Viața Lui Isus -Ziua- 79

Capitolul 73 — “Să nu vi se tulbure inima”

Capitol bazat pe textele din Ioan 13, 31-38; Ioan 14; Ioan 15; Ioan 16; Ioan 17.

Privind la ucenicii Săi cu iubire dumnezeiască și cu cea mai blândă simpatie, Hristos a zis: “Acum Fiul omului a fost proslăvit, și Dumnezeu a fost proslăvit în El”. Iuda părăsise camera de sus și Hristos era numai cu cei unsprezece. El Se pregătea să le vorbească despre apropiata despărțire de ei; dar, înainte de a face aceasta, le-a arătat ținta cea mare a lucrării Lui. Acest lucru El l-a avut totdeauna înaintea Sa. Bucuria Lui era că toată umilința și suferința Lui aveau să preamărească Numele Tatălui. Către acest lucru a îndreptat Isus mai întâi gândurile ucenicilor.

Apoi, adresându-li-Se prin cuvântul plin de iubire: “Copilașilor”, le-a zis: “Mai sunt puțin cu voi. Mă veți căuta, și cum am spus iudeilor că, unde Mă duc Eu, ei nu pot veni, tot așa vă spun și vouă acum”.

Ucenicii nu s-au bucurat când au auzit aceasta. Teama a pus stăpânire pe ei. Ei s-au strâns lângă Mântuitorul. Stăpânul și Domnul lor, iubitul lor Învățător și Prieten, le era mai scump decât viața. La El căutaseră ajutor în toate necazurile lor și mângâiere în întristările și descurajările lor. Acum avea să-i lase o grupă singuratică și neajutorată. Presimțirile care le umpleau inimile erau întunecate.

Dar cuvintele adresate lor de către Mântuitorul erau pline de nădejde. El știa că urmau să fie asaltați de vrăjmașul și că viclenia lui Satana are cel mai mare succes împotriva celor apăsați de greutăți. De aceea le-a îndreptat atenția de la “lucrurile care se văd”, la “cele ce nu se văd.” (2 Corinteni 4, 18.) El le-a îndreptat gândurile de la exilul pământesc către căminul ceresc.

-663-

“Să nu vi se tulbure inima”, a zis El. “Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi. Știți unde Mă duc, și știți calea într-acolo.” În lume am venit pentru binele vostru. Lucrez acum pentru voi. Chiar dacă plec de aici, tot pentru binele vostru voi lucra, cu toată sârguința. Am venit în lume ca să Mă descopăr vouă, pentru ca voi să credeți. Mă duc la Tatăl ca să conlucrez cu El în favoarea voastră. Scopul plecării lui Hristos era altul decât acela de care se temeau ucenicii. Aceasta nu însemna o despărțire pentru totdeauna. El Se ducea să pregătească un loc pentru ei, ca să vină iarăși și să-i primească la Sine. În timp ce clădea locașuri pentru ei, aceștia urmau să își dezvolte caractere asemănătoare celui ceresc.

Ucenicii erau încă nedumeriți. Toma, frământat mereu de îndoieli, a zis: “Doamne, nu știm unde Te duci; cum putem să știm calea într-acolo?” Isus i-a zis: “Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, ați fi cunoscut și pe Tatăl Meu. Și de acum încolo Îl veți cunoaște: și L-ați și văzut”.

Nu sunt multe căi către cer. Nu se poate ca fiecare să-și aleagă drumul său. Hristos zice: “Eu sunt calea…. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. Chiar de atunci de când s-a predicat întâi Evanghelia, când în Eden s-a declarat că sămânța femeii va sfărâma capul șarpelui, Hristos a fost înălțat ca fiind calea, adevărul și viața. El a fost calea pe când trăia Adam, când Abel I-a înfățișat lui Dumnezeu sângele mielului înjunghiat, care reprezenta sângele Mântuitorului. Hristos a fost calea prin care au fost mântuiți patriarhii și profeții. El este singura cale pe care putem ajunge la Dumnezeu.

“Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, ați fi cunoscut și pe Tatăl Meu. Și de-acum încolo Îl veți cunoaște; și L-ați și văzut.” Dar nici acum ucenicii n-au înțeles. “Doamne, arată-ne pe Tatăl”, a exclamat Filip, “și ne este de ajuns.”

