Viața Lui Isus -Ziua- 81

Capitolul 74 — Ghetsemani

Capitol bazat pe textele din Matei 26, 36-56; Marcu 14, 32-50; Luca 22, 39-53; Ioan 18, 1-12.

Însoțit de ucenicii Săi, Mântuitorul Se îndrepta încet spre grădina Ghetsemani. Plină și clară, luna din timpul Paștelui strălucea pe un cer fără nori. Orașul corturilor de pelerini era cufundat în tăcere.

Până atunci, Domnul Hristos vorbise cu multă seriozitate ucenicilor Săi, instruindu-i; dar, pe măsură ce Se apropia de Ghetsemani, El devenea neobișnuit de tăcut. El vizitase adesea acest loc pentru meditație și rugăciune, dar niciodată cu o inimă atât de plină de tristețe ca în această noapte a ultimei Sale lupte. În toată viața Sa de pe pământ, El umblase în lumina prezenței lui Dumnezeu. Când ajungea în conflict cu oamenii care erau inspirați chiar de Satana, El putea spune: “Cel ce M-a trimis, este cu Mine: Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut.” (Ioan 8, 29.) Dar acum, avea simțământul că este despărțit de lumina care-L susținea, a prezenței lui Dumnezeu. Acum, El era socotit în numărul călcătorilor legii. Vinovăția neamului omenesc căzut trebuia să fie purtată de El. Asupra Sa, care nu cunoștea păcatul, avea să fie așezată nelegiuirea noastră a tuturor. Atât de înspăimântător Îi apărea păcatul, atât de mare greutatea vinei pe care trebuia s-o poarte, încât era ispitit să Se teamă ca nu cumva aceasta să-L despartă pentru totdeauna de iubirea Tatălui Său. Simțind cât de teribilă este mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului, El exclamă: “Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte.” (Matei 26, 38.)

Pe când se apropiau de grădină, ucenicii observară schimbarea petrecută cu Învățătorul lor. Niciodată până atunci nu-L văzuseră atât de trist și de tăcut. Pe măsură ce înaintau, această stranie tristețe se adâncea tot mai mult; și totuși ei n-au îndrăznit să-L întrebe care era motivul acestei stări. Ființa Sa se clătina ca și când era gata să cadă. Ajungând în grădină, ucenicii se uitau cu grijă să găsească mai curând obișnuitul Său loc retras, pentru ca Domnul lor să Se poată odihni. Fiecare pas pe care-l făcea acum, îl făcea cu mare efort. El gemea cu glas tare, ca și când Se afla sub greutatea unei poveri teribile. În două rânduri, ucenicii Săi L-au sprijinit, altfel ar fi căzut la pământ.

-686-

Nu departe de intrarea în grădină, Domnul Isus i-a părăsit pe ucenicii Săi, cu excepția a trei dintre ei, cerându-le să se roage pentru ei și pentru El. Împreună cu Petru, Iacov și Ioan, El a intrat în ascunzișurile grădinii. Acești trei ucenici erau cei mai apropiați tovarăși ai Domnului Hristos. Ei au fost aceia care văzuseră slava Sa pe Muntele schimbării la față; ei văzuseră pe Moise și pe Ilie vorbind cu El; ei auziseră vocea din ceruri; iar acum, în lupta Sa cea mare, Domnul Hristos dorea să aibă prezența lor lângă El. Adesea, ei petrecuseră noaptea cu El în acest loc retras. În toate aceste ocazii, după un timp de veghere și rugăciune, ei puteau dormi netulburați, puțin mai departe de Învățătorul lor, până când El îi trezea în zorii zilei spre a merge din nou la lucru. Dar acum El dorea ca ei să petreacă noaptea împreună, în rugăciune. Cu toate acestea, El nu putea suporta ca ei să fie martori la chinul de moarte prin care avea să treacă.

“Rămâneți aici”, a spus El, “și vegheați împreună cu Mine.” (Matei 26, 38.)

El a mers puțin mai departe de ei — dar nu chiar atât de departe ca ei să nu-L poată vedea și auzi — și S-a întins la pământ. Avea simțământul că, datorită păcatului, fusese despărțit de Tatăl Său. Prăpastia aceasta era atât de mare, atât de întunecată și atât de adâncă, încât spiritul Său a început să tremure în fața ei. În această agonie a sufletului Său, El nu trebuia să Se folosească de puterea Sa divină pentru a scăpa. Ca om, El trebuia să sufere urmările păcatului omului. Ca om, El trebuia să îndure mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului.

