Capitolul 75 — Înaintea lui Ana și a curții de judecată a lui Caiafa
Capitol bazat pe textele din Matei 26, 57-75; Matei 27, 1; Marcu 14, 53-72; Marcu 15, 1; Luca 22, 54-71; Ioan 18, 13-27.
În mare grabă, ei L-au dus pe Isus peste pârâul Chedron, au trecut prin grădini și dumbrăvi cu măslini și pe străzile liniștite ale orașului adormit. Era trecut, de acum, de miezul nopții și strigătele gloatei batjocoritoare, care Îl urma, au străpuns strident liniștea nopții. Mântuitorul era legat, păzit cu strășnicie și mișcările Îi provocau durere. În graba nepotolită, cei ce L-au prins L-au dus la palatul lui Ana, fostul mare preot.
Ana era capul familiei preoților ce slujeau și, din respect pentru vârsta sa, el era recunoscut de către popor ca mare preot. Sfatul său era căutat și adus la îndeplinire ca fiind vocea lui Dumnezeu. El trebuia să fie primul care Îl vede pe Isus captiv, la discreția puterii preoțești. El trebuia să fie prezent la anchetarea celui arestat, de teamă ca nu cumva Caiafa, mai puțin experimentat, să dea greș în a obține ceea ce ei doreau. Iscusința, viclenia și subtilitatea sa trebuiau folosite cu această ocazie; căci condamnarea lui Hristos trebuia obținută cu orice chip.
În mod legal, Domnul Hristos trebuia să fie judecat de către Sinedriu; dar, adus înaintea lui Ana, El a fost supus unei judecăți preliminare. Sub dominația romană, Sinedriul nu putea să pronunțe definitiv sentința la moarte. El nu putea decât să judece un deținut, iar sentința dată trebuia supusă spre ratificare autorităților romane. Era deci necesar să se aducă împotriva Domnului Hristos acuzații care să fie considerate de către romani ca fiind criminale. De asemenea, trebuia găsită o acuzație care să-L condamne și în fața iudeilor. Un mare număr de preoți și conducători fuseseră convinși de învățătura Domnului Hristos și numai teama de excomunicare i-a împiedicat să-I mărturisească aceasta. Preoții își aminteau foarte bine de întrebarea lui Nicodim: “Legea noastră osândește ea pe un om înainte ca să-l asculte și să știe ce face?” (Ioan 7, 51.) Această întrebare a determinat atunci dezbinarea consiliului, iar planurile lor au fost zădărnicite. Acum, Iosif din Arimatea și Nicodim nu aveau să mai fie invitați, dar erau alții care puteau îndrăzni să vorbească în favoarea dreptății. Judecata trebuia condusă în așa fel, încât să-i unească pe membrii Sinedriului împotriva Domnului Hristos. Erau două acuzații pe care preoții doreau să le aducă. Dacă Domnul Hristos ar fi fost dovedit ca hulitor, atunci El ar fi fost condamnat de către iudei. Dacă ar fi fost acuzat de revoltă, atunci s-ar fi asigurat condamnarea de către romani. Ana a încercat să stabilească cel de-al doilea cap de acuzare. El L-a cercetat pe Domnul Hristos cu privire la ucenicii Săi și cu privire la doctrina Sa, sperând ca Arestatul să spună ceva care să-i dea material pe care să-l interpreteze. El a căutat să stoarcă niște declarații prin care să dovedească faptul că Isus căuta să înființeze o societate secretă, cu scopul de a stabili o nouă împărăție. Atunci, preoții ar fi putut să-L dea în mâinile romanilor, ca fiind tulburător al păcii și generator al răzvrătirii.
-699-
Ca într-o carte deschisă, Domnul Hristos a citit gândurile preotului. Ca și când ar fi citit în sufletul celui care-L interoga, Isus a negat faptul că între El și urmașii Săi ar exista vreo înțelegere secretă sau că El i-ar fi strâns în secret într-un loc întunecos, pentru a-și ascunde planurile. În ceea ce privește planurile și învățătura Sa, El nu avea nici un secret. “Eu am vorbit lumii pe față”, a răspuns El; Eu “totdeauna am învățat pe norod în sinagogă și în templu, unde se adună toți iudeii, și n-am spus nimic în ascuns”.
