-595-
“Ce gândiți?” a zis El. “Un om avea doi feciori; și s-a dus la cel dintâi și i-a zis: ‘Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!’ ‘Nu vreau’, i-a răspuns el. În urmă i-a părut rău și s-a dus. S-a dus și la celălalt și i-a spus tot așa. Și fiul acesta a răspuns: ‘Mă duc, doamne’, și nu s-a dus. Care din amândoi a făcut voia tatălui său?”
Această întrebare venită pe neașteptate i-a luat prin surprindere pe ascultători. Ei urmăriseră parabola de aproape și acum au răspuns imediat: “Cel dintâi”. ținând privirea hotărâtă asupra lor, Isus a răspuns cu un ton sever și solemn: “Adevărat vă spun că vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu. Fiindcă Ioan a venit la voi umblând în calea neprihănirii, și nu l-ați crezut. Dar vameșii și desfrânatele l-au crezut; și, măcar că ați văzut lucrul acesta, nu v-ați căit în urmă ca să-l credeți”.
Preoții și conducătorii nu avuseseră cum să nu dea un răspuns corect la întrebarea lui Hristos și în felul acesta El a obținut poziția lor în favoarea primului fiu. Fiul acesta îi reprezenta pe vameși, pe aceia care erau disprețuiți și urâți de farisei. Vameșii fuseseră mari păcătoși. Cu adevărat, ei fuseseră călcători ai Legii lui Dumnezeu, arătând în viața lor o totală împotrivire față de cererile Lui. Ei fuseseră nerecunoscători și nesfinți; când li s-a spus să meargă și să lucreze în via Domnului, ei au arătat un refuz disprețuitor. Dar, când a venit Ioan, predicând pocăința și botezul, vameșii au primit solia lui și au fost botezați.
Al doilea fiu îi reprezenta pe conducătorii națiunii iudaice. Câțiva farisei se pocăiseră și primiseră botezul lui Ioan; dar conducătorii nu voiau să recunoască faptul că el venea de la Dumnezeu. Avertizările și mustrările lui nu i-au condus la reformă. Au lepădat sfatul lui Dumnezeu față de ei și nu au fost botezați de el. (Luca 7, 30.) Ei au tratat solia lui cu dispreț. Asemenea celui de al doilea fiu, care atunci când a fost chemat a zis: “Mă duc, doamne”, dar n-a mers, preoții și conducătorii spuneau că ascultă, dar erau neascultători. Ei făceau mare caz de evlavie, pretindeau că sunt ascultători de Legea lui Dumnezeu; dar ascultarea lor era falsă. Vameșii erau acuzați și blestemați de farisei ca necredincioși, dar aceștia arătau prin credința și faptele lor că mergeau în Împărăția cerului înaintea acestor oameni plini de îndreptățire de sine, cărora li se dăduse lumină mare, dar ale căror fapte nu corespundeau cu mărturisirea lor de evlavie.
-596-
Preoții și conducătorii nu era dispuși să sufere aceste adevăruri mustrătoare; ei au tăcut, sperând totuși că Isus va mai spune vreun lucru pe care puteau să-l întoarcă împotriva Lui; dar mai aveau încă multe să audă.
“Ascultați o altă pildă”, a zis Hristos. “Era un om, un gospodar, care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea și a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri și a plecat în altă țară. Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii săi la vieri, ca să ia partea lui de rod. Vierii au pus mâna pe robii lui și pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alți robi, mai mulți decât cei dintâi; și vierii i-au primit la fel. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: ‘Vor primi cu cinste pe fiul meu!’ Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: ‘Iată moștenitorul; veniți să-l omorâm și să punem stăpânire pe moștenirea lui!’ Și au pus mâna pe el și l-au scos afară din vie și l-au omorât. Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?”