Domnul Hristos Se afla acum într-o situație cu totul diferită de cele în care S-a aflat vreodată. Suferința Sa putea să fie cel mai bine descrisă de cuvintele profetului care spunea: “Scoală-te, sabie, asupra păstorului Meu, și asupra omului care îmi este tovarăș, zice Domnul oștirilor.” (Zaharia 13, 7.) Ca înlocuitor și garant pentru omul păcătos, Domnul Hristos a suferit pedeapsa divină. El a văzut ce înseamnă dreptatea. Până acum fusese Mijlocitor pentru alții; acum însă, dorea foarte mult să aibă pe cineva care să mijlocească pentru El.

Când Domnul Hristos a simțit că unitatea Sa cu Tatăl a fost întreruptă, S-a temut ca nu cumva, în natura Sa omenească, să nu poată fi în stare să suporte conflictul care-I stătea în față, cu puterile întunericului. În pustia ispitirii, destinul neamului omenesc fusese în cumpănă. Domnul Hristos a fost atunci biruitor. Acum, ispititorul venise pentru ultima și teribila luptă. Pentru acest moment se pregătise el în timpul celor trei ani de lucrare a Domnului Hristos. El aruncase totul în balanță. Dacă avea să dea greș aici, speranța sa de a fi atotstăpânitor se năruia; împărățiile lumii aveau să fie în cele din urmă ale Domnului; el personal avea să fie îndepărtat și aruncat afară. Dar, dacă Domnul Hristos putea fi înfrânt, atunci pământul avea să devină împărăția lui Satana, iar neamul omenesc avea să fie pentru totdeauna sub puterea sa. Cu implicațiile acestui conflict înaintea Sa, sufletul Domnului Hristos era plin de teama despărțirii de Dumnezeu. Satana Îi șoptea că, dacă devenea garantul unei lumi păcătoase, această despărțire avea să fie veșnică. El avea să fie identificat cu împărăția lui Satana și niciodată nu va mai putea fi una cu Dumnezeu.

-687-

Și, de fapt, ce urma să se câștige prin acest sacrificiu? Cât de lipsite de perspectivă, de nădejde apăreau vinovăția și nerecunoștința oamenilor! Și astfel, în modul cel mai crud, Satana făcea presiuni asupra Răscumpărătorului nostru, șoptindu-I: “Cei care pretindeau că sunt mai presus de toți ceilalți în cele materiale și spirituale Te-au respins. Ei caută să Te nimicească pe Tine, care ești temelia, centrul și sigiliul făgăduințelor făcute lor ca unui popor deosebit. Chiar unul dintre ucenicii Tăi, care a ascultat sfaturile și învățăturile Tale și care a fost primul în activitatea bisericii, Te va vinde. Unul dintre cei mai zeloși urmași ai Tăi se va lepăda de Tine. Toți te vor uita….” Întreaga ființă a Domnului Hristos avea oroare față de acest gând. Faptul că aceia pe care El Se angajase să-i mântuiască, aceia pe care El îi iubea așa de mult, se vor alătura lui Satana în planurile lui a străpuns sufletul Său. Lupta era teribilă. Măsura intensității ei era vinovăția națiunii Sale, a acuzatorilor și a trădătorului Său, vinovăția unei lumi ce zăcea în nelegiuire. Păcatele omenirii apăsau greu asupra Domnului Hristos și simțământul mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului zdrobea viața Sa.

Priviți-L cântărind prețul ce trebuia plătit pentru mântuirea celor păcătoși. În agonia Sa, El Se prindea de pământul rece ca și când ar fi vrut să împiedice îndepărtarea de Tatăl Său. Roua rece a nopții a căzut pe trupul Său întins la pământ, dar El nu-i dădu atenție. De pe buzele Sale palide veni strigătul amar: “Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta”. Dar chiar și în aceste împrejurări, El a adăugat: “Totuși nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu.” (Matei 26, 39.)