Uimit de nepriceperea lui, Hristos a întrebat cu o dureroasă surprindere: “De atâta vreme sunt cu voi, și nu M-ai cunoscut, Filipe?” Este cu putință să nu vezi pe Tatăl în lucrările pe care le face prin Mine? Nu crezi că am venit să mărturisesc despre Tatăl? “Cum zici tu dar: ‘Arată-ne pe Tatăl’? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl”. Domnul Hristos n-a încetat să fie Dumnezeu când a devenit om. Cu toate că Se umilise luând chip de om, Își păstrase natura divină. Numai Hristos putea să-L reprezinte pe Tatăl între oameni, iar ucenicii avuseseră privilegiul să privească această reprezentare timp de peste trei ani.

-664-

“Credeți-Mă că Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine; credeți cel puțin pentru lucrările acestea.” Credința lor se putea sprijini pe dovada dată de lucrările lui Hristos, lucrări pe care nici un om nu le-ar fi putut face vreodată de la sine. Lucrările lui Hristos mărturisesc despre dumnezeirea Lui. Prin El S-a descoperit Tatăl.

Dacă ucenicii ar fi crezut în această legătură vitală dintre Tatăl și Fiul, credința lor nu i-ar fi părăsit atunci când au văzut suferința și moartea lui Hristos pentru a salva o lume gata să piară. Hristos căuta să-i conducă de la starea lor de credință slabă la experiența pe care ar fi câștigat-o, dacă și-ar fi dat seama cu adevărat de ceea ce era El — Dumnezeu în trup omenesc. El dorea ca ei să-și dea seama că trebuie să fie conduși la Dumnezeu prin credință, iar aceasta să rămână ancorată în El. Cu câtă râvnă și stăruință a căutat Mântuitorul nostru plin de milă să-i pregătească pe ucenici pentru furtuna de ispite ce urma să se abată curând asupra lor! Ar fi dorit ca ei să fie ascunși cu El în Dumnezeu.

Când Hristos spunea aceste cuvinte, slava lui Dumnezeu strălucea pe fața Sa și toți cei prezenți simțeau o teamă sfântă când ascultau cu atenția încordată cuvintele Lui. Inima lor era atrasă și mai puternic spre El; în timp ce erau atrași cu o iubire mai mare către Hristos, erau atrași și unul către altul. Simțeau că cerul era foarte aproape și că vorbele pe care le ascultau erau o solie pentru ei de la Părintele ceresc.

“Adevărat, adevărat vă spun”, a continuat Hristos, “că cine crede în Mine, va face și el lucrările pe care le fac Eu.” Mântuitorul dorea foarte mult ca ucenicii Săi să înțeleagă scopul pentru care natura Lui dumnezeiască era unită cu natura omenească. El a venit în lume ca să arate slava lui Dumnezeu, pentru ca omul să fie înălțat prin puterea ei recreatoare. Dumnezeu Se descoperea în El, pentru ca El să Se descopere în ei. Isus n-a dat pe față însușiri și nu S-a folosit de puteri pe care omul n-ar putea să le aibă prin credința în El. Toți urmașii Lui pot avea natura Lui omenească desăvârșită, dacă se vor supune lui Dumnezeu ca El.

“Va face lucrări și mai mari decât acestea; pentru că Eu Mă duc la Tatăl.” Prin aceasta, Hristos nu voia să spună că lucrarea ucenicilor Săi va avea un caracter mai înalt decât a Sa, dar că va fi mai întinsă. El nu S-a referit numai la săvârșirea de minuni, ci la tot ceea ce urma să aibă loc sub lucrarea Duhului Sfânt.

-667-

După înălțarea Domnului, ucenicii și-au dat seama de împlinirea făgăduinței Sale. Scenele răstignirii, învierii și înălțării lui Hristos erau pentru ei realități vii. Ei au văzut că profețiile s-au împlinit așa cum stătea scris. Au cercetat Scripturile și au primit învățătura lor cu o credință și o siguranță necunoscute mai înainte. Știau că Învățătorul divin era exact ceea ce El pretinsese că este. În timp ce își povesteau experiențele și slăveau iubirea lui Dumnezeu, inimile oamenilor erau înduioșate și supuse, iar mulțimile credeau în Isus.

