Capitolul 67 — Vaiuri pentru farisei
Capitol bazat pe textele din Matei 23; Marcu 12, 41-44; Luca 20; 45-47; Luca 21, 1-4.
Era cea din urmă zi în care Isus îi mai învăța pe oameni în templu. Atenția mulțimilor care se adunaseră la Ierusalim fusese atrasă către El; oamenii umpluseră curțile templului, urmărind lupta care se dădea, și sorbeau cu nesaț fiecare cuvânt care ieșea de pe buzele Lui. Niciodată nu se mai văzuse așa ceva. Acolo stătea Tânărul galilean, fără să poarte nici o onoare pământească sau distincție regală. În jurul Lui se aflau preoți în hainele lor bogate, conducători cu veșminte și distincții care arătau poziția lor înaltă și cărturari cu suluri de manuscrise la care se refereau adeseori. Isus stătea liniștit în fața lor, cu demnitatea unui împărat. Ca unul învestit cu autoritatea cerului, El privea hotărât la adversarii Săi, care lepădaseră și disprețuiseră învățăturile Lui și care doreau acum să-I ia viața. Un mare număr dintre ei Îl atacaseră, dar uneltirile lor de a-L prinde în cursă și a-L condamna fuseseră zadarnice. Întâmpinase provocare după provocare, prezentând adevărul curat și strălucitor în contrast cu întunecimea și cu rătăcirile preoților și fariseilor. El pusese în fața acestor conducători adevărata lor stare și pedeapsa sigură care avea să urmeze din cauza rămânerii în faptele lor rele. Avertizarea se dăduse cu credincioșie. Totuși, Hristos mai avea de făcut o altă lucrare. O altă țintă mai era încă de împlinit.
-611-
Interesul oamenilor față de Hristos și față de lucrarea Sa crescuse fără încetare. Ei erau încântați de învățătura Lui, dar în același timp erau puși în mare încurcătură. Ei îi respectaseră pe preoți și pe rabini din cauza inteligenței lor și a evlaviei pe care o arătau. În toate problemele religioase, ei se supuseseră fără rezervă autorității lor. Dar vedeau acum că oamenii aceștia se străduiau să-L discrediteze pe Isus, un Învățător ale cărui virtute și cunoștință străluceau și mai mult după fiecare atac. Priveau fețele posomorâte ale preoților și bătrânilor și le vedeau înfrângerea și încurcătura. Se mirau că mai marii nu credeau în Isus, când învățăturile Lui erau atât de clare și simple. Nici ei nu mai știau ce să facă. Cu încordare, urmăreau acțiunile acelora al căror sfat îl urmaseră totdeauna.
În parabolele pe care le spusese Hristos, planul Lui era să-i avertizeze pe conducători și să-i învețe pe ascultătorii dispuși să fie învățați. Dar era nevoie să se vorbească și mai lămurit. Prin respectul lor față de tradiție și prin credința lor oarbă într-o preoție coruptă, oamenii erau ca niște robi. Hristos trebuia să sfărâme lanțurile acestea. Caracterul preoților, conducătorilor și fariseilor trebuia să fie demascat în întregime.
-612-
“Cărturarii și fariseii”, a zis El, “șed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile pe care vă spun ei să le păziți, păziți-le și faceți-le; dar după faptele lor să nu faceți. Căci ei zic, dar nu fac.” Cărturarii și fariseii pretindeau că sunt învestiți cu autoritate dumnezeiască asemănătoare cu aceea a lui Moise. Ei susțineau că-i țin locul ca tâlcuitori ai legii și judecători ai poporului. În această calitate, pretindeau din partea oamenilor respect și ascultare deplină. Isus îi îndemna pe ascultătorii Săi să facă ce îi învățau rabinii potrivit legii, dar să nu le urmeze exemplul. Ei înșiși nu își trăiau învățătura.
Mare parte din învățăturile lor erau contrare Scripturilor. Isus zicea: “Ei leagă sarcini grele și cu anevoie de purtat și le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le miște”. Fariseii prescriseseră o mulțime de rânduieli întemeiate pe tradiții și care restrângeau fără nici un rost libertatea personală. Iar anumite părți din lege le explicau în așa fel, încât le impuneau oamenilor să se supună unor rânduieli pe care, în ascuns, ei le nesocoteau și față de care, atunci când le convenea, pretindeau că sunt scutiți.