Domnul Hristos punea propriul mod de a lucra în contrast cu metodele acuzatorilor Săi. Timp de luni de zile, ei Îl urmăriseră, străduindu-se să-L prindă în cursă și să-L aducă înaintea unui tribunal secret, unde, prin jurământ fals, să obțină ceea ce prin mijloace cinstite era imposibil să obțină. Acum, ei își aduceau la îndeplinire planurile. Prinderea Lui în miez de noapte de către o gloată de oameni, batjocura și abuzurile comise asupra Lui mai înainte de a fi condamnat sau chiar acuzația erau modul lor de a lucra, și nu al Lui. Acțiunea lor era de fapt o violare a legii. Rânduielile lor prevedeau că fiecare om trebuie să fie considerat și tratat ca nevinovat până când i se dovedea vinovăția. Preoții erau astfel condamnați de propriile rânduieli.
Întorcându-Se spre anchetatorul Său, Domnul Hristos a spus: “Pentru ce Mă întrebi pe Mine?” Nu trimiseseră oare preoții și mai marii norodului spioni care să-I supravegheze toate mișcările și să le raporteze fiecare cuvânt spus de El? N-au fost oare aceștia prezenți la orice întâlnire a Sa cu oamenii și n-au dus ei preoților informații cu privire la tot ceea ce a spus și a făcut El? “Întreabă pe cei ce M-au auzit despre ce le-am vorbit”, a răspuns Isus; “iată, aceia știu ce am spus.” (Ioan 18, 21.)
-700-
Ana a fost redus la tăcere de răspunsul categoric pe care l-a primit. Temându-se ca nu cumva Domnul Hristos să spună ceva cu privire la felul său de comportare, pe care prefera să-l țină ascuns, Ana nu I-a mai spus nimic atunci. Unul dintre aprozii săi, plin de mânie când l-a văzut pe Ana redus la tăcere, L-a lovit pe Domnul Hristos peste față, spunând: “Așa răspunzi marelui preot?”
Cu un calm profund, Hristos a răspuns: “Dacă am vorbit rău, arată ce am spus rău; dar dacă am vorbit bine, de ce Mă bați?” (Ioan 18, 20-23.) El n-a rostit nici un cuvânt aspru, de răzbunare. Răspunsul Său calm izvora dintr-o inimă lipsită de păcat, răbdătoare și blândă, care nu putea fi provocată.
Domnul Hristos a suferit nespus datorită abuzurilor și insultelor la care era supus. Din mâinile ființelor pe care El le crease și pentru care făcea un sacrificiu infinit de mare, El a primit orice umilire. Și El a suferit într-un raport direct proporțional cu desăvârșirea sfințeniei Sale și cu ura Sa față de păcat. Judecarea Sa de către oamenii care se comportau ca niște diavoli era pentru El un continuu sacrificiu. A fi înconjurat de ființe omenești, ce se aflau sub controlul lui Satana, era pentru El nespus de revoltător. Și El era conștient de faptul că, într-un moment, printr-o străfulgerare a puterii Sale divine, El ar fi putut transforma în țărână pe cruzii Săi chinuitori. Acest lucru făcea ca judecata să fie și mai greu de suportat.
Iudeii așteptau un Mesia care să Se manifeste printr-o forță exterioară. Îl așteptau ca pe cineva cu o voință extraordinară, care să schimbe modul de gândire al oamenilor și să obțină de la ei, prin forță, o recunoaștere a supremației și, în același timp, avea să satisfacă și speranțele lor ambițioase. Astfel, când Domnul Hristos era tratat cu dispreț, o mare ispită Îl încerca, și anume aceea de a manifesta caracterul Său divin. Printr-un cuvânt, printr-o privire, El ar fi putut să-i oblige pe persecutorii Săi să mărturisească faptul că El era Domn, mai presus de împărați și conducători, de preoți și templu. Dar dificila Lui sarcină era aceea de a rămâne în poziția pe care și-o alesese, de a fi una cu neamul omenesc.