Făgăduința dată de Isus ucenicilor este o făgăduință pentru biserica Sa, până la sfârșitul timpului. Dumnezeu n-a intenționat ca planul Său minunat pentru răscumpărarea oamenilor să aibă urmări neînsemnate. Toți aceia care merg la lucru încrezători, nu în ceea ce pot face ei singuri, ci în ceea ce poate să facă Dumnezeu pentru ei și prin ei, cu siguranță vor simți împlinirea făgăduinței Sale: “Va face alte lucrări și mai mari decât acestea”, declară El, “pentru că Eu Mă duc la Tatăl”.

Până în clipa aceea, ucenicii nu cunoscuseră puterea și posibilitățile nemărginite ale Mântuitorului lor. El le-a spus: “Până acum n-ați cerut nimic în Numele Meu.” (Ioan 16, 24.) El le-a explicat că secretul succesului lor va depinde de cererea puterii și a harului în Numele Său. El urma să fie prezent înaintea Tatălui pentru a face cereri în numele lor. Rugăciunea închinătorului umil va fi prezentată de El ca fiind rugăciunea Sa în beneficiul acelei ființe. Orice rugăciune sinceră se aude în cer. Poate că nu este exprimată curgător; dar, dacă inima este în ea, ruga se va înălța spre Sanctuarul în care slujește Hristos și El o va înfățișa Tatălui fără nici un cuvânt stângaci, bâlbâit, ci înfrumusețată și plăcută prin parfumul propriei desăvârșiri.

Cărarea sincerității și cinstei nu este lipsită de piedici, dar, în fiecare greutate, noi trebuie să vedem o chemare la rugăciune. Nu există suflet care să aibă putere fără să o fi primit de la Dumnezeu, iar izvorul de unde vine ea este deschis și pentru cea mai slabă ființă omenească. “Orice veți cere în Numele Meu”, a zis Isus, “voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veți cere ceva în Numele Meu, voi face.”

“În Numele Meu”, i-a îndemnat Hristos pe ucenici să se roage. În Numele lui Hristos vor sta urmașii Lui în fața lui Dumnezeu. Datorită valorii jertfei aduse pentru ei, au și ei valoare în fața Domnului. Pentru că li se atribuie neprihănirea lui Hristos, sunt priviți ca având preț. Pentru Numele lui Hristos, Domnul iartă pe aceia care se tem de El. El nu vede în ei ticăloșia păcatului. El recunoaște în ei asemănarea cu Fiul Său, în care aceștia cred.

-668-

Domnul este decepționat când poporul Său se subapreciază. El dorește ca moștenirea aleasă să se aprecieze după prețul pe care El l-a pus asupra lor. Dumnezeu i-a dorit, altfel nu ar fi trimis pe Fiul Său într-o misiune scump plătită pentru a-i răscumpăra. El are o lucrare pentru ei și este foarte mulțumit când ei Îi adresează cele mai mari cereri, preamărind astfel Numele Său. Ei pot să se aștepte la lucruri mari, dacă au credință în făgăduințele Sale.

Dar rugăciunea în Numele lui Hristos înseamnă mai mult. Înseamnă a primi caracterul Său, a da pe față spiritul Său și a săvârși lucrările Sale. Făgăduința Mântuitorului este condiționată. “Dacă Mă iubiți”, zice El, “veți păzi poruncile Mele.” El mântuiește pe oameni nu în păcat, ci din păcat; și aceia care Îl iubesc își vor dovedi iubirea prin ascultare.

Orice ascultare adevărată vine din inimă. Hristos a lucrat în felul acesta. Și dacă noi consimțim, El Se va identifica în așa măsură cu gândurile și cu țintele noastre, încât va lega inima și mintea noastră cu voința Sa, astfel că, atunci când ascultăm de El, vom împlini propriile îndemnuri. Voința, înnobilată și sfințită, își va găsi cea mai mare plăcere în slujirea Lui. Când Îl cunoaștem pe Dumnezeu așa cum avem privilegiul să-L cunoaștem, viața noastră va fi o viață de continuă ascultare. Prin aprecierea caracterului lui Hristos, prin comuniunea cu Dumnezeu, păcatul va ajunge pentru noi ceva odios.

