-673-
După cântare, au ieșit. Și-au făcut drum pe străzile aglomerate, ieșind pe poarta cetății spre Muntele Măslinilor. Mergeau încet, fiecare stăpânit de gândurile lui. Când s-au îndreptat spre munte, Isus a zis cu glas de adâncă întristare: “În noaptea aceasta, toți veți găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: ‘Voi bate Păstorul, și oile turmei vor fi risipite.’” (Matei 26, 31.) Ucenicii ascultau plini de întristare și uimire. Și-au amintit cum, în sinagoga din Capernaum, când Hristos a vorbit despre Sine ca fiind Pâinea Vieții, mulți au găsit prilej de poticnire și au plecat de la El. Dar cei doisprezece nu se arătaseră necredincioși. Petru, vorbind în numele fraților săi, declarase credincioșie față de El. Mântuitorul spusese atunci: “Nu v-am ales Eu pe voi cei doisprezece? Și totuși unul din voi este un drac.” (Ioan 6, 70.) În camera de sus, Isus a spus că unul din cei doisprezece Îl va vinde și că Petru se va lepăda de El. Dar cuvintele de acum îi vizau pe toți.
Petru a început să protesteze cu putere: “Chiar dacă toți ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea”. În camera de sus, el spusese: “Eu îmi voi da viața pentru Tine”. Isus îl avertizase că Îl va tăgădui pe Mântuitorul său chiar în noaptea aceea. Hristos a repetat avertizarea: “Adevărat îți spun că astăzi, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoșul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori”. “Dar Petru I-a zis cu și mai multă tărie: ‘Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine’. Și toți ceilalți au spus același lucru.” (Marcu 14, 29-31.) În încrederea lor în sine, au tăgăduit cuvintele repetate de Acela care știa totul. Ei nu erau pregătiți să dea piept cu încercarea; numai atunci când avea să-i doboare ispita urmau să-și dea seama de slăbiciunea lor.
Când Petru spunea că-L va urma pe Domnul său chiar și la închisoare și la moarte, așa se și gândea să facă; dar el nu se cunoștea pe sine. În ascunzișurile inimii lui erau elemente de răutate, pe care împrejurările urmau să le scoată în evidență. Dacă el nu-și dădea seama de primejdia în care se afla, lucrurile acestea puteau să-l ducă la ruină veșnică. Mântuitorul a văzut în el o iubire de sine și o siguranță care urmau să copleșească până și iubirea pentru Hristos. În experiența lui se manifestaseră multă slăbiciune, multe păcate necrucificate, un duh de nepăsare, un temperament nesfințit și o intrare necugetată în ispită. Avertismentele pline de gravitate ale lui Hristos erau o invitație la cercetarea inimii. Petru avea nevoie să nu se încreadă în sine și să aibă o încredere mai profundă în Hristos. Dacă ar fi primit avertismentul cu umilință, L-ar fi rugat pe Păstorul turmei să-și apere oaia. Când era gata să se înece pe Marea Galileii, el striga: “Doamne, scapă-mă?” (Matei 14, 30.) Atunci Domnul Hristos și-a întins mâna ca să-l prindă. Tot așa și acum, dacă L-ar fi rugat pe Isus: “Scapă-mă de mine însumi”, El l-ar fi ajutat. Dar Petru simțea că nu era crezut, și lucrul acesta era prea dureros pentru el. S-a simțit jignit și de aceea s-a încăpățânat și mai mult să se încreadă în sine.
-674-
Isus îi privea cu milă pe ucenici. Nu putea să-i scape de încercare, dar nu voia să-i lase nemângâiați. El i-a asigurat că va sfărâma lanțurile mormântului și că iubirea Sa pentru ei nu va slăbi. “După ce voi învia”, a spus El, “voi merge înaintea voastră în Galilea.” (Matei 26, 32.) Chiar înainte de a se lepăda de El, ei au avut asigurarea că vor fi iertați. După moartea și învierea Sa, au știut că erau iertați și scumpi inimii lui Hristos.
Isus și ucenicii Săi erau în drum către Ghetsemani, la poalele Muntelui Măslinilor, un loc retras, unde El Se dusese adesea să Se roage. Mântuitorul le explicase ucenicilor misiunea Sa în lume și legătura spirituală pe care ei trebuiau să o păstreze cu El. Acum, le-a ilustrat învățătura. Luna lumina strălucitor asupra unei vițe înflorite. Arătându-le-o ucenicilor, Isus a folosit-o ca simbol.