Inima omenească tânjește după simpatie și înțelegere atunci când este în suferință. Această nevoie era simțită de Domnul Hristos până în profunzimea ființei Sale. În momentul suprem de agonie a sufletului Său, El a venit la ucenici cu dorința arzătoare de a auzi câteva cuvinte de mângâiere din partea acelora pe care adesea îi binecuvântase, îi mângâiase și îi ocrotise în necazurile și amărăciunile lor. Acela care totdeauna avusese pentru ei cuvinte de simpatie trecea acum printr-o agonie supraomenească și dorea foarte mult să știe că ei se rugau atât pentru El, cât și pentru ei înșiși. Cât de întunecată apărea răutatea păcatului! Teribilă era ispita de a lăsa neamul omenesc să poarte consecințele vinei sale, în timp ce El să stea nevinovat înaintea lui Dumnezeu. Dacă doar ar fi știut că ucenicii Săi înțelegeau și apreciau acest lucru, atunci El ar fi fost întărit.

-688-

Ridicându-Se cu un efort dureros, El a mers împleticindu-Se la locul unde îi lăsase pe însoțitorii Săi. Dar … “i-a găsit dormind”. Dacă i-ar fi găsit rugându-se, El S-ar fi simțit ușurat. Dacă ei ar fi căutat refugiu la Dumnezeu, pentru ca mijloacele folosite de Satana să nu aibă câștig de cauză asupra lor, El ar fi fost mângâiat de credința lor nezdruncinată. Dar ei nu dăduseră atenție avertizării repetate: “Vegheați și rugați-vă”. La început, ei fuseseră foarte tulburați văzându-L pe Învățătorul lor, care de obicei era foarte calm și plin de demnitate, luptându-Se cu un necaz ce era mai presus de puterea lor de înțelegere. Ei s-au rugat atunci când au auzit strigătele puternice ale Suferindului. Nu era în intenția lor să-L uite pe Domnul, dar se părea că sunt paralizați de o toropeală de care s-ar fi putut scutura doar dacă ar fi continuat să se roage lui Dumnezeu. Ei nu au ajuns să-și dea seama de necesitatea vegherii și a rugăciunii stăruitoare pentru a putea rezista ispitei.

Chiar înainte de a-și îndrepta pașii spre grădina Ghetsemani, Isus le spusese ucenicilor Săi: “În noaptea aceasta, toți veți găsi în Mine o pricină de poticnire.” (Matei 26, 31.) Însă ei I-au dat cea mai categorică asigurare că vor merge cu El la închisoare și chiar la moarte. Iar sărmanul Petru, plin de încredere în sine, a adăugat: “Chiar dacă toți ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea.” (Marcu 14, 27.29.) Dar ucenicii se încredeau în ei înșiși. Ei n-au privit, așa cum Domnul Hristos îi sfătuise să facă, spre ajutorul Celui Atotputernic. Și astfel, atunci când Mântuitorul a avut o nevoie disperată de simpatia și rugăciunile lor, El i-a găsit dormind. Chiar și Petru dormea.

-689-

Ioan ucenicul iubitor, acela care se sprijinise pe pieptul lui Isus, dormea și el. Desigur, iubirea lui Ioan față de Învățătorul său ar fi trebuit să-l țină treaz. Rugăciunile lui stăruitoare ar fi trebuit să se amestece cu acelea ale iubitorului Mântuitor în ceasul greu al necazului Său. Răscumpărătorul nostru petrecuse nopți întregi în rugăciune pentru ucenicii Săi, ca să nu scadă credința lor. Dacă acum Domnul Hristos le-ar fi pus lui Iacov și Ioan întrebarea pe care le-o pusese cândva: “Puteți voi să beți paharul pe care am să-l beau Eu, și să fiți botezați cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?”, ei nu s-ar mai fi aventurat să răspundă: “Putem!” (Matei 20, 22.)

Auzind vocea Domnului Hristos, ucenicii s-au trezit, dar cu greu L-au recunoscut, atât de schimbată Îi era fața din cauza chinului îndurat. Adresându-Se lui Petru, Isus i-a spus: “Simone, tu dormi? Un ceas n-ai fost în stare să veghezi? Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită; duhul este plin de râvnă, dar trupul este neputincios.” (Marcu 14, 37-38.) Slăbiciunea ucenicilor Săi a trezit mila lui Isus. El Se temea că nu vor fi în stare să îndure încercarea, proba ce avea să vină asupra lor, prin trădarea și moartea Lui. El nu i-a mustrat, ci le-a zis: “Vegheați și rugați-vă ca să nu cădeți în ispită”. Chiar și în marea Sa luptă, El căuta să-i înțeleagă în slăbiciunea lor. “Duhul este plin de râvnă, dar trupul este neputincios.” (Marcu 14, 38.)