Îngerii cerului erau martori, urmărind fiecare mișcare ce se făcea împotriva iubitului lor Conducător. Ei doreau nespus de mult să-L elibereze pe Hristos. Sub conducerea lui Dumnezeu, îngerii sunt atotputernici. Cu o ocazie, ascultând de porunca Domnului Hristos, ei au ucis într-o noapte o armată asiriană de o sută optzeci și cinci de mii de oameni. Cât de ușor ar fi putut îngerii, privind rușinoasa scenă a judecării Domnului Hristos, să-și manifeste indignarea, mistuind pe vrăjmașii lui Dumnezeu! Dar nu li se poruncise să facă acest lucru. El, care ar fi putut să osândească la moarte pe vrăjmașii Săi, a suportat cruzimea lor. Iubirea pentru Tatăl Său și angajamentul Său, luat de la întemeierea lumii, că va deveni Purtător al păcatului L-au făcut să îndure fără să Se plângă de tratamentul barbar al celor pe care venise să-i mântuiască. Era o parte a misiunii Sale aceea de a suporta, în natura Sa omenească, toate loviturile și batjocurile pe care oamenii le puteau îngrămădi asupra Lui. Singura nădejde a omenirii era în această supunere a Domnului Hristos la tot ceea ce El putea îndura din mâinile și inimile oamenilor.
-703-
Domnul Hristos nu spusese nimic care ar fi putut da acuzatorilor Săi vreun câștig de cauză: și totuși El era legat, ceea ce însemna că fusese deja condamnat. Trebuia să existe totuși o formă de justiție. Era necesar să se facă forma unui proces legal. Autoritățile erau hotărâte să grăbească înfăptuirea acestui lucru. Ele erau conștiente de considerația de care Se bucura Domnul Hristos în popor și se temeau că, dacă se făcea vâlvă de arestarea Lui, atunci s-ar fi încercat eliberarea Sa. De asemenea, dacă judecarea și executarea nu se înfăptuiau în același timp, atunci s-ar fi amânat cu o săptămână datorită sărbătorii Paștelui. Faptul acesta însă le-ar fi dat peste cap planurile. Pentru a obține condamnarea lui Hristos, depindeau în mare măsură de gălăgia mulțimii, care era formată în mare parte din pleava Ierusalimului. Dacă s-ar fi întârziat o săptămână, atunci entuziasmul ar fi scăzut și nu era exclus să aibă loc o reacție. Atunci, cea mai bună parte din norod s-ar fi ridicat în favoarea Domnului Hristos; mulți ar fi putut să aducă mărturie în apărarea Lui, arătând marile lucrări pe care El le făcuse. Aceasta ar fi trezit indignarea poporului împotriva Sinedriului. Modul în care ei au procedat ar fi fost condamnat, iar Domnul Hristos ar fi fost eliberat, pentru a primi iarăși închinare din partea mulțimii. De aceea, preoții și mai marii norodului au hotărât ca, înainte ca planurile lor să fie cunoscute, Hristos să fie dat în mâinile romanilor.
Dar, mai înainte de toate, trebuia găsit un cap de acuzare împotriva Lui. Până acum însă, ei nu găsiseră nimic. Ana a poruncit ca Domnul Hristos să fie dus la Caiafa. Acesta aparținea partidei saducheilor, dintre care unii erau cei mai înverșunați vrăjmași ai Domnului Hristos. El însuși, deși era mai slab în ceea ce privește puterea caracterului, era tot atât de aspru, fără inimă și fără scrupule ca Ana. El n-ar fi lăsat nici un mijloc nefolosit pentru a-L nimici pe Isus. Era dis-de-dimineață și încă întuneric; la lumina torțelor și a felinarelor, gloata înarmată și prizonierul ei au pornit spre palatul marelui preot. Aici, în timp ce membrii Sinedriului se adunau, Ana și Caiafa L-au interogat din nou pe Domnul Hristos, dar fără succes.
