Capitolul 72 — În amintirea mea
Capitol bazat pe textele din Matei 26, 20-29; Marcu 14, 17-25; Luca 22, 14-23; Ioan 13, 18-30.
“Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine. Și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o și a zis: ‘Luați, mâncați; acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi; să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea’. Tot astfel, după cină, a luat paharul și a zis: ‘Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veți bea din el’. Pentru că, ori de câte ori mâncați din pâinea aceasta și beți din paharul acesta, vestiți moartea Domnului, până va veni El.” (1 Corinteni 11, 23-26.)
Hristos Se afla la trecerea dintre cele două sisteme și cele două mari sărbători ale lor. El, Mielul fără cusur al lui Dumnezeu, era gata să Se ofere ca jertfă pentru păcat, urmând ca, în felul acesta, să pună capăt sistemului de simboluri și ceremonii care, de patru mii de ani, arătau spre moartea Lui. În timp ce mânca Paștele cu ucenicii, a instituit în locul acestui sistem slujba care avea să amintească de jertfa cea mare. Sărbătoarea națională a iudeilor trebuia să fie desființată pentru totdeauna. Slujba rânduită de Hristos trebuia să fie îndeplinită de urmașii Lui în toate țările, în toate timpurile.
Paștele fusese rânduit ca amintire a eliberării lui Israel din robia egipteană. Dumnezeu dăduse îndrumarea ca, în fiecare an, atunci când copiii întrebau ce înseamnă aceste lucruri, să li se povestească din nou cele întâmplate. În felul acesta, minunata eliberare urma să se păstreze vie în amintirea tuturor. Orânduirea Cinei Domnului a fost dată pentru a comemora marea eliberare săvârșită prin moartea Domnului Hristos. Această orânduire trebuie să se serbeze până la a doua Sa venire în slavă și putere. Ea este mijlocul prin care putem păstra mereu în minte marea Lui lucrare, făcută pentru noi.
-653-
Când au fost eliberați din Egipt, copiii lui Israel au mâncat Paștele în picioare, având mijlocul încins, cu toiegele în mâini, gata de drum. Felul în care ei serbau această orânduire reflecta starea lor, deoarece ei urmau să fie izgoniți din țara Egiptului și să înceapă călătoria grea și chinuitoare prin pustie. Dar pe vremea lui Hristos lucrurile se schimbaseră. De data aceasta, ei nu mai urmau să fie izgoniți dintr-o țară străină, ci locuiau în țara lor. Potrivit cu posibilitatea de odihnă ce li se dăduse, oamenii participau la Paște într-o poziție diferită. În jurul mesei erau așezate paturi, iar oaspeții erau întinși, sprijinindu-se pe mâna stângă, iar dreapta o aveau liberă pentru a mânca. În poziția aceasta, un mesean putea să-și așeze capul pe pieptul celui care se găsea alături de el, iar picioarele, ajungând la marginea patului, puteau fi spălate de cineva care trecea pe dinafara cercului.
Hristos era încă la masa pe care se împărțise cina pascală. Pâinile nedospite, folosite la Paște, erau în fața Lui. Vinul pascal, nefermentat, era pe masă. Hristos folosește aceste simboluri pentru a reprezenta jertfa Sa fără pată. Nici un lucru stricat prin fermentare, simbolul păcatului și al morții, nu putea să reprezinte “Mielul fără cusur și fără prihană.” (1 Petru 1, 19.)
“Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine; și, după ce a binecuvântat, a frânt-o și a dat-o ucenicilor, zicând: ‘Luați, mâncați; acesta este trupul Meu’. Apoi a luat un pahar și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: ‘Beți toți din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulți, spre iertarea păcatelor. Vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din acest rod al viței, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăția Tatălui Meu’.”
Iuda trădătorul, era de față la serviciul sfânt. El a primit de la Isus simbolurile trupului Său frânt și sângelui Său vărsat. El a auzit: “Să faceți acestea spre amintirea Mea”. Și cum stătea acolo, chiar în fața Mielului lui Dumnezeu, vânzătorul punea la cale planurile lui întunecate și nutrea gânduri încăpățânate, de răzbunare.
Cu prilejul spălării picioarelor, Hristos dăduse dovezi convingătoare că înțelesese caracterul lui Iuda. “Voi nu sunteți toți curați.” (Ioan 13, 11), spusese El. Cuvintele acestea l-au convins pe falsul discipol că Hristos îi citise tainele inimii. De data aceasta, Hristos a vorbit mai lămurit. În timp ce ei erau așezați la masă, El a zis, privind spre ucenicii Săi: “Nu vorbesc despre voi toți; cunosc pe aceia pe care i-am ales. Dar trebuie să se împlinească Scriptura, care zice: ‘Cel ce mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea’”.