“Eu sunt adevărata Viță”, a zis El. În loc să aleagă palmierul plin de grație, cedrul înalt sau stejarul puternic, Isus a ales vița, cu cârceii ei agățători, ca să Se prezinte pe Sine. Palmierul, cedrul și stejarul stau prin puterea proprie. Ei n-au nevoie de sprijin. Dar vița se agață de araci și, în felul acesta, se înalță către cer. Tot astfel și Hristos, în natura Lui omenească, avea nevoie de putere dumnezeiască. “De la Mine Însumi, nu pot face nimic”, spusese El mai înainte. (Ioan 5, 30.)
-675-
“Eu sunt adevărata Viță.” Iudeii consideraseră totdeauna vița ca fiind planta cea mai nobilă și simbol a tot ce este puternic, minunat și roditor. Israel fusese reprezentat printr-o vie pe care Dumnezeu o plantase în țara Făgăduită. Iudeii își întemeiaseră nădejdea de mântuire pe legăturile lor cu Israel. Dar Isus a zis: “Eu sunt adevărata Viță”. Să nu credeți că din cauza legăturii voastre cu Israel puteți ajunge părtași la viața lui Dumnezeu și moștenitori ai făgăduinței Lui. Numai prin Mine se primește viața spirituală.
“Eu sunt adevărata Viță, și Tatăl Meu este vierul.” Părintele ceresc sădise această viță de soi bun pe dealurile Palestinei și El Însuși fusese vierul. Mulți erau atrași de frumusețea acestei Vițe și recunoscuseră obârșia ei dumnezeiască. Dar, pentru conducătorii lui Israel, era ca un lăstar dintr-un pământ uscat. Au luat Vița, au zdrobit-o și au călcat-o în picioarele lor nesfinte. Gândul lor era să o nimicească pentru totdeauna. Dar Vierul ceresc niciodată nu pierduse din vedere vița Sa. După ce oamenii ajunseseră să creadă că au nimicit-o, El a luat-o și a răsădit-o de cealaltă parte a zidului. Tulpina de viță nu se mai vedea. Ea era ascunsă de atacurile crude ale oamenilor. Dar mlădițele viței atârnau peste zid. Ele trebuiau să facă vița cunoscută. Prin ele se mai puteau altoi și alte ramuri în viță. Din ele a ieșit roadă. Roadele lor îmbelșugate au fost culese de trecători.
“Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele”, a zis Hristos către ucenici. Cu toate că avea să fie despărțit de ei, unirea spirituală cu El rămânea neschimbată. Legătura care este între mlădiță și viță, a zis El, reprezintă legăturile voastre cu Mine. Altoiul este înfipt în vița cea vie și apoi crește în tulpină, legându-se fibră cu fibră și nervură cu nervură. Viața viței devine viața mlădiței. Tot așa și sufletul, care era mort în nelegiuiri și păcate, primește viață prin legătura cu Hristos. Legătura cu El se face prin credința în El ca Mântuitor personal. Păcătosul își unește slăbiciunea cu tăria lui Hristos, goliciunea sa cu plinătatea lui Hristos, nimicnicia sa cu puterea dăinuitoare a lui Hristos. El are gândul lui Hristos. Natura omenească a lui Hristos a atins natura noastră omenească și natura noastră omenească a atins divinitatea. În felul acesta, cu ajutorul Duhului Sfânt, omul ajunge părtaș al naturii dumnezeiești. El este primit în Cel Preaiubit.
-676-
Această unire cu Hristos, o dată realizată, trebuie păstrată. Hristos a zis: “Rămâneți în Mine, și Eu voi rămâne în voi. După cum mlădița nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți aduce roadă, dacă nu rămâneți în Mine”. Aceasta nu este o atingere întâmplătoare și nici o legătură din când în când. Mlădița ajunge parte integrantă din viță. Revărsarea de viață, tărie și putere de rodire de la rădăcină la ramuri nu este împiedicată de nimic și curge neîntrerupt. Despărțită de viță, mlădița nu poate să trăiască. Nici voi, a zis Isus, nu puteți trăi despărțiți de Mine. Viața pe care ați primit-o de la Mine nu poate fi păstrată decât printr-o legătură neîntreruptă. Fără Mine nu puteți birui nici un păcat și nu puteți să vă împotriviți nici unei ispite.
