească nepăsător, nu putea să-și rețină expresiile de indignare față de abuzurile la care era supus Învățătorul său.
Pentru a doua oară i-a fost atrasă atenția și a fost din nou acuzat că este un urmaș al lui Isus. Acum el a declarat cu jurământ: “Nu cunosc pe omul acesta!” Încă o ocazie i-a fost dată. După o oră, unul dintre slujitorii marelui preot, o rudă apropiată a omului căruia Petru îi tăiase urechea, l-a întrebat: “Nu te-am văzut eu cu El în grădină?” “Nu mai încape îndoială că ești unul din oamenii aceia; căci ești galilean, și graiul tău seamănă cu al lor.” De astă dată, Petru s-a umplut de mânie. Ucenicii Domnului Isus erau cunoscuți pentru curăția vorbirii lor, dar, pentru a-i înșela întru totul pe cei care l-au întrebat, precum și pentru a pune în evidență caracterul pe care și-l împrumutase, Petru se lepădă acum de Învățătorul său blestemând și jurând. Și cocoșul cântă din nou. Auzindu-l, Petru și-a amintit de cuvintele Domnului Isus: “Înainte ca să cânte cocoșul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori.” (Marcu 14, 30.)
În timp ce blestemele înjositoare erau încă pe buzele lui Petru, iar cântatul pătrunzător al cocoșului răsuna încă în urechile sale, privirea Mântuitorului s-a întors de la judecătorii Săi încruntați spre sărmanul Său ucenic. În același timp, privirea lui Petru a fost atrasă de Învățătorul său. În privirea aceea blândă, el a citit milă adâncă și întristare, dar nici o umbră de mânie nu se afla în ea.
-713-
Vederea acelei fețe palide și suferinde, privirea aceea plină de compasiune și iertare au străpuns inima lui Petru asemenea unei săgeți. Conștiința i-a fost trezită. Memoria deveni activă. Petru își aminti de făgăduința pe care o făcuse cu câteva ore înainte, că va merge cu Domnul său la închisoare și la moarte. Și-a amintit de amărăciunea sa atunci când Mântuitorul i-a spus în camera de sus că, în aceeași noapte, se va lepăda de trei ori de Domnul său. Petru tocmai declarase că nu-L cunoaște pe Isus, dar acum el și-a dat seama cu o chinuitoare durere cât de bine îl cunoștea Domnul său și cât de bine citise Domnul în inima lui falsitatea ce îi era chiar și lui necunoscută.
Un val de amintiri îl cuprinse. Mila plină de gingășie a Mântuitorului, bunătatea și îndelunga Lui răbdare, blândețea și răbdarea Sa manifestate față de ucenicii Săi greșiți — toate îi veneau în minte. Își aduse aminte de avertizarea: “Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta.” (Luca 22, 31-32.) Reflectă cu groază la propria nerecunoștință, la falsitatea sa și la jurământul său fals. Privi încă o dată la Învățătorul său și văzu cum o mână profanatoare se ridică să-L lovească în față. Nemaiputând să îndure scena, el fugi cu inima zdrobită din sala de judecată.
În singurătate și întuneric, el merse înainte fără să știe și fără să-i pese încotro merge. În cele din urmă, s-a pomenit în grădina Ghetsemani. Scena petrecută cu câteva ore în urmă îi apăru în mod viu în minte. Fața suferindă a Domnului său, pătată de sudoare de sânge și frământată de suferință, i-a apărut în memorie. El și-a adus aminte, cu remușcări amare, că Domnul Isus a plâns și a fost în agonie, singur, în rugăciune, în timp ce aceia care ar fi trebuit să-I fie aproape în ceasul încercării Sale dormeau. El și-a adus aminte de solemna însărcinare: “Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită.” (Matei 26, 41.) Petru a fost din nou martor al scenei din sala de judecată. Pentru inima sângerândă, era o tortură să știe că a adăugat cea mai grea povară umilirii și durerii Mântuitorului. Chiar în locul acela în care Domnul Hristos Își revărsase sufletul în agonie înaintea Tatălui, Petru a căzut cu fața la pământ și a dorit să moară.
Atunci când dormea, deși Domnul Hristos îl îndemnase să vegheze și să se roage, Petru și-a pregătit calea pentru păcatul său cel mare. Toți ucenicii, dormind în acel moment crucial, au suferit o mare pierdere. Domnul Hristos cunoștea teribila încercare prin care ei aveau să treacă. El cunoștea modul în care avea să lucreze Satana pentru a le paraliza judecata, așa încât să nu poată fi pregătiți pentru timpul încercării. Pentru acest motiv El i-a avertizat atunci. Dacă orele petrecute în grădină ar fi fost de veghere și rugăciune, atunci Petru n-ar fi fost lăsat să depindă numai de slaba sa putere. El nu L-ar fi tăgăduit atunci pe Domnul său. Dacă ar fi vegheat împreună cu Domnul Hristos în agonia Sa, ucenicii ar fi fost pregătiți să privească suferințele Sale pe crucea Golgotei. Ei ar fi înțeles, într-o măsură însemnată, natura suferințelor Sale zdrobitoare. Ei ar fi fost în stare să-și aducă aminte de cuvintele Sale care profetizau suferințele, moartea și învierea Sa. În mijlocul întunecimii celui mai crucial ceas, raze de speranță ar fi luminat în întuneric și le-ar fi susținut credința.