Isus S-a adresat tuturor celor de față, dar au răspuns preoții și conducătorii. “Pe ticăloșii aceia ticălos îi va pierde”, au zis ei, “și via o va da altor vieri, care-i vor da roadele la vremea lor.” Cei care au vorbit n-au înțeles la început aplicația parabolei, dar acum au văzut că singuri și-au rostit osânda. În parabolă, gospodarul Îl înfățișa pe Dumnezeu, via reprezenta națiunea iudeilor, iar gardul era legea divină, care îi apăra. Turnul era un simbol al templului. Stăpânul viei făcuse toate cele necesare pentru înmulțirea rodului viei. “Ce-aș mai fi putut face viei mele”, zice el, “și nu i-am făcut?” (Isaia 5, 4.) Astfel era reprezentată grija neobosită a lui Dumnezeu pentru Israel. Și după cum vierii trebuiau să înapoieze stăpânului partea cuvenită din roadele viei, tot așa și poporul lui Dumnezeu trebuia să-L onoreze printr-o viețuire corespunzătoare cu privilegiile lor sfinte. Dar, după cum vierii i-au omorât pe robii trimiși de stăpân ca să ceară roadele, iudeii i-au ucis pe profeții trimiși de Dumnezeu ca să-i cheme la pocăință. Toți trimișii, unul după altul, au fost omorâți. Până la punctul acesta, parabola nu putea să fie pusă la îndoială și, în cele ce au urmat, lucrurile nu erau mai puțin evidente. În fiul cel iubit, pe care stăpânul viei l-a trimis în cele din urmă la servii neascultători, pe care aceștia au pus mâna și l-au omorât, preoții și conducătorii au văzut un tablou clar al lui Isus și cele ce puteau să I se întâmple. Chiar atunci ei plănuiau să-L omoare pe Acela pe care Tatăl Îl trimisese ca ultimă chemare. În pedeapsa rânduită asupra vierilor nerecunoscători, era zugrăvită soarta acelora care aveau să-L omoare pe Hristos.
-597-
Privind cu milă la ei, Mântuitorul a continuat: “N-ați citit niciodată în Scripturi că: ‘Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru, și este minunat în ochii noștri’? De aceea vă spun că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de ea; iar pe acela pe care va cădea ea, îl va spulbera”.
Iudeii repetaseră adeseori profeția aceasta în sinagogă, aplicând-o lui Mesia. Hristos era Piatra unghiulară a sistemului iudaic și a întregului plan de mântuire. Tocmai această piatră de temelie o lepădau acum clăditorii iudei, preoții și conducătorii lui Israel. Mântuitorul le atrăgea atenția la profețiile care urmau să le arate primejdia. Prin toate mijloacele posibile, El a căutat să lămurească natura faptei pe care erau gata s-o săvârșească.
Cuvintele Lui mai aveau un scop. Întrebându-i: “Când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?”, Hristos urmărea ca fariseii să răspundă așa cum au făcut. El intenționa ca ei singuri să se osândească. Avertismentele Lui, care n-au izbutit să-i trezească la pocăință, aveau să le pecetluiască soarta și El dorea ca ei să vadă că singuri își atrăseseră ruina. El intenționa să le arate că Dumnezeu avea dreptate retrăgându-le privilegiile naționale, lucru care și începuse și care trebuia să se termine nu numai cu distrugerea templului și a cetății lor, dar și cu împrăștierea națiunii.
Ascultătorii au recunoscut avertizarea. Dar, fără să țină seama de osânda pe care singuri o pronunțaseră, preoții și conducătorii erau gata să întregească tabloul, zicând: “Iată Moștenitorul; veniți să-L omorâm”. Dar, când au căutat să-L prindă, s-au temut de mulțime, deoarece sentimentele poporului erau în favoarea lui Hristos.