“Rămâneți în Mine, și Eu voi rămâne în voi.” A rămâne în Hristos înseamnă a primi fără încetare Duhul Lui și a trăi o viață de supunere fără rezerve în slujba Lui. Canalul de legătură între om și Dumnezeu trebuie să fie deschis continuu. După cum mlădița trage neîntrerupt seva din vița-de-vie, tot astfel și noi trebuie să ne prindem de Isus și să primim de la El, prin credință, tăria și desăvârșirea Lui de caracter.
Rădăcina își trimite hrana prin ramuri până la cea mai slabă mlădiță. Tot așa și Hristos trimite fiecărui credincios curentul puterilor spirituale. Atâta vreme cât sufletul este unit cu Hristos, nu este nici o primejdie ca el să se ofilească sau să se strice.
Viața viței se va arăta în chip de roadă bogată pe mlădițe. “Cine rămâne în Mine, și în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărțiți de Mine, nu puteți face nimic.” Când trăim prin credința în Fiul lui Dumnezeu, se vor da pe față în noi roadele Duhului Sfânt; nu va lipsi nici una.
“Tatăl Meu este vierul. Pe orice mlădiță care este în Mine și nu aduce roadă, El o taie.” Chiar dacă pe dinafară s-ar părea că altoiul este unit cu vița, se poate ca să nu aibă o legătură vitală cu ea. În cazul acesta, nu poate să se arate nici creștere, nici rodire. Tot astfel poate să fie o legătură aparentă cu Hristos, fără o unire adevărată cu El, prin credință. Prin mărturisire de credință, cineva poate să pătrundă în biserică, dar numai caracterul și purtarea arată dacă este în legătură cu Hristos. Dacă nu aduc roadă, sunt ramuri amăgitoare. Faptul că sunt despărțiți de Hristos aduce după sine o ruină totală, cum e aceea reprezentată prin mlădița moartă. “Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădița neroditoare, și se usucă; apoi mlădițele uscate sunt strânse, aruncate în foc și ard.”
“Și pe orice mlădiță care aduce roadă, o curățește ca să aducă și mai multă roadă.” Din cei doisprezece care Îl urmaseră pe Isus, unul, care se asemăna cu mlădița uscată, urma să fie îndepărtat, iar restul trebuia să treacă pe sub cosorul încercărilor amare. Plin de duioșie, Isus le-a explicat ucenicilor scopul Vierului. Curățirea aduce durere, dar lucrarea de tăiere este făcută de Tatăl. El nu lucrează cu o mână lipsită de dibăcie sau cu inimă nepăsătoare. Unele mlădițe se întind pe pământ; acestea trebuie să fie liberate de lucrurile pământești, de care s-au prins cu cârceii lor. Ele trebuie să se îndrepte către cer și să se sprijine pe Dumnezeu. Frunzișul prea îmbelșugat, care atrage curentul de viață și nu-l lasă să ajungă la roade, trebuie să fie tăiat. Tot ceea ce a crescut peste măsură trebuie să fie îndepărtat, pentru a face loc razelor vindecătoare ale Soarelui Neprihănirii. Vierul taie toate creșterile dăunătoare, pentru ca roadele să fie mai bogate și mai abundente.
-677-
“În aceasta este proslăvit Tatăl Meu”, a zis Hristos, “dacă aduceți multă roadă.” Dumnezeu dorește să dea pe față prin tine sfințenia, bunătatea și mila caracterului Său. Cu toate acestea, Mântuitorul nu cere de la ucenici să se chinuiască pentru a aduce roadă. El le spune să rămână în El. “Dacă rămâneți în Mine”, zice El, “și dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereți orice veți vrea și vi se va da.” Hristos rămâne în urmașii Săi prin Cuvânt. Legătura aceasta este tot atât de vitală ca aceea reprezentată prin a mânca trupul Său și a bea sângele Său. Cuvintele lui Hristos sunt duh și viață. Primindu-le, primiți viața Viței. Voi trăiți “prin orice cuvânt care vine din gura lui Dumnezeu.” (Matei 4, 4.) Viața lui Hristos ajunsă în voi dă naștere acelorași roade ca și în El. Dacă trăiți în Hristos, dacă vă alipiți de Hristos, dacă sunteți sprijiniți de Hristos și trageți hrana din Hristos, veți aduce roade ca Hristos.