Când consiliul s-a adunat în sala de judecată, Caiafa și-a ocupat locul de președinte al Sinedriului. De o parte și de alta erau judecătorii și cei care erau în mod deosebit interesați în acest proces. Soldații romani au fost așezați pe platformă, mai jos de tron. La picioarele tronului marelui preot stătea Domnul Hristos. Asupra Lui erau fixate privirile întregii mulțimi. Agitația era mare. În toată acea mulțime, numai El era calm și senin. Chiar atmosfera din jurul Său părea cuprinsă de o influență sfântă.
-704-
Caiafa L-a privit pe Domnul Hristos ca pe rivalul său. Nerăbdarea oamenilor de a-L auzi pe Mântuitorul și aparenta lor grabă de a accepta învățăturile Lui treziseră gelozia amară a marelui preot. Dar, privind acum la Cel arestat, Caiafa era plin de admirație pentru înfățișarea Sa nobilă și demnă. O convingere plana asupra lui, și anume că omul acesta era la fel ca Dumnezeu. În clipa următoare însă, în mod disprețuitor, a alungat acest gând.
-705-
De îndată, vocea lui s-a auzit plină de ironie și aroganță, cerându-I Domnului Isus să facă una din marile Lui minuni înaintea lor. Dar Mântuitorul parcă nici nu auzise cuvintele lui. Poporul a putut face comparație între comportamentul nervos și răutăcios al lui Ana și al lui Caiafa și comportarea maiestuoasă, calmă, a Domnului Hristos. Chiar și în mintea acelei mulțimi înrăite s-a ridicat întrebarea: “Trebuie oare ca acest Om cu o înfățișare dumnezeiască să fie condamnat ca un criminal?”
Caiafa, conștient de influența pe care Isus o câștiga, a grăbit judecata. Vrăjmașii Domnului Hristos erau în mare încurcătură. Ei erau preocupați să obțină condamnarea Lui, dar nu știau cum să realizeze lucrul acesta. Membrii Sinedriului erau împărțiți în farisei și saduchei. Între ei erau mari animozități și controverse; nici nu îndrăzneau să abordeze unele puncte de discuție, de teamă să nu se certe. Cu câteva cuvinte, Domnul Hristos ar fi putut să le trezească prejudecățile unii împotriva altora și, în acest fel, să le abată mânia de la El. Caiafa știa acest lucru și dorea să evite stârnirea unei dispute. Erau foarte mulți martori care ar fi putut dovedi că Domnul Hristos îi denunțase pe preoți și pe cărturari și că îi caracterizase ca fiind ipocriți și ucigași; dar nu era în avantajul lor să aducă această mărturie. Saducheii, în lupta lor ascuțită cu fariseii, folosiseră un limbaj asemănător. O astfel de mărturie nu avea greutate în fața romanilor, care erau ei înșiși dezgustați de pretențiile fariseilor. Erau foarte multe dovezi că Domnul Hristos nesocotise tradițiile iudaice și vorbise nerespectuos despre multe din rânduielile lor; dar, în ceea ce privește tradiția, fariseii și saducheii erau la cuțite; iar pentru romani, această acuzație n-avea nici o valoare. Vrăjmașii Domnului Hristos nu îndrăzneau să-L acuze de călcarea Sabatului, căci o examinare a acestei probleme ar fi descoperit caracterul lucrării Sale. Dacă minunile Sale de vindecare erau aduse la lumină, atunci însuși scopul pe care preoții îl urmăreau avea să fie anihilat, înfrânt.
Martori mincinoși fuseseră plătiți să-L acuze pe Domnul Hristos de incitare la rebeliune, la încercarea de a stabili o conducere de stat separată. Dar mărturiile lor s-au dovedit a fi vagi și contradictorii. Cercetați îndeaproape, ei și-au falsificat propriile declarații.