Ținta pe care o urmăreau era să-i impresioneze neîncetat pe toți cu evlavia lor. Nimic nu era socotit prea sfânt pentru a servi acest scop. Dumnezeu îi spusese lui Moise următoarele cu privire la poruncile Sale: “Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini și să-ți fie ca niște fruntarii între ochi.” (Deuteronom 6, 8.) Cuvintele acestea au o adâncă însemnătate. Când omul cugetă la Cuvântul lui Dumnezeu și îl practică, el va fi înnobilat în întregime. În fapte de dreptate și pline de îndurare, mâinile vor da la iveală, ca un semn, principiile Legii lui Dumnezeu. Ele vor fi ținute curate față de mită și de tot ceea ce este corupt și înșelător. Ele vor fi active în fapte de iubire și milă. Ochii, îndreptați către o țintă nobilă, vor fi curați și sinceri. Expresia feței, limbajul ochilor vor mărturisi despre caracterul nepătat al aceluia care iubește și onorează Cuvântul lui Dumnezeu. Dar iudeii din zilele lui Hristos nu vedeau nimic din toate acestea. Porunca dată lui Moise a fost interpretată în sensul că era necesar ca preceptele Scripturii să fie purtate de fiecare. De aceea, ele erau scrise pe bucăți de pergament și legate în jurul capului și al încheieturii mâinii, într-un fel care să atragă privirile. Dar aceasta nu făcea ca Legea lui Dumnezeu să pună mai multă stăpânire asupra minții și inimii. Pergamentele acestea erau purtate mai mult ca niște distincții care să atragă atenția. Ele aveau drept scop să dea celui care le purta o aureolă de evlavie care să atragă respectul poporului. Isus a dat o lovitură acestei pretenții deșarte:
-613-
“Toate faptele lor le fac ca să fie văzuți de oameni. Astfel își fac filacteriile late, își fac poalele veșmintelor cu ciucuri lungi; umblă după locurile dintâi la ospețe și după scaunele dintâi în sinagogi; le place să le facă oamenii plecăciuni prin piețe și să le zică: ‘Rabi! Rabi!’ Voi să nu vă numiți Rabi! Fiindcă unul singur este Învățătorul vostru, Hristos, și voi toți sunteți frați. Și ‘Tată’ să nu numiți pe nimeni pe pământ; pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri. Să nu vă numiți ‘Dascăli’, căci Unul singur este Dascălul vostru: Hristosul”. În cuvinte atât de clare, Hristos a descoperit ambiția egoistă, care căuta neîncetat onoare și putere, afișând o falsă umilință, în timp ce inima era plină de lăcomie și invidie. Când oamenii erau chemați la o masă, oaspeții erau așezați după rangul lor, și aceia cărora li se dădea locul de cea mai mare onoare primeau cea dintâi atenție și favoruri deosebite. Fariseii căutau mereu să-și însușească aceste onoruri. Isus a mustrat practica aceasta.
El a mustrat deșertăciunea dată pe față în căutarea titlului de rabin sau dascăl. Un titlu ca acesta, a declarat El, nu aparținea oamenilor, ci lui Hristos. Preoții, cărturarii și conducătorii, interpreții și administratorii legii erau toți frați, copii ai aceluiași Tată. Isus i-a făcut pe oameni să înțeleagă că ei nu trebuie să dea nimănui un titlu de onoare care să arate că are dreptul să stăpânească asupra conștiinței sau credinței lor.
Dacă Hristos ar fi astăzi pe pământ, înconjurat de aceia care poartă titlul “cucernicul” sau “preasfințitul”, n-ar repeta El cuvintele: “Să nu vă numiți ‘Dascăli’, căci Unul singur este dascălul vostru: Hristosul”? Scriptura spune despre Dumnezeu: “Sfânt și înfricoșat este Numele Lui.” (Psalmii 119, 9.) Cărei ființe omenești i se potrivește acest titlu? Cât de puțin din înțelepciunea și neprihănirea pe care le arată titlul dă pe față omul! Câți dintre cei care își iau titlul acesta reprezintă greșit Numele și caracterul lui Dumnezeu! Vai, de câte ori ambiția lumească, despotismul și păcatele cele mai josnice au fost ascunse sub veșmintele pompoase ale unei slujbe înalte și sfinte! Mântuitorul a spus mai departe:
“Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricine se va înălța, va fi smerit, și oricine se va smeri, va fi înălțat.” De repetate ori, Hristos îi învățase pe oameni că adevărata măreție se măsoară prin valoarea morală. După aprecierea cerului, măreția de caracter constă din a trăi pentru binele semenilor noștri, a săvârși fapte de iubire și de milă. Hristos, Împăratul slavei, a fost un slujitor al oamenilor căzuți.