-714-
De îndată ce s-a făcut ziuă, Sinedriul s-a adunat din nou și Domnul Hristos a fost adus iarăși în sala de judecată. El Se declarase Fiu al lui Dumnezeu, dar Sinedriul a transformat cuvintele Sale într-o acuzație împotriva Sa. Dar nu-L puteau condamna numai pe baza acestei declarații, pentru că mulți membri nu fuseseră prezenți la ședința din cursul nopții și nu auziseră cuvintele Sale. De asemenea, ei știau că tribunalul roman nu ar fi găsit în ele nimic vrednic de moarte. Dar, dacă ar fi auzit toți de pe buzele Sale repetarea acelor cuvinte, atunci obiectivul lor ar fi fost atins. Susținerea Domnului Isus că El este Mesia o puteau transforma într-o declarație de revoltă politică.
“Dacă ești Tu Hristosul”, au zis ei, “spune-ne.” Dar Domnul Hristos tăcea. Ei au continuat să-I pună întrebări. În cele din urmă, cu o voce tristă, El a răspuns: “Dacă vă voi spune, nu veți crede; și dacă vă voi întreba, nu-Mi veți răspunde, nici nu-Mi veți da drumul”. Dar, ca să poată fi lăsați fără scuză, El a adăugat solemna avertizare: “De acum încolo, Fiul omului va ședea la dreapta puterii lui Dumnezeu”.
“Ești Tu dar Fiul lui Dumnezeu?” au întrebat ei într-un glas. Și El le-a răspuns: “Așa cum o spuneți: da, sunt”. Atunci ei au început să strige: “Ce nevoie mai avem de mărturie? Noi înșine am auzit-o din gura Lui”.
Și astfel, în conformitate cu a treia condamnare din partea autorităților iudaice, Domnul Isus trebuia să moară. Tot ceea ce mai trebuia făcut acum, gândeau ei, era ca romanii să ratifice această condamnare și să-L dea în mâna lor.
A urmat apoi cea de-a treia scenă de abuzuri și batjocuri, chiar mai rea decât aceea pe care a primit-o din partea mulțimii ignorante. Și ea a avut loc chiar în prezența preoților și a conducătorilor, cu aprobarea lor. Orice sentiment de simpatie și umanism dispăruse din inimile lor. Dacă argumentele lor erau slabe și nu-L puteau reduce la tăcere, atunci ei aveau alte arme, și anume acele arme care au fost folosite în toate veacurile pentru a-i reduce la tăcere pe eretici — suferința, violența și moartea.
-715-
Când condamnarea Domnului Hristos a fost pronunțată de către judecători, o furie satanică a pus stăpânire pe gloată. Urletul vocilor semăna cu urletul fiarelor sălbatice. Mulțimea s-a repezit spre Domnul Hristos, strigând: “Este vinovat, la moarte cu El!” Dacă n-ar fi fost soldații romani, Domnul Hristos n-ar mai fi trăit ca să fie bătut în cuie, pe crucea Golgotei. El ar fi fost rupt în bucăți înaintea judecătorilor Săi, dacă autoritatea romană n-ar fi intervenit și, prin forța armelor, n-ar fi ținut în frâu violența gloatei.
Oamenii păgâni erau furioși la vederea tratamentului brutal față de Cineva împotriva căruia nu se dovedise nimic. Ofițerii romani au declarat că, pronunțând condamnarea Domnului Isus, iudeii încălcau autoritatea romană și că era chiar contrar legii iudaice faptul de a condamna un om la moarte numai pe baza propriei mărturii. Această intervenție a adus o clipă de acalmie procedurală; dar conducătorii iudei erau insensibili, morți față de milă și rușine.
Preoții și conducătorii au uitat demnitatea slujbei lor și și-au bătut joc de Fiul lui Dumnezeu, folosind epitete dezgustătoare. L-au luat în derâdere, reproșându-I cu dispreț nașterea Sa. Spuneau că îndrăzneala Sa de a Se proclama Mesia era suficientă pentru a merita moartea cea mai dezonorantă, cea mai rușinoasă. Oamenii cei mai stricați erau aceia care aruncau ocara cea mai infamă asupra Mântuitorului. O haină veche a fost aruncată peste capul Său și persecutorii L-au lovit peste față, spunând: “Hristoase, proorocește-ne cine Te-a lovit?” Când haina a fost luată de pe capul Său, un păcătos înrăit L-a scuipat în față.
Îngerii lui Dumnezeu au înregistrat cu credincioșie orice privire insultătoare, orice cuvânt și orice act săvârșite împotriva iubitului lor Conducător. Într-o zi, oamenii aceștia stricați, care și-au bătut joc și au scuipat fața calmă și palidă a Domnului Hristos, o vor privi în slava ei, strălucind mai tare decât soarele.