Citând profeția despre piatra lepădată, Hristos S-a referit la o situație reală din istoria lui Israel. Întâmplarea avusese loc la clădirea primului templu. Cu toate că avea o aplicație deosebită în timpul primei veniri a lui Hristos și ar fi trebuit să-i impresioneze cu putere deosebită pe iudei, ea are și o învățătură pentru noi. Când s-a zidit templul lui Solomon, pietrele imense pentru ziduri și temelie au fost pregătite în totul la carieră; după ce au fost duse la locul de zidire, nici o unealtă nu trebuia să le mai atingă; lucrătorii trebuiau numai să le așeze la loc. Pentru a fi folosită la temelie, se adusese o piatră de o mărime neobișnuită și de o formă deosebită; dar lucrătorii nu puteau să-i găsească loc și nu voiau să o primească. Multă vreme a rămas ca piatră lepădată. Dar când meșterii au ajuns la zidirea colțului, au căutat o piatră destul de mare și rezistentă și de o formă potrivită, care să ocupe tocmai locul acela și să suporte marea povară care urma să apese asupra ei. Dacă făceau o alegere neînțeleaptă pentru acel loc important, întreaga clădire urma să fie primejduită. Trebuia să se găsească o piatră în stare să reziste la influența soarelui, a gerului și a furtunii. De mai multe ori au încercat diferite pietre, dar, sub apăsarea unei imense poveri, s-au sfărâmat. Altele nu puteau să sufere proba schimbărilor rapide din atmosferă. Dar, în cele din urmă, atenția le-a fost atrasă de piatra lepădată atâta vreme. Fusese expusă la aer, soare și furtună fără să arate cea mai slabă fisură. Zidarii au cercetat piatra. Trecuse toate probele, afară de una. Dacă putea să treacă proba presiunii, aveau să o admită ca piatră unghiulară. Proba s-a făcut. Piatra a fost acceptată, dusă la locul destinat și s-a văzut că era potrivită exact pe locul acela. În viziune profetică, se arătase lui Isaia că această piatră era un simbol al lui Hristos. El zice:
-598-
“Sfințiți însă pe Domnul oștirilor. De El să vă temeți și să vă înfricoșați. Și atunci El va fi un locaș sfânt, dar și o piatră de poticnire, o stâncă de păcătuire pentru cele două case ale lui Israel, un laț și o cursă pentru locuitorii Ierusalimului. Mulți se vor poticni, vor cădea și se vor sfărâma, vor da în laț și vor fi prinși.” Dus în viziune profetică până la întâia venire, profetului i s-a arătat că Hristos urma să sufere încercări și greutăți, simbolizate prin tratamentul suferit de piatra din capul unghiului, din templul lui Solomon. “De aceea așa vorbește Domnul, Dumnezeu: ‘Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de preț, piatră din capul unghiului clădirii, temelie puternică; cel ce o va lua ca sprijin, nu se va grăbi să fugă.’” (Isaia 8, 13-15; 28, 16.)
În înțelepciunea Lui nemărginită, Dumnezeu a ales piatra de temelie și a așezat-o. El a numit-o “temelie puternică”. Întreaga lume poate așeza pe ea poverile și durerile ei; ea le suportă. Cu deplină siguranță, toți pot clădi pe ea. Hristos este “o piatră încercată”. Cei care se încred în El nu vor fi dezamăgiți. El a suportat toate probele. Vinovăția lui Adam și a urmașilor lui a apăsat asupra Sa și El a ieșit mai mult decât biruitor asupra puterilor răului. El a dus poverile aruncate asupra Lui de toți păcătoșii care s-au pocăit. În Hristos, inima vinovată a aflat odihnă. El este temelia sigură. Toți cei care se sprijină pe El se odihnesc în deplină siguranță.
-599-
În profeția lui Isaia, se spune despre Hristos că este atât o temelie sigură, cât și o piatră de poticnire. Apostolul Petru, scriind sub inspirația Duhului Sfânt, arată limpede pentru cine este Hristos o stâncă de temelie și pentru cine este o piatră de poticnire.
“Dacă ați gustat în adevăr că bun este Domnul, apropiați-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă și scumpă înaintea lui Dumnezeu. Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească, o preoție sfântă, și să aduceți jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Căci este scris în Scriptură: ‘Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; și cine se încrede în El, nu va fi dat de rușine’. Cinstea aceasta este dar pentru voi, care ați crezut! Dar pentru cei necredincioși, ‘piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului’; și ‘o piatră de poticnire, și o stâncă de cădere’. Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, și la aceasta sunt rânduiți.” (1 Petru 2, 3-8.)