-614-
“Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici!” a zis Isus. “Pentru că voi închideți oamenilor Împărăția cerurilor: nici voi nu intrați în ea, și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați să intre.” Răstălmăcind Scripturile, preoții și cărturarii orbeau mintea acelora care altfel ar fi primit cunoașterea Împărăției lui Hristos și acea viață lăuntrică, dumnezeiască, esențială pentru adevărata sfințenie.
“Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi mâncați casele văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceți rugăciuni lungi; de aceea veți lua o mai mare osândă.” Fariseii aveau o mare influență asupra poporului și o foloseau pentru interesele lor. Ei câștigau încrederea femeilor văduve pioase și apoi prezentau lucrurile ca și când pentru ele era o datorie să-și consacre averea pentru scopuri religioase. O dată ajunși în stăpânirea banilor lor, șireții uneltitori îi foloseau pentru interesul lor. Pentru a-și ascunde necinstea, făceau rugăciuni lungi în fața oamenilor și mare paradă de evlavie. Hristos a spus că această fățărnicie le va aduce o și mai mare condamnare. Aceeași mustrare cade asupra multora din zilele noastre, care fac mare caz de evlavia lor. Viața le este întinată de egoism și lăcomie, dar ei le ascund sub o haină care să dea o înfățișare de curăție și, în felul acesta, pentru un timp, să înșele pe semenii lor. Dar nu pot să înșele pe Dumnezeu. El citește toate intențiile inimii și va judeca pe fiecare om după faptele sale.
Hristos condamna fără cruțare abuzurile, dar avea grijă să nu micșoreze în vreun fel obligațiile ascultătorilor Săi. El mustra egoismul, care storcea și folosea rău darurile văduvei. Dar, în același timp, lăuda pe văduva care-și aducea darul în tezaurul lui Dumnezeu. Faptul că cineva abuza de daruri nu putea să-l lipsească pe dăruitor de binecuvântarea lui Dumnezeu.
Isus era în curtea unde se aflau lăzile tezaurului și-i urmărea pe aceia care veneau să-și depună darurile. Mulți dintre cei bogați aduceau sume mari, pe care le prezentau ostentativ. Isus privea cu întristare la ei, dar n-a spus nimic despre darurile lor îmbelșugate. Deodată, fața Lui s-a luminat când a văzut o văduvă săracă apropiindu-se cu multă sfială, temându-se să nu fie văzută. Când cei bogați și mândri treceau să-și depună darurile, ea se trăgea cu teamă înapoi, ca și când nu îndrăznea să se apropie. Și totuși ea dorea să facă ceva, cât de puțin, pentru lucrarea pe care o iubea. Se uita la darul din mâna ei. Era foarte mic în comparație cu darurile celor din jurul ei, dar era toată avuția ei. Găsind un moment potrivit, ea a aruncat repede cei doi bănuți în cutie și s-a întors în grabă. Dar atunci L-a surprins pe Isus privind-o insistent.
-615-
Mântuitorul i-a chemat pe ucenici la El și i-a îndemnat să ia aminte la sărăcia văduvei. Apoi la urechile ei au ajuns cuvintele de laudă: “Adevărat vă spun că această văduvă săracă a dat mai mult decât toți cei ce au aruncat în vistierie”. Lacrimi de bucurie i-au umplut ochii când și-a dat seama că fapta ei a fost înțeleasă și apreciată. Mulți ar fi sfătuit-o să păstreze pentru nevoile ei acei puțini bani; dați în mâna preoților iudei bine hrăniți, ei s-ar fi pierdut din vedere pe lângă multele și costisitoarele daruri aduse în tezaur. Dar Isus i-a înțeles motivul. Ea a crezut că serviciul templului este rânduit de Dumnezeu și dorea să facă tot ce se poate pentru a-l susține. Ea a făcut ce a putut și fapta ei avea să rămână un monument ridicat pentru a-i păstra amintirea de-a lungul veacurilor și avea să fie bucuria ei pentru veșnicie. Inima a fost dată împreună cu darul; aprecierea lui nu s-a făcut după valoarea bănuților, ci după iubirea față de Dumnezeu și interesul pentru lucrarea Lui, care dăduseră naștere acestei fapte.