La începutul lucrării Sale, Domnul Hristos a spus: “Stricați Templul acesta, și în trei zile îl voi ridica”. Într-un limbaj profetic figurat, El profetizase despre moartea și învierea Sa. “El le vorbea despre templul trupului Său.” (Ioan 2, 19.21.) Iudeii înțeleseseră aceste cuvinte într-un sens literal, ca referindu-se la templul din Ierusalim. Din tot ceea ce spusese Domnul Hristos, preoții n-au putut găsi nimic spre a folosi împotriva Lui, în afară de această declarație. Prezentând într-un mod greșit aceste cuvinte, ei sperau să aibă câștig de cauză. Romanii fuseseră și ei angajați în reconstruirea și înfrumusețarea templului și erau foarte mândri de el; orice dispreț manifestat față de el, cu siguranță, le-ar fi trezit indignarea. Aici, în acest punct, romanii și iudeii, fariseii și saducheii se puteau uni, căci toți priveau templul cu multă venerație. În legătură cu acest fapt au fost găsiți doi martori, ale căror mărturii n-au fost chiar atât de contradictorii ca ale celorlalți. Unul dintre ei, care fusese mituit să-L acuze pe Isus, a declarat: “Acesta a zis: ‘Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu și să-l zidesc iarăși în trei zile’”. În acest fel, cuvintele Domnului Hristos au fost prezentate în mod greșit. Dacă ar fi fost spuse exact așa cum au fost rostite de El, ei n-ar fi putut să obțină condamnarea nici chiar de către Sinedriu. Dacă Domnul Hristos ar fi fost numai om, așa cum pretindeau iudeii, declarația Sa n-ar fi făcut decât să evidențieze un spirit irațional, lăudăros, dar nu putea fi transformată în hulă. Chiar în modul tendențios în care au fost prezentate de martorii falși, cuvintele Sale n-au conținut nimic care să fie considerat de către romani o crimă vrednică de moarte.
-706-
Cu multă răbdare, Domnul Hristos a ascultat declarațiile ce se băteau cap în cap. El n-a scos nici un cuvânt în apărarea Sa. În cele din urmă, acuzatorii Săi au fost încurcați, confuzi și înnebuniți. Judecata nu făcea deloc progrese; se părea că tot complotul lor avea să dea greș. Caiafa era disperat. Mai rămânea o singură scăpare: Hristos trebuia determinat să Se condamne singur. Marele preot s-a ridicat de pe scaunul său de judecată cu fața schimonosită de patimă, vocea și comportamentul său arătând în mod clar că, dacă ar fi stat în puterea sa, L-ar fi doborât la pământ pe Arestat. “Nu răspunzi nimic?” a exclamat el. “Ce mărturisesc aceștia împotriva Ta?”
Isus și-a păstrat pacea. “Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.” (Isaia 53, 7.)
În cele din urmă, Caiafa, ridicând brațul drept spre ceruri, s-a adresat Domnului Isus ca și când ar fi fost rostit un jurământ solemn: “Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu!”
La acest apel, Domnul Hristos nu mai putea rămâne tăcut. Este un timp când trebuie să taci și unul când trebuie să vorbești. El n-a vorbit până când n-a fost întrebat în mod direct. El știa că, dacă răspundea acum, aceasta avea să însemne cu certitudine moartea Sa. Dar apelul acesta a fost făcut de cea mai înaltă autoritate recunoscută a națiunii și în Numele Celui Preaînalt. Domnul Hristos nu putea să nu arate respectul cuvenit legii. Mai mult decât atât, legătura Sa cu Tatăl era pusă acum sub semnul întrebării. El trebuia să declare în mod clar caracterul și misiunea Sa. Domnul Hristos le spusese ucenicilor Săi: “Orișicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” (Matei 10, 32.) Acum, prin propriul exemplu, El a repetat învățătura.
-707-
Toate urechile erau foarte atente ca să asculte și toți ochii erau ațintiți asupra feței Sale, atunci când El a răspuns: “Da … sunt”. O lumină cerească părea că luminează înfățișarea Sa palidă, atunci când a adăugat: “Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii lui Dumnezeu și venind pe norii cerului.” (Matei 26, 64.)