Pentru cei care cred, Hristos este temelia sigură. Aceștia sunt cei care cad pe Stâncă și se zdrobesc. Aici sunt prezentate supunerea față de Hristos și credința în El. A cădea pe Stâncă și a fi zdrobit înseamnă să renunțăm la neprihănirea proprie și să mergem la Hristos cu umilința unui copil, pocăindu-ne de abaterile noastre și crezând în iubirea Lui plină de iertare. Și tot astfel, prin credință și ascultare, clădim pe Hristos ca temelie a noastră.
Pe această Stâncă vie pot clădi atât iudeii, cât și neamurile. Aceasta este singura temelie pe care putem clădi în siguranță. Ea este destul de cuprinzătoare pentru toți și destul de tare pentru a susține greutatea și povara lumii întregi. Și, prin legătura lui Hristos, Piatra vie, toți cei care clădesc pe această temelie devin pietre vii. Mulți sunt ciopliți, lustruiți, înfrumusețați prin propriile sforțări; dar nu pot să devină “pietre vii”, deoarece nu sunt în legătură cu Hristos. Fără legătura aceasta, nici un om nu poate fi mântuit. Fără viața lui Hristos în noi, nu putem rezista furtunii de ispite. Siguranța noastră veșnică depinde de așezarea clădirii pe temelia cea sigură. Astăzi, mulți oameni clădesc pe temelii care n-au fost probate. Când cade ploaia, când bate furtuna și se revarsă apele, casa lor se prăbușește, pentru că nu este întemeiată pe Stânca veșnică, pe Piatra din capul unghiului, Isus Hristos.
-600-
Pentru cei care “se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul”, Hristos este o piatră de poticnire. Dar “piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului”. Ca și piatra lepădată, Hristos a avut de suferit în misiunea Lui pământească dispreț și brutalitate. El a fost “disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit, … și noi nu L-am băgat în seamă.” (Isaia 53, 3.) Dar era aproape timpul ca El să fie proslăvit. Prin învierea din morți, El urma să fie “dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu.” (Romani 1, 4.) La a doua Lui venire, avea să fie descoperit ca Domnul cerului și al pământului. Aceia care acum se pregăteau să-L răstignească aveau să recunoască măreția Lui. În fața universului, Piatra lepădată avea să fie așezată în capul unghiului.
Și peste “oricine va cădea îl va spulbera”. Oamenii care L-au lepădat pe Hristos urmau să vadă în curând cum cetatea și națiunea lor vor fi distruse. Slava lor urma să fie nimicită și risipită ca praful înaintea vântului. Și ce lucru i-a nimicit pe iudei? Tocmai stânca pe care, dacă ar fi clădit, ar fi fost siguranța lor. Bunătatea lui Dumnezeu fusese disprețuită, neprihănirea lepădată, iar harul neglijat. Oamenii s-au așezat împotriva lui Dumnezeu și tot ce ar fi fost spre mântuirea lor s-a întors spre nimicirea lor. Tot ce Dumnezeu rânduise pentru viață s-a dovedit a fi spre moarte. În răstignirea lui Isus de către iudei se cuprindea distrugerea Ierusalimului. Sângele vărsat pe Golgota a fost greutatea imensă care i-a afundat în ruină, pentru lumea aceasta și pentru lumea viitoare. Așa va fi și în marea zi de pe urmă, când judecata va cădea asupra acelora care au lepădat harul lui Dumnezeu. Hristos, Piatra lor de poticnire, Se va arăta atunci ca un munte răzbunător. Slava feței Sale, care pentru cel neprihănit este viață, va fi pentru cel rău un foc mistuitor. Pentru că a lepădat și a disprețuit iubirea și harul, păcătosul va fi distrus.
Prin multe ilustrații și prin repetate avertismente, Isus a arătat care va fi urmarea faptului că iudeii lepădaseră pe Fiul lui Dumnezeu. În aceste cuvinte, El Se adresa tuturor acelora din toate timpurile care refuză să-L primească drept Răscumpărător al lor. Fiecare avertisment este pentru ei. Templul întinat, fiul neascultător, vierii necredincioși, zidarii disprețuitori se regăsesc în experiența fiecărui păcătos. Dacă nu se pocăiește, va avea parte de soarta pe care aceștia au preînchipuit-o.