Isus a spus despre văduva săracă: “Ea a dat mai mult decât toți ceilalți”. Bogații dăduseră din prisosul lor și mulți făcuseră lucrul acesta ca să fie văzuți și onorați de oameni. Darurile lor mari nu-i lipsiseră de confortul și nici chiar de luxul lor; ele nu ceruseră nici o jertfă și nu puteau să ajungă la aceeași valoare cu bănuțul văduvei.
Motivele sunt cele care dau faptelor noastre adevărata lor față, pecetluindu-le ca urâciune sau dându-le o înaltă valoare morală. Nu lucrurile mari, pe care le vede fiecare ochi și le preamărește fiecare limbă, sunt socotite de Dumnezeu ca fiind cele mai de preț. Datoriile mici, îndeplinite cu voie bună, darurile mici, care nu caută să atragă privirile și care pentru ochii oamenilor pot părea fără valoare, adesea stau pe cea mai înaltă treaptă în ochii Săi. O inimă plină de iubire și credință este mai scumpă lui Dumnezeu decât cel mai prețios dar. Văduva săracă a dat tot ce avea pentru a face puținul pe care l-a făcut. S-a lipsit de hrană, ca să dea cei doi bănuți pentru lucrarea pe care o iubea. Și a făcut lucrul acesta cu credință, fiind încrezătoare că Tatăl ei ceresc nu va trece cu vederea lipsa ei cea mare. Tocmai spiritul acesta neegoist și credința ei copilărească au câștigat aprecierea Mântuitorului.
Printre săraci, sunt mulți care doresc să-și arate recunoștința față de Dumnezeu pentru harul și adevărul Lui. Ei doresc mult să ia parte cu frații lor mai avuți la susținerea slujirii Sale. Aceștia n-ar trebui să fie respinși. Dați-le prilej să depună bănuții lor în banca cerului. Dacă sunt dați cu o inimă plină de iubire pentru Dumnezeu, aceștia, care după înfățișare sunt un nimic, devin daruri consacrate, jertfe neprețuite, pentru care Dumnezeu Se bucură și pe care le binecuvântează.
-616-
Când Isus a spus despre văduvă: “Ea a dat mai mult decât toți”, cuvintele Lui spuneau adevărul nu numai despre motivația dăruirii, dar și despre rezultatele darului. Cei “doi bănuți care fac un gologan” au dus în tezaurul lui Dumnezeu sume mult mai mari decât contribuțiile iudeilor bogați. Influența acelui mic dar a fost asemenea unui râu, mic la început, care s-a lărgit și s-a adâncit cu cât a curs mai mult prin veacuri. El a ajutat pe mii de căi la susținerea săracilor și la răspândirea Evangheliei. Exemplul ei de jertfire de sine a acționat iar și iar asupra a mii de inimi, în fiecare țară și în fiecare veac, a făcut apel și la bogați, și la săraci, și darurile lor au făcut să crească valoarea darului ei. Binecuvântarea lui Dumnezeu dată asupra bănuțului văduvei a făcut din acesta izvorul unor mari binecuvântări. Tot așa se întâmplă cu orice dar adus și cu orice faptă îndeplinită cu dorința sinceră de a contribui la slava lui Dumnezeu. Ele sunt puse în legătură cu planurile Celui Atotputernic. Nici un om nu le poate măsura urmările spre bine.