Din nou Fiul lui Dumnezeu a fost cuprins de agonia supraomenească și, slăbit și epuizat, El S-a întors clătinându-Se spre locul luptei Sale de mai înainte. Suferința Sa era mai mare decât cea dinainte. Când agonia sufletului L-a cuprins, “sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge care cădeau pe pământ.” (Luca 22, 44.) Chiparoșii și palmierii erau martori tăcuți ai chinului Său de moarte. De pe ramurile lor încărcate cu frunze, roua cea grea cădea peste trupul Său chinuit, ca și când natura ar fi plâns deasupra Creatorului ei ce Se lupta singur cu puterile întunericului.

Cu puțin timp înainte, Domnul Isus stătuse ca un cedru puternic, înfruntând furtuna împotrivirii, care își concentrase furia asupra Sa. Voințe încăpățânate și inimi pline de răutate și viclenie se străduiseră în zadar să-L ducă la confuzie sau să-L înfrângă. El a stat în maiestatea Sa divină, ca Fiu al lui Dumnezeu. Acum însă, El era asemenea unei trestii bătute și îndoite de mânia furtunii. El ajunsese acum la încheierea lucrării Sale de biruitor, câștigând la fiecare pas victoria asupra puterilor întunericului. Ca Unul ce fusese deja glorificat, El restabilise unitatea Sa cu Dumnezeu. În accente neșovăielnice, El Își revărsase cântecele de laudă. El le adresase ucenicilor Săi cuvinte de încurajare, pline de iubire. Acum sosise ceasul puterii întunericului. Acum vocea Sa era auzită în atmosfera liniștită a nopții, dar nu în tonurile înalte ale triumfului, ci plină de zbuciumul durerii omenești. Cuvintele Mântuitorului au ajuns la urechile somnoroșilor Săi ucenici: “Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!” (Matei 26, 42.)

-690-

Primul gând al ucenicilor a fost acela de a merge la El, dar El le ceruse să rămână acolo, veghind și rugându-se. Când Domnul Isus a venit la ei, i-a găsit încă o dată dormind. Din nou, El a simțit nevoia unei tovărășii, nevoia unor cuvinte din partea ucenicilor Săi, cuvinte care I-ar fi adus alinare și ar fi spulberat vraja întunericului ce aproape Îl copleșise. Dar ochii lor erau îngreuiați de somn și n-au știut ce să-I spună. Prezența Lui însă i-a trezit. Ei I-au văzut fața plină de sudoarea de sânge a agoniei și teama a pus stăpânire pe ei. Ei nu-I puteau înțelege chinul. “Atât de schimbată Îi era fața și atât de mult Se deosebea înfățișarea Lui de a fiilor oamenilor.” (Isaia 52, 14.)

Întorcându-Se, Domnul Hristos S-a îndreptat iarăși către locul Său retras și a căzut cu fața la pământ, copleșit de groaza unui mare întuneric. Natura omenească a Fiului lui Dumnezeu tremura în ceasul acela al încercării. Acum, El nu Se ruga pentru ucenicii Săi, să nu se piardă credința lor, ci pentru sufletul Său ispitit și chinuit. Momentul teribil sosise — momentul care avea să hotărască destinul lumii. Soarta neamului omenesc atârna în balanță. Domnul Hristos ar fi putut refuza să bea paharul ce se cuvenea omului vinovat. Nu era încă prea târziu pentru acest lucru. El ar fi putut să-și șteargă sudoarea de sânge de pe frunte și să-l lase pe om să piară în nelegiuirea lui. El putea spune: “Călcătorul de lege să-și primească pedeapsa păcatului său, iar Eu voi merge înapoi la Tatăl Meu”. Va bea oare Fiul lui Dumnezeu paharul amar al umilinței și chinului? Va suferi oare Cel nevinovat urmările blestemului păcatului, pentru a salva pe cel vinovat? Cuvintele ieșeau tremurând de pe buzele palide ale lui Hristos: “Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!” (Matei 26, 42.)