Dorința cea mare, pe care Hristos și-a exprimat-o la această ultimă întâlnire cu ucenicii, era ca ei să se iubească unii pe alții așa cum El îi iubise. Despre lucrul acesta le vorbise de multe ori: “Vă poruncesc”, le repetase El adesea, “să vă iubiți unii pe alții”. Cele dintâi cuvinte pe care le-a rostit după ce a fost singur cu ei în camera de sus au fost: “Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții.” Porunca aceasta era nouă pentru ucenici, deoarece ei nu se iubiseră unii pe alții așa cum îi iubise Hristos. El a văzut că ei trebuie să fie stăpâniți de idei și îndemnuri noi; că trebuie să trăiască după principii noi; prin viața și moartea lui Hristos, ei trebuiau să ajungă la o nouă înțelegere a iubirii. Porunca de a se iubi unii pe alții avea un înțeles nou în lumina jertfei Sale. Toată lucrarea harului este o slujire continuă, plină de iubire și de strădanii pline de lepădare de sine și jertfire de sine. În tot timpul cât a fost Hristos pe pământ, iubirea lui Dumnezeu se revarsă de la El în râuri nestăvilite. Toți cei plini de Duhul Lui vor iubi așa cum a iubit El. Același principiu care îndemna pe Hristos la lucru îi va îndemna și pe ei în legăturile lor unul cu altul.
-678-
Această iubire este dovada că ei sunt ucenici. “Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unul pentru altul.” Când oamenii sunt strâns legați, nu prin forță sau interese egoiste, ci prin iubire, ei dau dovadă despre lucrarea unei influențe care este mai presus de orice influență omenească. Oriunde ar exista această unire, ea este o dovadă că s-a refăcut în om chipul lui Dumnezeu și că a fost sădit un nou principiu de viață. Ea ne dovedește că în natura divină se află putere pentru a sta împotriva forțelor supranaturale ale răului și că harul lui Dumnezeu biruie egoismul inimii firești.
Iubirea aceasta, manifestată în biserică, va provoca fără îndoială ura lui Satana. Hristos n-a croit pentru ucenicii Săi o cale ușoară. “Dacă vă urăște lumea”, a zis El, “să știți că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteți din lume și pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăște lumea. Aduceți-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: ‘Robul nu este mai mare decât stăpânul său’. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi. Dar vă vor face toate aceste lucruri pentru Numele Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis.” Evanghelia urmează să fie vestită printr-o luptă neîncetată în mijlocul împotrivirii, primejdiilor, pagubelor și suferințelor. Dar aceia care fac lucrarea aceasta nu fac altceva decât să meargă pe urmele Domnului.
Ca Mântuitor al lumii, Hristos avea de făcut față continuu unei înfrângeri aparente. El, vestitorul milei în lumea noastră, părea să realizeze puțin din lucrarea pe care dorea să o facă pentru înălțare și mântuire. Influențe satanice se împotriveau continuu drumului Său. Dar El nu Se descuraja. Prin profetul Isaia, spune: “Degeaba am muncit, în zadar și fără folos Mi-am istovit puterea. Dar dreptul Meu este la Domnul, și răsplata Mea la Dumnezeul Meu … ca să aduc înapoi la El pe Iacov și pe Israel, care este încă împrăștiat; căci Eu sunt prețuit înaintea Domnului și Dumnezeul Meu este tăria Mea”. Domnului Hristos I se dă această făgăduință: “Așa vorbește Domnul, Răscumpărătorul, Sfântul lui Israel, către Cel disprețuit și urât de popor; … Așa vorbește mai departe Domnul: … ‘Te voi păzi și te voi pune să faci legământ cu poporul, să ridici țara și să împarți moștenirile pustiite; să spui prinșilor de război: “Ieșiți” și celor ce sunt în întuneric: “Arătați-vă” … Nu le va fi foame, nici nu le va fi sete; nu-i va bate arșița, nici soarele; căci Cel ce are milă de ei îi va călăuzi și-i va duce la izvoare de ape.’” (Isaia 49, 4.5.7-10.)