Mântuitorul a mers mai departe cu denunțarea cărturarilor și a fariseilor. “Vai de voi, povățuitori orbi, care ziceți: ‘Dacă jură cineva pe templu, nu este nimic; dar dacă jură pe aurul templului, este legat de jurământul lui’. Nebuni și orbi! Care este mai mare: aurul sau templul, care sfințește aurul? ‘Dacă jură cineva pe altar, nu este nimic; dar dacă jură pe darul de pe altar, este legat de jurământul lui’. Nebuni și orbi! Care este mai mare: darul sau altarul, care sfințește darul?” Preoții iudei interpretau cerințele lui Dumnezeu după măsurile lor strâmte și mincinoase. Ei se încumetau să facă deosebiri amănunțite în ce privește compararea vinovăției diferitelor păcate, trecând cu ușurință peste unele și tratând altele, poate de mai mică importanță, ca fiind de neiertat. Pentru bani, ei dezlegau pe unii de legămintele lor. Iar pentru sume mari uneori treceau cu vederea fărădelegi grozave. În același timp, preoții și conducătorii aceștia pronunțau judecăți aspre pentru greșelile de rând.
“Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi dați zeciuială din izmă, din mărar și din chimen și lăsați nefăcute cele mai însemnate lucruri din lege: dreptatea, mila și credincioșia; pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați nefăcute.” În aceste cuvinte, Domnul Hristos condamna abuzul în cazul unei datorii sfinte. Obligația în sine El n-a dat-o la o parte. Sistemul zecimii era rânduit de Dumnezeu și a fost observat din cele mai vechi timpuri. Avraam, părintele credincioșilor, a plătit zecime din tot ce avea. Conducătorii iudeilor recunoșteau obligația plătirii zecimii, și lucrul acesta era bun; dar nu-i lăsau pe oameni să lucreze după convingerile lor în ce privește îndeplinirea acestei datorii. Reguli arbitrare erau puse pentru fiecare caz. Cerințele deveniseră atât de complicate, încât era cu neputință ca să fie împlinite. Nimeni nu știa când și-a făcut datoria. Așa cum îl dăduse Dumnezeu, principiul era drept și rațional, dar preoții și rabinii făcuseră din el o povară obositoare.
-617-
Tot ce poruncește Dumnezeu are o însemnătate. Hristos a recunoscut plătirea zecimii ca o datorie; dar El a arătat că aceasta nu putea să scuze neglijarea altor obligații. Fariseii erau foarte scrupuloși în zecimea verdețurilor din grădină, ca de pildă izma, mărarul și chimenul; lucrul acesta îi costa puțin și le dădea o reputație de oameni scrupuloși și sfinți. În același timp, restricțiile lor fără rost îi apăsau pe oameni și distrugeau respectul față de principiul sfânt, rânduit chiar de Dumnezeu. Ei ocupau mintea oamenilor cu amănunte lipsite de importanță și le îndepărtau atenția de la adevărurile esențiale. Lucrurile mai însemnate ale legii — dreptatea, mila și credincioșia — erau neglijate. “Pe acestea”, zicea Hristos, “trebuia să le faceți, și pe acelea să nu le lăsați nefăcute.”
Și alte legi fuseseră în același fel răstălmăcite de rabini. În îndrumările date lor prin Moise, era interzis să se mănânce ceva necurat. Folosirea cărnii de porc și a cărnii altor animale era oprită, deoarece putea să umple sângele de necurății și să scurteze viața. Dar fariseii n-au lăsat aceste restricții așa cum le dăduse Dumnezeu. Ei cădeau în extreme nejustificate. Între alte lucruri, li se cerea oamenilor să strecoare toată apa pe care o foloseau, ca nu cumva să conțină vreo insectă cât de mică dintre acelea clasificate între animalele necurate. Isus, arătând contrastul dintre aceste pretenții privind lucruri neînsemnate și mărimea păcatelor pe care le săvârșeau, a zis către farisei: “Povățuitori orbi, care strecurați țânțarul și înghițiți cămila!”
“Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi sunteți ca mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morților și de orice fel de necurăție.” După cum mormântul văruit și frumos împodobit ascundea resturile putrede dinăuntru, tot astfel și sfințenia exterioară a preoților și conducătorilor iudei ascundea nelegiuirea. Isus a continuat:
“Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi zidiți mormintele proorocilor, împodobiți gropile celor neprihăniți și ziceți: ‘Dacă am fi trăit noi în zilele părinților noștri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui proorocilor!’ Prin acestea mărturisiți despre voi înșivă că sunteți fiii celor ce au omorât pe profeți.” Ca să-și arate stima față de profeții morți, iudeii erau foarte zeloși să le înfrumusețeze mormintele, dar n-au câștigat din învățăturile lor, nici nu au luat seama la mustrările lor.