De trei ori a înălțat El ruga aceasta. De trei ori natura umană s-a dat înapoi de la acest sacrificiu final, care încorona lucrarea Lui. În acele momente însă, istoria neamului omenesc I s-a înfățișat Răscumpărătorului lumii. El a văzut că, dacă sunt lăsați în voia lor, călcătorii legii trebuie să piară. El a văzut starea de neajutorare a păcătosului. El a văzut puterea păcatului. Durerea și plânsul unei lumi blestemate s-au înfățișat înaintea Sa. El a privit soarta ei amenințătoare și a luat hotărârea. El va salva, va mântui pe omul păcătos, coste aceasta oricât L-ar costa. El a acceptat botezul Său cu sânge și, prin El, milioane de oameni sortiți pieirii pot câștiga viața veșnică. El a părăsit curțile cerului, unde totul este imaculat, totul este bucurie și slavă, pentru a salva singura oaie pierdută, singura lume din univers care a căzut prin păcătuire. Și El nu Se va da înapoi de la lucrarea chemării Sale. El va deveni jertfă de ispășire pentru un neam de oameni care, cu bună știință, au păcătuit. Ruga Sa respira acum numai supunere: “Dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta”.

-693-

Hotărârea fiind luată, El Se prăbuși ca mort la pământ, de unde Se ridicase puțin. Unde erau acum ucenicii Săi, ca să-și așeze cu gingășie mâinile sub capul Învățătorului lor istovit și să mângâie fruntea aceea desfigurată cu adevărat mai mult decât a fiilor oamenilor? Mântuitorul însă a călcat singur în teasc și, din cei ce erau acolo, nimeni n-a fost cu El.

Dumnezeu însă suferea împreună cu Fiul Său. Îngerii priveau chinul de moarte al Mântuitorului. Ei L-au văzut pe Domnul lor înconjurat de legiunile forțelor satanice și natura Sa copleșită de o groază tainică, înfiorătoare. În cer s-a făcut liniște. Nici o harpă nu era atinsă. Dacă muritorii ar fi putut vedea uluirea oștilor cerești, care, într-o dureroasă tăcere, vedeau pe Tatăl cum îndepărta razele Sale de lumină, iubire și slavă de la Fiul Său preaiubit, atunci ar fi putut înțelege mai bine cât de vinovat este păcatul în ochii Săi.

Lumile necăzute în păcat și oștile îngerești au urmărit cu un deosebit interes cum conflictul se apropia de sfârșit. Satana și cei care i s-au alăturat în ale răului, legiunile de îngeri apostaziați, priveau cu multă atenție la momentul hotărâtor al lucrării de mântuire. Puterile binelui și cele ale răului așteptau să vadă ce răspuns va primi Domnul Hristos la rugăciunea pe care a adresat-o de trei ori Tatălui. Îngerii doreau foarte mult să aducă ușurare divinului Suferind, dar lucrul acesta nu se putea înfăptui. Nici o cale de scăpare nu s-a găsit pentru Fiul lui Dumnezeu. În acest îngrozitor moment de criză, când totul era în cumpănă, când paharul cel tainic tremura în mâna Suferindului, cerul s-a deschis, o lumină a strălucit în mijlocul întunericului prevestitor de furtună, al ceasului de criză, și îngerul cel puternic, care stă în prezența lui Dumnezeu, ocupând poziția de la care a căzut Satana, a venit lângă Domnul Hristos. Îngerul a venit nu pentru a lua paharul din mâna Lui, ci ca să-L întărească, spre a putea să-l bea, asigurându-L de iubirea Tatălui. El a venit ca să dea putere Rugătorului divino-uman. El I-a îndreptat privirea spre cerurile deschise, vorbindu-I despre ființele care aveau să fie mântuite ca rezultat al suferințelor Lui. Îngerul L-a asigurat pe Isus că Tatăl Său este mai mare și mai puternic decât Satana și că moartea Sa va avea ca rezultat o totală înfrângere a lui, iar împărăția acestei lumi avea să fie dată sfinților Celui Preaînalt. Îngerul I-a spus că El va vedea rezultatul muncii sufletului Său și va fi mulțumit, căci o mulțime din neamul omenesc va fi mântuită, salvată pentru veșnicie.

-694-

Chinul Domnului Hristos n-a încetat, dar descurajarea și dezamăgirea L-au părăsit. Furtuna n-a scăzut în nici un fel din intensitate, dar El, care era obiectul dezlănțuirii ei, a fost întărit pentru a face față furiei ei. El a rămas calm și senin. O pace cerească se odihnea pe fața Lui pătată de sânge. El a îndurat ceea ce nici o ființă omenească nu va putea îndura vreodată, căci El a gustat suferințele morții pentru fiecare om.