-654-
Nici de data aceasta ucenicii nu l-au bănuit pe Iuda. Dar au văzut că Hristos era foarte tulburat. Un nor de tristețe s-a așezat asupra lor, ca un fel de presimțire a unei îngrozitoare nenorociri, a cărei natură n-o înțelegeau. În timp ce mâncau în tăcere, Isus a zis: “Adevărat, adevărat vă spun, că unul din voi Mă va vinde”. Auzind aceste cuvinte, au fost cuprinși de uimire și întristare. Nu înțelegeau cum L-ar fi putut trăda unul dintre ei pe Învățătorul divin. Din ce cauză să-L trădeze? Și cui? Inima cui putea da naștere unui asemenea plan? Desigur că nu putea fi unul dintre cei doisprezece, care avuseseră privilegiul, mai mult decât ceilalți, de a asculta învățăturile Lui, care se împărtășiseră din minunata Lui iubire și față de care El arătase atâta bunătate, aducându-i într-o comuniune atât de strânsă cu El.
Dându-și seama de însemnătatea cuvintelor Lui și amintindu-și că El întotdeauna spusese adevărul, au fost cuprinși de teamă și neîncredere. Au început să-și cerceteze inimile, ca să vadă dacă nu aveau vreun gând împotriva Învățătorului lor. Cu cea mai chinuitoare emoție, au întrebat unul după altul: “Doamne, sunt eu?” Dar Iuda stătea tăcut. Ioan, în adâncă tulburare, în cele din urmă a întrebat: “Doamne, cine este?” Și Isus a răspuns: “Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde. Negreșit, Fiul omului Se duce după cum este scris despre El. Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” Ucenicii își cercetaseră îndeaproape fețele unii altora în timp ce întrebau: “Nu cumva sunt eu?” Și tăcerea lui Iuda atrăsese toate privirile asupra lui. În încurcătura de întrebări și expresii de uimire, Iuda nu auzise cuvintele prin care Isus răspunsese la întrebarea lui Ioan. Dar acum, pentru a scăpa de privirile cercetătoare ale ucenicilor, a întrebat și el, cum făcuseră ceilalți: “Doamne, sunt eu?” Isus i-a răspuns cu gravitate: “Tu ești”.
Surprins și încurcat de demascarea planului, Iuda s-a ridicat în grabă și a părăsit camera. “Isus i-a zis: ‘Ce ai să faci, fă repede’…. Iuda, după ce a luat bucățica, a ieșit afară în grabă. Era noapte.” Era într-adevăr noapte pentru trădător, atunci când a plecat de la Hristos, în întunericul de afară.
Până a făcut pasul acesta, Iuda a mai avut posibilitatea pocăinței. Dar, când a părăsit fața Domnului său și pe cei care erau împreună cu el ucenici, hotărârea cea din urmă fusese luată. El trecuse hotarul acestei ultime posibilități.
-655-
Minunată a fost îndelungata răbdare a lui Isus în purtarea Lui cu acest suflet ispitit. Nimic din ceea ce l-ar fi putut salva pe Iuda nu a fost lăsat nefăcut. După ce Iuda se angajase de două ori să-L trădeze pe Domnul său, Isus i-a dat încă o ocazie să se pocăiască. Citind planul tainic din inima vânzătorului Său, Hristos i-a dat lui Iuda ultima dovadă convingătoare despre divinitatea Lui. Aceasta a fost pentru falsul ucenic cea din urmă chemare la pocăință. Nu a fost cruțat nici un apel pe care inima de Dumnezeu-om îl putea face. Valurile milei, aruncate înapoi de îngâmfarea încăpățânată, se întorceau ca un flux și mai puternic de iubire copleșitoare. Cu toate că a fost surprins și alarmat pentru că i s-a descoperit vinovăția, Iuda a devenit și mai hotărât. De la cina sacramentală a plecat să desăvârșească trădarea.