Pentru un moment, divinitatea Domnului Hristos străfulgeră prin învelișul Său omenesc. Marele preot tremura sub privirea pătrunzătoare a Mântuitorului. Privirea aceea părea că citește gândurile lui ascunse și îl ardea până la inimă. Niciodată în viața pe care a mai avut-o de trăit, n-a uitat privirea aceea cercetătoare a persecutatului Fiul al lui Dumnezeu.
“Ba mai mult”, a spus Domnul Hristos, “vă spun că de acum încolo veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii lui Dumnezeu și venind pe norii cerului.” În aceste cuvinte, Domnul Hristos a prezentat reversul scenei ce avea loc atunci. El, Domnul vieții și al slavei, avea să stea la dreapta lui Dumnezeu. El va fi Judecătorul a tot pământul și la hotărârea Lui nu se va mai putea face recurs. Atunci, orice lucru tainic avea să fie așezat în lumina feței lui Dumnezeu, și judecata avea să se exercite asupra fiecărui om, care va fi judecat după faptele sale.
-708-
Cuvintele Domnului Hristos l-au speriat pe marele preot. Gândul că avea să fie o înviere a morților, când toți vor sta la bara judecății lui Dumnezeu, pentru a fi răsplătiți după faptele lor, era pentru Caiafa un gând plin de groază. Scenele judecății finale au trecut cu repeziciune, ca o panoramă, pe dinaintea sa. Pentru o clipă, el a văzut spectacolul îngrozitor al mormintelor ce-și eliberau morții, cu secretele care, spera el, au fost pentru totdeauna ascunse. Pentru un moment, el a avut simțământul că stă în fața Judecătorului celui veșnic, ai cărui ochi, care văd totul, citeau în sufletul său, aducând la lumină tainele ce se considerau ascunse o dată cu cei morți.
Scena însă a trecut, s-a șters repede din viziunea preotului. Cuvintele Domnului Hristos l-au lovit pe saducheu în inimă. Caiafa negase doctrina învierii din morți, a judecății și a vieții viitoare. Acum, el era cuprins de o furie satanică. Oare acest Om, un arestat ce stătea înaintea sa, să-i atace cea mai iubită teorie? Rupându-și veșmântul, pentru ca poporul să vadă pretinsa lui groază, el a cerut ca, fără să se mai continue cercetările, Arestatul să fie condamnat pentru blasfemie. “Ce nevoie mai avem de martori?” a spus el. “Iată că acum ați auzit hula Lui.” (Matei 26, 65.) Și toți L-au condamnat.
Conștiința vinovăției și pasiunea l-au făcut pe Caiafa să facă ceea ce a făcut. El era furios pe sine pentru că a crezut cuvintele Domnului Hristos și, în loc să-și sfâșie inima ca urmare a unui profund simțământ al adevărului și să mărturisească faptul că Isus era Mesia, el și-a sfâșiat hainele preoțești, ca semn al unei rezistențe categorice. Acest act al său avea profunde semnificații. Însă puțin și-a dat seama Caiafa de însemnătatea lui. În acest act, făcut spre a-i influența pe judecători și pentru a obține astfel condamnarea Domnului Hristos, marele preot s-a condamnat pe sine. Prin legea dată de Dumnezeu, s-a descalificat pentru slujba preoției. Făcând astfel, el pronunțase asupră-și sentința de condamnare la moarte.
Un mare preot nu trebuia să-și rupă hainele. Prin legea levitică, acest lucru era interzis sub pedeapsa condamnării la moarte. În nici o împrejurare, în nici o ocazie, preotul nu trebuia să-și rupă hainele. Printre iudei era obiceiul să se rupă veșmintele la moartea unor prieteni, dar preoții nu trebuiau să respecte acest obicei. Domnul Hristos dăduse poruncă expresă lui Moise cu privire la acest lucru. (Leviticul 10, 6.)