Ucenicii care dormeau au fost treziți deodată de lumina ce-L înconjura pe Mântuitorul. Ei l-au văzut pe înger aplecat peste Stăpânul lor întins la pământ. L-au văzut ridicând capul Mântuitorului pe pieptul său și îndreptându-L spre ceruri. I-au auzit vocea, asemenea unei muzici plăcute, rostind cuvinte de mângâiere și speranță. Ucenicii și-au reamintit scena de pe Muntele schimbării la față. Ei și-au amintit de slava ce-L înconjurase pe Isus în templu, precum și de glasul lui Dumnezeu care vorbea din nor. Acum, aceeași slavă a fost descoperită din nou și nu se mai temeau deloc pentru Învățătorul lor. El Se afla în grija lui Dumnezeu; un înger puternic fusese trimis ca să-L ocrotească. Din nou, ucenicii, în oboseala lor, au căzut în toropeala aceea stranie, care i-a copleșit. Și, din nou, Domnul Hristos i-a găsit dormind.

Privindu-i cu amărăciune, El zise: “Dormiți de acum și odihniți-vă!… Iată că a venit ceasul ca Fiul omului să fie dat în mâinile păcătoșilor.” (Matei 26, 45.)

Chiar atunci când rostea aceste cuvinte, El a auzit pașii gloatei care-L căuta și a spus: “Sculați-vă, haide să mergem; iată că se apropie vânzătorul”. (Matei 26, 46.)

Nici o urmă a chinului de moarte prin care trecuse nu se mai vedea când Domnul Hristos a pornit să-l întâmpine pe vânzătorul Său. Stând în fruntea ucenicilor Săi, El a zis: “Pe cine căutați?” Răspunsul a fost: “Pe Isus din Nazaret”. Isus a zis: “Eu sunt.” (Ioan 18, 4-8.) Când aceste cuvinte au fost rostite, îngerul care-I slujise lui Isus cu puțin înainte s-a așezat între El și gloată. O lumină cerească a făcut să strălucească fața Mântuitorului și ceva în formă de porumbel L-a umbrit. În prezența acestei slave divine, gloata ucigașă n-a putut să stea în picioare nici măcar o singură clipă. Preoții, mai marii, soldații și chiar Iuda s-au dat înapoi, clătinându-se, și au căzut ca morți la pământ.

Îngerul s-a retras și lumina a dispărut. Domnul Hristos avusese ocazia să scape, dar El a rămas calm și stăpân pe Sine, ca Unul care fusese glorificat. El stătea în mijlocul acelei cete înrăite, care era acum căzută și neputincioasă la picioarele Sale. Ucenicii priveau în tăcere, plini de uimire și teamă.

-695-

Dar scena s-a schimbat repede. Gloata s-a ridicat în picioare. Soldații romani, preoții și Iuda s-au strâns în jurul Domnului Isus. Se simțeau rușinați de slăbiciunea lor, temându-se că El ar putea să le scape. Din nou, Răscumpărătorul le-a pus întrebarea: “Pe cine căutați?” Acum ei aveau dovada faptului că Acela care stătea înaintea lor era Fiul lui Dumnezeu, dar nu s-au lăsat convinși. La întrebarea: “Pe cine căutați?”, au răspuns iarăși: “Pe Isus din Nazaret!” Atunci Mântuitorul le-a spus: “V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutați pe Mine, lăsați pe aceștia să se ducă” (Ioan 18, 8) — și a arătat spre ucenicii Săi. El știa cât de slabă le era credința și a căutat să-i ocrotească de ispite și încercări. Pentru ei, El era gata să Se sacrifice.

Iuda trădătorul, n-a uitat rolul pe care îl avea de jucat. Când gloata a pătruns în grădină, el a condus-o, fiind urmați îndeaproape de marele preot. Iuda stabilise un semn pentru urmăritorii Domnului Isus, spunând: “Pe care-L voi săruta eu, Acela este; să puneți mâna pe El.” (Matei 26, 48.) Acum, el se făcea că nu are nici un amestec cu ei. Apropiindu-se de Domnul Hristos, el I-a luat mâna, semn al unei familiare prietenii. Rostind: “Plecăciune, Învățătorule”, el L-a sărutat de repetate ori, prefăcându-se că plânge, ca și când ar fi simțit împreună cu El în primejdia în care Se afla.