Rostind vaiul asupra lui Iuda, Hristos avusese încă un gând plin de milă față de ucenici. El le-a dat în felul acesta dovada cea mai mare a mesianității Sale. “Vă spun lucrul acesta de pe acum, înainte ca să se întâmple”, a zis El, “pentru ca atunci când se va întâmpla să credeți că EU SUNT.” Dacă Isus ar fi tăcut, lăsând să se înțeleagă că nu știe ce avea să I se întâmple, ucenicii ar fi putut crede că Învățătorul lor n-ar avea prevedere dumnezeiască și a fost surprins și trădat în mâinile gloatei ucigașe. Cu un an înainte, Isus le spusese ucenicilor că alesese doisprezece și că unul era diavol. Acum, cuvintele Lui către Iuda, arătând că trădarea Îi era pe deplin cunoscută Învățătorului său, urmau să-i întărească în credință pe adevărații urmași ai lui Hristos în timpul umilinței Lui. Iar când Iuda trebuia să ajungă la groaznicul lui sfârșit, ei urmau să-și reamintească de vaiul pe care Isus îl pronunțase asupra trădătorului.
Dar Mântuitorul mai avea un scop. El nu-și retrăsese harul de la acela pe care-l știa că este un trădător. Ucenicii nu înțeleseseră cuvintele Lui, când El spusese la spălarea picioarelor: “Voi nu sunteți toți curați” și nici atunci când, fiind la masă, El declarase: “Cel ce mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea.” (Ioan 13, 11.18.) Dar după aceea, când gândurile I-au fost înțelese, ei au putut cugeta la răbdarea și îndrumarea lui Dumnezeu față de greșeala cea mai gravă.
Deși îl cunoscuse pe Iuda de la început, Isus i-a spălat picioarele, iar trădătorul avusese privilegiul de a se uni cu Hristos prin împărtășirea la actul cel sfânt. Un Mântuitor îndelung răbdător a folosit orice mijloc de atracție față de păcătos ca să-l primească să se pocăiască și să fie curățit de pângărirea păcatului. Pilda aceasta este pentru noi. Când presupunem despre cineva că este în rătăcire și păcat, nu trebuie să ne despărțim de el. Nu trebuie ca, printr-o nepăsătoare despărțire, să-l lăsăm pradă ispitei sau să-l izgonim pe câmpul de luptă al lui Satana. Nu aceasta este metoda lui Hristos. Datorită faptului că ucenicii erau rătăciți și plini de greșeli, El le-a spălat picioarele și, în felul acesta, toți, afară de unul din cei doisprezece, au fost aduși la pocăință.
-656-
Exemplul lui Hristos nu îngăduie ca cineva să fie exclus de la masa Domnului. Este adevărat că păcatul cunoscut pe față exclude pe păcătos. Acest fapt este arătat clar de Duhul Sfânt. (1 Corinteni 5, 11.) Dar, dincolo de aceasta, nimeni nu trebuie să judece. Dumnezeu n-a lăsat oamenilor să spună cine trebuie să ia parte la asemenea împrejurări. Pentru că cine poate să citească inimile? Cine poate deosebi grâul de neghină? “Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuși și așa să mănânce din pâinea aceasta și să bea din paharul acesta.” Deoarece “oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat de trupul și sângele Domnului”. “Căci cine mănâncă și bea, își mănâncă și bea osânda lui însuși, dacă nu deosebește trupul Domnului.” (1 Corinteni 11, 28.27.29.)
Când credincioșii se adună să serbeze sfintele rânduieli, sunt de față soli nevăzuți de ochi omenești. În adunare poate să fie un Iuda și, în cazul acesta, sunt acolo soli de la domnul întunericului, deoarece ei îi însoțesc pe toți aceia care nu se lasă conduși de Duhul Sfânt. Îngeri cerești sunt și ei de față. Acești vizitatori nevăzuți sunt prezenți în orice ocazie de felul acesta. Pot veni în adunare persoane care nu sunt cu toată inima slujitori ai adevărului și ai sfințeniei, dar care ar dori să ia parte la actul sfânt. Lor nu trebuie să li se spună că nu au voie. Sunt de față martori care erau și atunci când Isus a spălat picioarele ucenicilor și ale lui Iuda. Ochi mai presus de cei omenești privesc scena.
Hristos este prezent prin Duhul Său cel Sfânt pentru a pune sigiliul asupra întocmirilor Sale. El este acolo pentru a convinge și înduioșa inima. Nu-I scapă nici un gând de întristare. Așteaptă pe cei pocăiți și cu inima zdrobită. Totul este pregătit pentru primirea unui astfel de suflet. Acela care a spălat picioarele lui Iuda dorește să spele orice inimă de întinarea păcatului.