După cum Hristos a trăit legea în natura omenească, tot astfel putem face și noi, dacă ne vom sprijini pe Cel puternic. Dar nu trebuie să aruncăm asupra altora răspunderea în ceea ce privește datoria noastră, așteptând să ni se spună ce să facem. Când este vorba de sfat, nu ne putem încrede în oameni. Domnul ne va învăța care ne este datoria tot atât de binevoitor cum va învăța și pe alții. Dacă venim la El în credință, ne va descoperi tainele Lui. Adesea, inima va arde în noi când Domnul Se va apropia să aibă comuniune cu noi așa cum a avut pe vremuri cu Enoh. Cei care se hotărăsc să nu facă nici un lucru, de nici un fel, care nu I-ar plăcea lui Dumnezeu vor cunoaște, după ce au înfățișat cazul lor înaintea Lui, care este calea pe care trebuie să meargă. Ei vor primi nu numai înțelepciune, ci și putere. Li se va da putere să asculte și să slujească, așa cum a făgăduit Hristos. Tot ce I-a fost dat lui Hristos — “toate lucrurile” pentru a împlini nevoia oamenilor căzuți — I-a fost dat în calitate de căpetenie și reprezentant al neamului omenesc. “Și orice vom cere, vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui și facem ce este plăcut înaintea Lui.” (1 Ioan 3, 22.)

Înainte de a Se jertfi, Hristos a căutat darul cel mai însemnat și desăvârșit pe care să-l reverse asupra urmașilor Săi, un dar care să le pună la îndemână izvoarele nesecate ale harului. “Eu voi ruga pe Tatăl și El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; și anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede și nu-L cunoaște; dar voi Îl cunoașteți, căci rămâne în voi și va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani. Mă voi întoarce la voi.” (Ioan 14, 16-18.)

-669-

Duhul fusese și mai înainte în lume; El lucrase asupra inimii oamenilor chiar de la începuturile lucrării de mântuire. Dar, câtă vreme Hristos fusese pe pământ, ucenicii nu doriseră alt ajutor. Numai când aveau să fie lipsiți de prezența Lui aveau să simtă nevoia după Duhul, și atunci El urma să vină.

Duhul Sfânt este reprezentantul lui Hristos, dar fără trup omenesc și deci independent de acesta. Împiedicat de corpul omenesc, Hristos nu putea să fie prezent peste tot, în același timp. De aceea, era spre binele lor ca El să meargă la Tatăl și să trimită Duhul Sfânt ca înlocuitor pe pământ. Nimeni nu mai putea spune că avea un avantaj din cauză că se găsea într-un anumit loc sau pentru că avea legătură personală cu Hristos. Prin Duhul, Mântuitorul putea fi în legătură cu toți. În felul acesta, era mai aproape de ei decât dacă nu S-ar fi înălțat.

“Cine Mă iubește, va fi iubit de Tatăl Meu, Eu îl voi iubi și Mă voi arăta lui.” Isus a citit viitorul ucenicilor Săi. El a văzut pe unul dus la eșafod, pe altul la cruce, pe altul exilat printre stâncile singuratice ale mării, pe alții persecutați și omorâți. El i-a încurajat cu făgăduința că, în orice încercare, va fi cu ei. Făgăduința aceasta nu și-a pierdut nimic din putere. Domnul știe totul cu privire la slujitorii Săi credincioși, care, pentru Numele Lui, zac în închisoare sau sunt izgoniți pe insule pustii. El îi mângâie prin prezența Sa. Când, din cauza adevărului, credinciosul se găsește la bara tribunalelor nedrepte, Hristos este lângă el. Toate ocările care cad asupra lui cad asupra lui Hristos. Hristos este condamnat din nou în persoana ucenicilor Săi. Când cineva este închis între zidurile închisorii, Hristos îi întărește inima prin iubirea Sa. Când cineva suferă moartea pentru Numele Lui, Hristos zice: “Eu sunt cel viu. Am fost mort, și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții și ale locuinței morților.” (Apocalipsa 1, 18.) Viața care se jertfește pentru Mine este păstrată pentru slava veșnică.

Oricând și în orice loc, în toate întristările și în toate necazurile, când împrejurările sunt întunecoase și viitorul plin de tulburări, iar noi ne simțim fără putere și singuri, Mângâietorul va fi trimis ca răspuns la rugăciunea credinței. Împrejurările ne pot despărți de orice prieten pământesc; dar nici împrejurarea, nici depărtarea nu ne pot despărți de Mângâietorul ceresc. Oriunde am fi, oriunde am merge, El Se află totdeauna la dreapta noastră ca să ne sprijine, să ne ajute, să ne ridice și să ne îmbărbăteze.