-696-

Domnul Hristos i-a spus: “Prietene, ce ai venit să faci, fă!” Vocea Lui tremura de durere atunci când a adăugat: “Iudo, cu o sărutare vinzi tu pe Fiul omului?” Această întrebare ar fi trebuit să trezească conștiința trădătorului și să atingă inima lui împietrită; dar onoarea, credincioșia și sensibilitatea milei omenești îl părăsiseră. Stătea plin de îndrăzneală și sfidător, fără să manifeste vreo dispoziție de a-și schimba atitudinea. Se predase lui Satana și nu mai avea nici o putere să-i reziste. Și Isus n-a refuzat sărutarea vânzătorului.

Gloata a devenit mai îndrăzneață atunci când a văzut că Iuda a atins persoana Aceluia care, numai cu puțin timp înainte, fusese glorificat înaintea ochilor lor. Atunci au pus mâna pe Isus și au început să lege acele mâini prețioase, care au fost totdeauna folosite pentru săvârșirea binelui.

Ucenicii s-au gândit că Stăpânul lor nu va îngădui să fie luat. Căci aceeași putere care a făcut ca mulțimea să cadă ca niște oameni morți îi va face neputincioși până când Domnul Hristos și tovarășii Săi vor scăpa. Ei au fost însă dezamăgiți și chiar indignați când au văzut frânghiile aduse pentru a lega mâinile Aceluia pe care ei Îl iubeau. În mânia sa, Petru a scos repede sabia și a încercat să-L apere pe Domnul său, dar n-a făcut decât să taie urechea slujitorului marelui preot. Când Domnul Hristos a văzut ceea ce s-a întâmplat, și-a dezlegat mâinile, deși era ținut cu strășnicie de soldații romani, și, spunând: “Lăsați-i! Până aici!”, S-a atins de urechea rănită, și ea s-a vindecat imediat. Apoi i-a spus lui Petru: “Pune-ți sabia la locul ei; căci toți cei ce scot sabia de sabie vor pieri. Crezi că n-aș putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?”, o legiune pentru fiecare ucenic. De ce oare, gândeau ucenicii, nu Se salvează pe Sine și nu ne salvează și pe noi? Răspunzând gândurilor lor nemărturisite, El a adăugat: “Dar cum se vor împlini Scripturile, care zic că așa trebuie să se întâmple? Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” (Luca 22, 51; Matei 26, 52-54; Ioan 18, 11.)

Demnitatea oficială a conducătorilor iudei nu-i împiedicase să se alăture urmăritorilor lui Isus. Arestarea Sa era o problemă prea importantă ca să fie încredințată unor subalterni; preoții cei vicleni și mai marii norodului s-au unit cu poliția templului și cu oamenii fără căpătâi și l-au urmat pe Iuda în Ghetsemani. Cu ce societate se uniseră acești demnitari — o gloată doritoare de senzații tari, înarmată cu tot felul de unelte, ca și când ar fi urmărit o fiară sălbatică!

-697-

Întorcându-Se către preoții și bătrânii norodului, Domnul Hristos și-a fixat privirea cercetătoare asupra lor. Cuvintele pe care le-a rostit atunci nu aveau să le uite toată viața. Ele au fost asemenea unor săgeți ascuțite ale Celui Atotputernic. Cu demnitate, El a spus: “Ați ieșit ca după un tâlhar, cu săbii și cu ciomege, ca să Mă prindeți. În toate zilele ședeam în mijlocul vostru și învățam norodul în templu, și n-ați pus mâna pe Mine”. Noaptea este mult mai potrivită pentru lucrarea voastră. “Dar acesta este ceasul vostru și puterea întunericului.” (Matei 26, 55; Luca 22, 53.)

Ucenicii au fost înspăimântați când au văzut că Domnul Hristos îngăduie să fie prins și legat. Au fost jigniți de faptul că atât El, cât și ei aveau să sufere această umilință. Nu puteau înțelege purtarea Lui și L-au învinovățit pentru faptul că S-a supus gloatei. În teama și indignarea lor, Petru a propus să se salveze singuri. Urmând această sugestie, “toți ucenicii L-au părăsit și au fugit.” (Matei 26, 56 u.) Dar Domnul Hristos prevăzuse această fugă a lor: “Iată”, a spus El, “că vine ceasul, și a și venit, când veți fi risipiți fiecare la ale lui; și pe Mine Mă veți lăsa singur, căci Tatăl Meu este cu Mine.” (Ioan 16, 32.)