-618-
În zilele lui Hristos, se cultiva un respect superstițios pentru locurile de odihnă ale morților și sume mari de bani erau risipite pentru împodobirea lor. Înaintea lui Dumnezeu, lucrările acestea erau o idolatrie. În respectul lor necuvenit pentru cei morți, oamenii arătau că nu iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice și nici pe semenii lor ca pe ei înșiși. Aceeași idolatrie se vede pe scară întinsă și în zilele noastre. Mulți sunt vinovați de neglijarea văduvelor și a orfanilor, a bolnavilor și a săracilor, pentru a clădi monumentele costisitoare pentru cei morți. Timp, bani și muncă sunt din belșug folosite pentru acest scop, în timp ce datoriile pentru cei vii — datorii pe care Hristos le-a poruncit foarte clar — sunt lăsate neîmplinite.
Fariseii clădeau mormintele profeților, le împodobeau gropile și ziceau unul către altul: “Dacă am fi trăit noi în zilele părinților noștri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui slujitorului lui Dumnezeu”. Dar, în același timp, ei plănuiau să ia viața Fiului Său. Aceasta ar trebui să fie o învățătură pentru noi. Ar trebui să ne deschidă ochii față de puterea lui Satana de a înșela mintea care se îndepărtează de la lumina adevărului. Mulți urmează calea fariseilor. Ei cinstesc pe aceia care au murit pentru credința lor. Se miră de orbirea iudeilor care L-au lepădat pe Hristos. Dacă am fi trăit noi în zilele Lui, declară ei, cu mare bucurie am fi primit învățătura Lui; nicidecum nu ne-am fi făcut părtași la vinovăția acelora care L-au lepădat pe Mântuitorul. Dar atunci când ascultarea de Dumnezeu cere sacrificiu de sine și umilință, tocmai persoanele acestea înăbușă convingerile lor și refuză să dea ascultare. În felul acesta, ei manifestă același spirit ca fariseii pe care i-a condamnat Isus.
Prea puțin își dădeau seama iudeii de răspunderea care le revenea datorită faptului că L-au lepădat pe Hristos. Din timpul când cel dintâi sânge nevinovat a fost vărsat, de când neprihănitul Abel a căzut prin mâna lui Cain, s-a repetat aceeași istorie, cu vinovăție tot mai mare. În fiecare secol, profeții și-au înălțat glasul împotriva păcatelor împăraților, conducătorilor și poporului, transmițând cuvintele pe care le-a dat Dumnezeu și ascultând de voința Lui cu prețul vieții. Din generație în generație s-a îngrămădit o îngrozitoare pedeapsă pentru cei care lepădau lumina și adevărul. Vrăjmașii lui Hristos își atrăgeau această pedeapsă asupra capului lor. Păcatul preoților și conducătorilor era mai mare decât al oricărei generații de mai înainte. Prin lepădarea Mântuitorului, ei se făceau răspunzători de sângele tuturor oamenilor neprihăniți, omorâți de la Abel până la Hristos. Erau gata să umple cupa nelegiuirii. Și în curând avea să se reverse peste capetele lor ca o pedeapsă dreaptă. Despre lucrul acesta, Isus i-a avertizat:
-619-
“Ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-ați omorât între templu și altar. Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste neamul acesta.”
Cărturarii și fariseii care Îl ascultau pe Isus știau că aceste cuvinte erau adevărate. Ei știau cum fusese ucis profetul Zaharia. În timp ce cuvintele de avertizare din partea lui Dumnezeu erau pe buzele acestuia, o furie demonică l-a apucat pe regele decăzut și, la porunca lui, profetul a fost omorât. Sângele lui a curs pe pietrele din curtea templului și n-a putut fi șters; a rămas acolo pentru a mărturisi împotriva Israelului apostaziat. Câtă vreme urma să dureze templul, urma să fie acolo pata aceea de sânge neprihănit, strigând către Dumnezeu după răzbunare. Când Isus S-a referit la aceste păcate îngrozitoare, un tremur de groază a străbătut prin mulțime.
Privind înainte, Isus a declarat că nepocăința iudeilor și intoleranța lor față de servii lui Dumnezeu urmau să fie în viitor la fel ca în trecut.