-670-

Nici de data aceasta ucenicii nu au înțeles cuvintele lui Hristos în sensul lor spiritual, și Domnul le-a lămurit din nou înțelesul. El a zis că li Se va descoperi prin Duhul. “Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăța toate lucrurile.” Nu veți mai zice: Nu pot să înțeleg. Nu veți mai vedea ca într-o oglindă, în chip întunecos. Atunci “puteți pricepe împreună cu toți sfinții, care este lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea; și să cunoașteți dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință.” (Efeseni 3, 18.19.)

Ucenicii aveau să fie martori ai vieții și lucrării lui Hristos. Prin cuvântul lor, Domnul trebuia să vorbească tuturor oamenilor de pe pământ. Dar, din cauza umilinței și morții lui Hristos, ei aveau să sufere o mare încercare și dezamăgire. Pentru ca, după întâmplările acestea, cuvintele lor să poată fi fără greșeală, Isus le-a făgăduit că Mângâietorul “vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”.

“Mai am să vă spun multe lucruri”, a continuat El, “dar acum nu le puteți purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit și vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu și vă va descoperi.” Hristos deschisese ucenicilor cărarea nesfârșită a adevărului. Dar pentru ei era foarte greu să despartă învățăturile Lui de tradițiile și învățăturile cărturarilor și fariseilor. Ei fuseseră deprinși să considere învățăturile rabinilor ca fiind glasul lui Dumnezeu și acestea mai aveau încă putere asupra minții și sentimentelor lor. Lucrurile trecătoare și gândurile pământești ocupau un loc de frunte în mintea lor. Ei nu înțelegeau natura spirituală a Împărăției lui Hristos, cu toate că El le lămurise acest lucru de atâtea ori. Mintea lor se încurcase. Ei nu apreciau valoarea Scripturilor pe care le prezenta Hristos. Multe din învățăturile Lui păreau că sunt pierdute pentru ei. Isus a văzut că nu prinseseră adevăratul înțeles al cuvintelor Lui. Plin de milă, le-a făgăduit că Duhul Sfânt le va reaminti ceea ce le spusese. El mai lăsase nerostite multe lucruri care nu puteau să fie înțelese de ucenici. Și lucrurile acestea urmau să fie descoperite prin Duhul. Duhul avea să le lumineze înțelegerea, pentru ca ei să aprecieze lucrurile cerești. “Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului”, a zis Isus, “are să vă călăuzească în tot adevărul.”

-671-

Mângâietorul este numit “Duhul adevărului”. Lucrarea Lui este să definească și să susțină adevărul. La început, El locuiește în inimă ca Duh al adevărului și, după aceea, ajunge Mângâietor. Adevărul aduce mângâiere și pace, în timp ce minciuna nu poate să dea adevărata pace și mângâiere. Satana ajunge să stăpânească prin teorii și prin tradiții mincinoase mintea oamenilor. Îndrumându-i către idealuri neadevărate, el le denaturează caracterul. Duhul Sfânt vorbește minții prin Scripturi și le întipărește adevărul în inimă. În felul acesta, demască rătăcirea și o alungă din suflet. Tocmai prin Duhul adevărului, care lucrează prin Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos Își supune poporul Său ales.

Descriindu-le lucrarea Duhului Sfânt, Hristos a căutat să le insufle ucenicilor aceeași bucurie și aceeași nădejde care se aflau în inima Sa. El Se bucura pentru că putea să dea bisericii Sale un ajutor atât de îmbelșugat. Duhul Sfânt era cel mai de seamă dar pe care-l putea cere de la Tatăl pentru înălțarea poporului Său. Duhul trebuia să fie dat ca o putere înnoitoare, căci, fără aceasta, jertfa lui Hristos n-ar fi folosit la nimic. În decursul veacurilor, puterea răului se întărise, iar supunerea oamenilor față de această putere satanică era uluitoare. Păcatul nu putea să fie oprit și înfrânt decât prin mijlocirea celei de a treia Persoane a Dumnezeirii, care urma să vină nu cu puterea schimbată, ci cu plinătatea puterii dumnezeiești. Doar Duhul face să aibă efect cele săvârșite de Mântuitorul lumii. Prin Duhul ajunge inima curată. Prin Duhul ajunge credinciosul părtaș de natură dumnezeiască. Hristos a dat Duhul Său cu putere divină, pentru a birui toate înclinațiile spre rău, moștenite și cultivate, și pentru a întipări caracterul Său în biserică.