-679-
Isus Se sprijinea pe cuvântul acesta și de aceea nu i-a dat lui Satana nici un câștig de cauză. Atunci când urma să se ia ultimele măsuri pentru umilirea lui Hristos și când sufletul Său a fost cuprins de cea mai adâncă durere, le-a spus ucenicilor: “Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine”. “Stăpânitorul lumii acesteia este judecat.” “Acum va fi aruncat.” (Ioan 14, 30; 16, 11; 12, 31.) Cu ochi profetic, Hristos a văzut scenele care aveau să aibă loc în ultima Sa bătălie. El știa că, atunci când va zice: “S-a sfârșit!”, tot cerul va tresălta de bucuria biruinței. Urechea Lui a auzit cântecele îndepărtate și strigătele de biruință din curțile cerești. Știa că atunci avea să sune clopotul de moarte al domniei lui Satana, iar Numele lui Hristos avea să fie rostit dintr-o lume în alta, în tot universul.
Hristos Se bucura că putea să facă pentru urmașii Săi mai mult decât puteau ei să ceară sau să gândească. El vorbea cu siguranță, știind că se dăduse un decret atotputernic, înainte de a se face lumea. El știa că adevărul, înarmat cu atotputernicia Duhului Sfânt, va birui în lupta cu răul și că stindardul însângerat va flutura biruitor deasupra urmașilor Săi. Știa că viața ucenicilor încrezători va fi ca a Sa, un șir neîntrerupt de biruințe, nevăzute aici ca atare, dar socotite în felul acesta în marele viitor.
“V-am spus aceste lucruri”, a zis El, “ca să aveți pace în Mine. În lume veți avea necazuri; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea.” Hristos n-a fost nici înfrânt și nici nu S-a descurajat și urmașii Lui trebuie să dea pe față o credință tot atât de dăinuitoare ca a Lui. Ei trebuie să trăiască așa cum a trăit El și să lucreze așa cum a lucrat El, pentru că depind de Marele lor Maestru. Ei trebuie să aibă curaj, energie și stăruință. Cu toate că drumul lor este barat de aparente imposibilități, trebuie să meargă înainte, prin harul Lui. În loc să se plângă de greutăți, ei sunt chemați să le depășească. Nu trebuie să se descurajeze de nimic, ci să nădăjduiască. Hristos i-a legat de tronul lui Dumnezeu prin lanțul de aur al neîntrecutei Sale iubiri. Planul Lui este ca ei să aibă cea mai înaltă influență din univers, care vine de la izvorul a toată puterea. Ei vor avea putere să se împotrivească răului, putere pe care nu o pot înfrânge nici pământul, nici moartea și nici locuința morților, putere care îi va face în stare să biruie așa cum a biruit Hristos.
-680-
Hristos dorește ca ordinea cerului, planul ceresc de guvernare, armonia divină a cerului să se găsească în biserica Sa de pe pământ. În felul acesta, El va fi proslăvit în poporul Său. Soarele neprihănirii va străluci astfel prin ei în lume cu o lumină clară. Hristos a dat bisericii Sale posibilități mari, ca să primească un tribut mare de slavă de la moștenirea Sa mântuită și răscumpărată. El a revărsat asupra poporului Său însușiri și binecuvântări, pentru ca el să reprezinte desăvârșirea Sa. Biserica, înzestrată cu neprihănirea lui Hristos, este depozitara Sa, în care să se arate pe deplin și desăvârșit bogățiile milei, ale harului și iubirii Sale. Hristos privește la poporul Său, în curăția și desăvârșirea lui, ca la răsplata umilinței Sale și ca la un adaos la slava Sa — Hristos, marele Centru, de la care se revarsă toată slava.
Prin cuvintele puternice și pline de nădejde, Hristos și-a încheiat învățăturile. După aceea, și-a revărsat povara sufletului în rugăciune pentru ucenici. Înălțând privirile către cer, a zis: “Tată, a sosit ceasul! Proslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care I-ai dat Tu. Și viața veșnică este aceasta: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu”.
Hristos Își terminase lucrarea care-I fusese încredințată. Proslăvise pe Dumnezeu pe pământ. Făcuse cunoscut Numele Tatălui Său. Adunase pe aceia care aveau să continue lucrarea Lui între oameni. Și a zis: “Eu sunt proslăvit în ei. Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, și Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzește în Numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem Noi”. “Și Mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toți să fie una…. Eu în ei, și Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, și că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.”
Astfel, în limbajul Unuia care avea putere dumnezeiască, Hristos predă biserica Sa aleasă în brațele Tatălui. Ca un Mare Preot consacrat, El mijlocește pentru poporul Său. Ca un păstor credincios, Își adună turma la umbra Celui Atotputernic, în adăpostul cel puternic și sigur. Îl așteaptă ultima bătălie cu Satana și merge să o întâmpine.