“De aceea, iată, vă trimit prooroci, înțelepți și cărturari. Pe unii din ei îi veți omorî și răstigni, pe alții îi veți bate în sinagogile voastre și-i veți prigoni din cetate în cetate.” Profeți și înțelepți plini de credință și de Duhul Sfânt — Ștefan, Iacov și mulți alții — urmau să fie condamnați și uciși. Cu mâna ridicată către cer, învăluit în lumină dumnezeiască, Hristos a vorbit ca un judecător celor din fața Lui. Glasul Lui, care se auzise de atâtea ori plin de bunătate și îndemn, s-a auzit acum în mustrare aspră și condamnare. Ascultătorii s-au cutremurat. Impresia făcută de cuvintele și privirea Lui nu avea să fie ștearsă niciodată.
Indignarea lui Hristos era îndreptată împotriva fățărniciei și a păcatelor grosolane, prin care oamenii își distrugeau sufletul, înșelau pe semeni și dezonorau pe Dumnezeu. În raționamentele amăgitoare și fățarnice ale preoților și conducătorilor, El a văzut lucrarea trimișilor lui Satana. Felul în care a denunțat păcatul era puternic și pătrunzător, dar El n-a rostit nici un cuvânt de răzbunare. Avea o mânie sfântă împotriva domnului întunericului; dar n-a manifestat deloc iritare sau lipsă de răbdare. Tot astfel și creștinul care trăiește în armonie cu Dumnezeu, având plăcutele însușiri ale iubirii și milei, va simți o dreaptă indignare împotriva păcatului, dar nu va fi mânat de pasiune să insulte pe acela pe care-l mustră. Chiar când întâlnește pe cei care, mânați de o putere din adânc, susțin minciuna, în Hristos el își va păstra liniștea și stăpânirea de sine.
-620-
O milă dumnezeiască s-a arătat pe fața Fiului lui Dumnezeu când a aruncat o lungă privire de regret asupra templului și apoi asupra ascultătorilor Lui. Cu vocea înecată de durere și de lacrimi amare, a exclamat: “Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi, cum își strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut”. Aceasta este lupta dinaintea despărțirii. În plângerile lui Isus se revărsa însăși inima lui Dumnezeu. Acesta fusese tainicul rămas-bun al iubirii îndelung răbdătoare a Dumnezeirii.
Fariseii și saducheii amuțiseră și ei. Isus i-a chemat pe ucenici și S-a pregătit să părăsească templul nu ca Unul înfrânt și silit să plece din fața adversarilor Lui, ci ca Unul care-și terminase lucrarea. S-a retras din luptă ca biruitor.
Mărgăritarele de adevăr care au căzut de pe buzele lui Hristos în ziua aceea plină de evenimente au fost adunate ca o comoară în multe inimi. Din ele, noi gânduri au prins viață, noi aspirații s-au trezit și o nouă istorie a început. După răstignirea și învierea lui Hristos, persoanele acestea au pășit în față și au împlinit misiunea pe care le-a încredințat-o Cerul cu o râvnă și o înțelepciune pe măsura măreției lucrării. Au adus o solie care a mișcat inima oamenilor, spulberând vechile superstiții care atâta vreme piperniciseră viața a mii de oameni. În fața mărturiei lor, teoriile și filozofiile oamenilor rămâneau ca niște simple povești. Mari au fost rezultatele cuvintelor Mântuitorului rostite către mulțimea aceea uimită și îngrozită din Templul de la Ierusalim.
Dar Israel, ca națiune, se despărțise de Dumnezeu. Ramurile naturale ale măslinului fuseseră rupte. Privind pentru ultima dată la interiorul templului, Isus a spus cu multă jale: “Iată că vi se lasă casa pustie, căci vă spun că de acum încolo nu Mă veți mai vedea până când veți zice: ‘Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului’”. Până acum, El dăduse templului numele de casa Tatălui Său, dar acum, când Fiul lui Dumnezeu trebuia să plece dintre zidurile lui, prezența lui Dumnezeu urma să se retragă pentru totdeauna din templul clădit pentru slava Lui. De aici înainte, ceremoniile lui aveau să-și piardă orice semnificație, iar slujbele lui aveau să ajungă o batjocură.