Isus a spus despre Duhul: “El Mă va proslăvi”. Mântuitorul venise pentru a proslăvi pe Tatăl, descoperind iubirea Lui; tot astfel Duhul trebuia să proslăvească pe Hristos, arătând lumii harul Lui. În natura omenească trebuia să se refacă însuși chipul lui Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu și a lui Hristos necesită desăvârșirea caracterului poporului Său.

“Când va veni El [Duhul adevărului], va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata.” Predicarea Cuvântului nu va fi de nici un folos fără prezența continuă a Duhului Sfânt și fără ajutorul Său neîncetat. Acesta este singurul Învățător capabil al adevărului dumnezeiesc. Adevărul va trezi conștiința și va transforma viața numai atunci când este însoțit în inimă de Duhul. Poate că cineva este în stare să prezinte litera Cuvântului lui Dumnezeu, poate că are cunoștință de toate poruncile și făgăduințele lui, dar, dacă Duhul Sfânt nu sădește adevărul în inimă, nici un suflet nu va cădea pe Stâncă, să se zdrobească. Învățătura, oricât de multă, și avantajele, oricât de strălucite, nu fac din om un canal de lumină fără conlucrarea Duhului lui Dumnezeu. Semănarea seminței Evangheliei nu va avea succes decât atunci când semințele sunt trezite la viață de roua cerului. Înainte ca vreo carte a Noului Testament să fi fost scrisă, înainte ca vreo predică de vestire a Evangheliei să se fi rostit, după înălțarea lui Hristos la cer, Duhul Sfânt a venit asupra apostolilor plecați în rugăciune. După aceea, vrăjmașii lor au spus: “Ați umplut Ierusalimul cu învățătura voastră.” (Faptele Apostolilor 5, 28.)

-672-

Hristos a făgăduit bisericii Sale darul Duhului Sfânt, și făgăduința ne aparține în aceeași măsură ca și celor dintâi ucenici. Dar, ca oricare altă făgăduință, și aceasta este dată în mod condiționat. Sunt mulți care cred și mărturisesc că au încredere în făgăduința Domnului; ei vorbesc despre Hristos și despre Duhul Sfânt și, cu toate acestea, n-au nici un folos. Ei nu-și supun sufletul pentru a fi îndrumat și călăuzit de puterile cerești. Noi nu putem folosi Duhul Sfânt. Duhul trebuie să ne folosească pe noi. Dumnezeu lucrează prin Duhul în poporul Său “și voința și înfăptuirea după buna Lui plăcere.” (Filipeni 2, 13.) Dar mulți nu vor să se supună acestei acțiuni. Ei doresc să se conducă singuri. Din cauza aceasta nici nu primesc darul ceresc. Duhul Sfânt este dat numai acelor care caută cu umilință pe Dumnezeu, care urmează călăuzirea și harul Său. Puterea lui Dumnezeu așteaptă să fie cerută și primită. Această binecuvântare făgăduită, dacă este cerută prin credință, aduce cu sine toate celelalte binecuvântări. Ea se dă potrivit cu bogățiile harului lui Hristos, și El este gata să dea fiecărui suflet atât cât poate să primească.

În cuvântarea Sa adresată ucenicilor, Isus n-a făcut nici o aluzie dureroasă cu privire la suferințele și moartea Sa. Moștenirea pe care le-a lăsat-o era o moștenire de pace. El a zis: “Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.”

Înainte de a părăsi odaia de sus, Mântuitorul i-a condus pe ucenici într-o cântare de laudă. Glasul Lui s-a auzit nu în acordurile unui plâns dureros, ci în notele de bucurie ale unui imn de Paște:

“Lăudați pe Domnul, toate neamurile, Lăudați-L, toate popoarele! Căci mare este bunătatea Lui față de noi Și credincioșia Lui ține în veci. Lăudați pe Domnul!”

(Psalmii 117.)