Nimeni nu trebuie să se retragă de la împărtășire pentru că persoane nevrednice sunt de față. Se cere de la fiecare ucenic să participe în mod public și să mărturisească în felul acesta că primește pe Hristos ca Mântuitor personal. Tocmai în aceste întocmiri ale Sale, Hristos Se întâlnește cu poporul Său și îi dă puteri prin prezența Sa. Se poate ca mâini și inimi întinate să servească Cina, totuși Hristos servește pe copiii Săi. Toți cei care vin cu credință legată de El vor fi foarte mult binecuvântați. Toți cei care neglijează aceste ocazii de privilegii dumnezeiești vor pierde. Despre ei se poate spune foarte bine: “Voi nu sunteți cu toții curați”.
Împărțind cu ucenicii pâinea și vinul, Hristos S-a obligat să fie Răscumpărător. El le-a încredințat Noul Legământ, prin care toți cei care Îl primesc devin copii ai lui Dumnezeu și moștenitori împreună cu Hristos. Prin acest legământ, primesc orice binecuvântare pe care cerul o poate da pentru viața aceasta și pentru cea viitoare. Acest act al legământului trebuie să fie ratificat cu sângele lui Hristos. Iar aducerea la îndeplinire a actului sfânt trebuia să le amintească ucenicilor jertfa Sa nemărginită, adusă pentru fiecare ca o parte din marele întreg al neamului omenesc decăzut.
-659-
Dar serviciul de împărtășire nu trebuie să fie o ocazie de întristare. Nu acesta a fost scopul lui. Când ucenicii Domnului se adună în jurul mesei Sale, nu trebuie să-și amintească, nici să deplângă slăbiciunile lor. Nu trebuie să se ocupe de experiențele lor religioase trecute, fie că acestea sunt înălțătoare, fie că sunt descurajatoare. Nu trebuie să dezgroape neînțelegerile cu frații lor. Serviciul pregătitor a cuprins toate acestea. Totul s-a făcut înainte: cercetarea de sine, mărturisirea păcatelor, rezolvarea neînțelegerilor. Acum, ucenicii vin să-L întâlnească pe Hristos. Ei nu trebuie să stea în umbra crucii, ci în lumina ei mântuitoare. Trebuie să-și deschidă sufletul în fața razelor strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii. Cu inima curățită prin sângele scump al lui Hristos, în deplină cunoștință a prezenței Lui, deși nevăzut, ei urmează să audă cuvintele: “Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea.” (Ioan 14, 27.)
Domnul nostru zice: Când ești convins de păcat, adu-ți aminte că Eu am murit pentru tine. Când ești urmărit, persecutat și întristat pentru Numele Meu și pentru Evanghelie, adu-ți aminte de iubirea Mea atât de mare, încât pentru tine Mi-am dat viața. Când îndatoririle tale îți par prea aspre și dureroase și poverile tale prea grele de purtat, adu-ți aminte că pentru tine am purtat crucea, disprețuind rușinea. Când inima ta se strânge de teama celor ce-i stau în față, amintește-ți că Răscumpărătorul tău trăiește ca să mijlocească pentru tine.
Serviciul de împărtășire arată spre a doua venire a lui Hristos. El a fost destinat să țină vie în mintea ucenicilor tocmai această nădejde. Ori de câte ori se întâlneau pentru a comemora moartea Lui, își reaminteau cum “El a luat un pahar și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: ‘Beți toți din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulți, spre iertarea păcatelor. Vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viței, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăția Tatălui Meu’”. În necazul lor, ei au găsit mângâiere în speranța că El va reveni. Neprețuit a fost pentru ei gândul: “Ori de câte ori mâncați din pâinea aceasta și beți din paharul acesta, vestiți moartea Domnului până va veni El.” (1 Corinteni 11, 26.)
-660-
Acestea sunt lucrurile pe care niciodată nu trebuie să le uităm. Iubirea lui Hristos, cu puterea ei constrângătoare, trebuie să fie păstrată vie în amintirea noastră. Hristos a instituit acest serviciu divin pentru ca el să ne poată vorbi despre iubirea lui Dumnezeu care a fost manifestată în favoarea noastră. Nu poate fi nici o unire între sufletele noastre și Dumnezeu decât prin Hristos. Iubirea și unirea dintre frați trebuie să fie cimentate și făcute veșnice prin iubirea lui Isus. Și n-a trebuit nimic altceva decât moartea lui Hristos pentru a face ca iubirea Lui să aibă efect asupra noastră. Numai prin faptul că El a murit putem noi să privim cu bucurie la a doua Lui venire. Jertfa Lui este centrul nădejdii noastre. De ea trebuie să ne prindem credința.
Orânduielile care scot la iveală umilința și suferința Domnului nostru sunt socotite prea mult ca forme. Ele au fost instituite cu un scop. Simțurile noastre trebuie să fie înviorate pentru a-și da seama de taina evlaviei. Toți au privilegiul să înțeleagă, mai mult decât facem, suferințele ispășitoare ale lui Hristos. “După cum Moise a înălțat șarpele în pustie”, așa a fost înălțat și Fiul omului, “pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (Ioan 3, 14.15.) Trebuie să privim la crucea de pe Golgota, pe care stă Mântuitorul muribund. Interesele noastre veșnice cer să dovedim credința în Hristos.
Domnul nostru a zis: “Dacă nu mâncați trupul Fiului omului și dacă nu beți sângele Lui, n-aveți viața în voi înșivă…. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană și sângele Meu este cu adevărat o băutură.” (Ioan 6, 53-55.) Lucrul acesta este adevărat și pentru viața noastră fizică. Datorăm chiar și viața aceasta pământească morții lui Hristos. Pâinea pe care o mâncăm este cumpărată prin trupul Lui frânt. Apa pe care o bem este cumpărată prin sângele Lui vărsat. Nimeni, sfânt sau păcătos, nu mănâncă hrana zilnică fără a se hrăni cu trupul și sângele lui Hristos. Crucea de pe Calvar este gravată pe fiecare pâine. Se oglindește în fiecare izvor de apă. Toate acestea le-a spus Isus când a rânduit simbolurile marii Sale jertfe. Lumina care strălucește de la serviciul de împărtășire din camera de sus sfințește hrana pentru viața noastră zilnică. Masa familiei ajunge ca masa Domnului și fiecare masă e un act sfânt.
Și cu atât mai bine putem să aplicăm cuvintele lui Hristos asupra naturii noastre spirituale. El spune: “Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, are viață veșnică”. Numai când primim viața, așa cum s-a vărsat pe crucea de pe Golgota, putem să trăim viața de sfințenie. Și primim această viață primind Cuvântul Său și făcând lucrurile pe care El le-a poruncit. În felul acesta, ajungem una cu El. “Cine mănâncă trupul Meu”, zice El, “și bea sângele Meu, rămâne în Mine, și Eu rămân în el. După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine, și Eu trăiesc prin Tatăl, tot așa, cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi și el prin Mine,” (Ioan 6, 54.56.57.) La sfânta împărtășire, se aplică textul acesta în chip deosebit. Când prin credință contemplăm jertfa cea mare a Domnului nostru, sufletul asimilează viața spirituală a lui Hristos. Sufletul acesta va primi putere spirituală din orice împărtășire. Slujba aceasta stabilește o legătură vie, prin care credinciosul este legat de Hristos și, în felul acesta, este legat de Tatăl. Într-un sens deosebit, ea formează o legătură între ființele omenești dependente și Dumnezeu.
-661-
Când primim pâinea și vinul, care simbolizează trupul frânt al lui Hristos și sângele Lui vărsat, în imaginație, ne alăturăm la scena împărtășirii din camera de sus. Ni se pare că trecem și noi prin grădina sfințită de agonia Aceluia care a purtat păcatele lumii. Suntem și noi martori la lupta prin care s-a câștigat împăcarea noastră cu Dumnezeu. Hristos ne este arătat ca răstignit între noi.
Privind la Răscumpărătorul răstignit, noi înțelegem mai bine măreția și însemnătatea jertfei aduse de Maiestatea cerului. Planul mântuirii este slăvit înaintea noastră și gândul despre Golgota deșteaptă în inima noastră emoții vii și sfinte. În inimile și pe buzele noastre vor fi laude pentru Dumnezeu și pentru Miel; mândria și adorarea de sine nu pot să crească în sufletul care păstrează o vie amintire a celor petrecute pe Golgota.
Acela care privește iubirea inegalabilă a Mântuitorului va fi învățat în gând, curățit în inimă și transformat în caracter. El va merge în lume spre a fi o lumină, pentru a reflecta într-o anumită măsură această tainică iubire. Cu cât contemplăm mai mult crucea lui Hristos, cu atât mai mult ne vom însuși vorbirea apostolului, când a zis: “Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită față de mine și eu față de lume!” (Galateni 6, 14.)