Capitolul 65 — Templul curățit din nou
Capitol bazat pe textele din Matei 21, 12-16, 23-46; Marcu 11, 15-19. 27-33; Marcu 12, 1-12; Luca 19, 45-48; Luca 20, 1-19.
La începutul lucrării Sale, Hristos izgonise din templu pe aceia care îl spurcau prin negustoria lor nesfântă; iar înfățișarea Sa hotărâtă și dumnezeiască adusese groază în inima negustorilor înșelători. La sfârșitul lucrării Sale, El a mers din nou la templu și l-a găsit mai profanat ca înainte. Curtea din afara templului era ca un întins obor de vite. Certurile mânioase dintre negustori se amestecau cu mugetele animalelor și cu zăngănitul banilor; printre ele, se auzea glasul celor care oficiau slujba sfântă. Demnitarii templului erau ei înșiși angajați în vânzări, cumpărări și schimburi de bani. Erau stăpâniți atât de mult de lăcomia lor de bani, încât în ochii lui Dumnezeu nu erau mai buni decât hoții.
Prea puțin își dădeau seama preoții și conducătorii de solemnitatea lucrării pe care erau chemați să o împlinească. La fiecare Paște și Sărbătoare a Corturilor, mii de animale erau înjunghiate și sângele lor era luat de preoți și turnat pe altar. Iudeii se obișnuiseră cu jertfa de sânge și aproape pierduseră din vedere faptul că tocmai păcatul făcea necesar să se verse sângele animalelor. Ei nu înțelegeau că aceasta preînchipuia sângele Fiului iubit al lui Dumnezeu, care avea să fie vărsat pentru viața lumii, și că, prin aducerea de jertfe, oamenii trebuiau să fie îndreptați către un Răscumpărător răstignit.
-590-
Isus a privit animalele nevinovate aduse pentru jertfă și a văzut că iudeii făcuseră din marile lor adunări scene pentru vărsarea de sânge și cruzime. În locul unei umilite pocăințe de păcat, ei înmulțiseră jertfirea de animale, ca și cum Dumnezeu putea să fie onorat printr-o slujire nemiloasă. Preoții și conducătorii își împietriseră inimile prin egoism și avariție. Simbolurile care arătau către Mielul lui Dumnezeu ajunseseră pentru ei un mijloc de câștig. În felul acesta, în ochii oamenilor, sfințenia serviciului de jertfă fusese în mare parte distrusă. Indignarea lui Isus fusese stârnită; El știa că sângele Său, care foarte curând trebuia să fie vărsat pentru păcatele oamenilor, urma să fie tot atât de puțin apreciat de preoți și bătrâni ca sângele animalelor pe care ei îl făceau să curgă necontenit.
Hristos vorbise prin profeți împotriva acestor practici. Samuel spusese: “Îi plac Domnului mai mult arderile de tot și jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele, și păzirea Cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor”. Și Isaia, văzând în viziune profetică apostazia iudeilor, li se adresează ca unor conducători ai Sodomei și Gomorei: “Ascultați Cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei! Ce-mi trebuie Mie mulțimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor și de grăsimea vițeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor și țapilor. Când veniți să vă înfățișați înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcați curțile?” “Spălați-vă deci și curățiți-vă. Luați dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-ați făcut! Încetați să mai faceți răul! Învățați-vă să faceți binele, căutați dreptatea, ocrotiți pe cel asuprit, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă.” (1 Samuel 15, 22; Isaia 1, 10-12.16.17.)
Acela care dăduse aceste profeții repeta acum pentru ultima dată avertizarea. Ca împlinire a profeției, poporul Îl proclamase pe Isus rege al lui Israel. El primise închinarea lor și acceptase rolul de rege. El trebuia să Se poarte astfel. El știa că eforturile Sale de a reforma o preoție coruptă aveau să fie în zadar; cu toate acestea, El trebuia să-și facă lucrarea; acelui popor necredincios, trebuia să i se dea dovada misiunii Sale divine.
Încă o dată privirea pătrunzătoare a lui Isus a trecut pe deasupra curții profanate a templului. Toți ochii s-au întors spre El. Preoți și conducători, farisei Și neamuri L-au privit cu uimire și teamă pe Acela care stătea în fața lor în măreția Împăratului cerului. Dumnezeirea a străfulgerat natura omenească, învestindu-L pe Hristos cu o demnitate și o slavă pe care El nu le mai manifestase înainte. Aceia care stăteau mai aproape de El s-au dat înapoi atât cât le-a îngăduit mulțimea. Afară de câțiva dintre ucenicii Săi, toți s-au retras și Mântuitorul a rămas singur. Orice zgomot încetase. Tăcerea adâncă părea insuportabilă. Hristos vorbi cu o putere care îi zgudui pe oameni ca o furtună puternică. “Este scris: ‘Casa Mea se va chema o casă de rugăciune’, dar voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhari.” Glasul Lui părea un foc care mistuie. A poruncit cu autoritate: “Ridicați acestea de aici.” (Ioan 2, 16.)
-591-
Cu trei ani mai înainte, conducătorii templului se rușinaseră de fuga lor la porunca lui Isus. De atunci, s-au mirat mereu de propria frică și de faptul că ascultaseră fără cârtire de un Om umil. Și-au dat seama că nu trebuia să se mai repete această supunere nedemnă. Cu toate acestea, acum erau mai îngroziți decât înainte și au ascultat porunca lui Isus cu o grabă mai mare. Nimeni nu îndrăznea să-I pună la îndoială autoritatea. Preoții și negustorii au fugit dinaintea Lui, luând cu ei și vitele.
-592-
În drumul lor, au fost întâlniți de o mulțime de oameni care veneau cu bolnavii lor și întrebau de Marele Vindecător. Vestea adusă de oamenii care fugeau i-a făcut pe câțiva dintre ei să se întoarcă. Se temeau să-L întâlnească pe Acela atât de puternic, a cărui simplă privire îi izgonise din fața Lui pe preoți și pe conducători. Dar un mare număr de oameni se îmbulzeau prin mulțimea grăbită, doritori să ajungă la Acela care era unica lor nădejde. Când mulțimea a fugit din templu, mulți rămăseseră în urmă. Acestora li s-au adăugat acum nou-veniții. Din nou s-a umplut curtea templului de bolnavi și muribunzi, din nou Isus i-a ajutat.
După un timp, preoții și conducătorii au îndrăznit să se întoarcă la templu. Îndată ce a trecut panica, au fost cuprinși de neliniște, vrând să cunoască următorul pas al lui Isus. Se așteptau ca El să ia tronul lui David. Revenind încet la templu, au auzit glasurile bărbaților, femeilor și copiilor care Îl lăudau pe Dumnezeu. O dată intrați, au rămas uimiți de priveliștea minunată. Ei au văzut că bolnavii erau vindecați, orbii căpătau vedere, surzii auzeau și ologii săreau de bucurie. Copiii mai ales îi întreceau pe toți în voie bună. Isus îi vindecase de bolile lor. El îi luase în brațe, primise sărutul lor de iubire, plin de recunoștință, iar unii dintre ei adormiseră la pieptul Lui, pe când îi învăța pe oameni. Acum, cu glasuri voioase, Îi aduceau cinste. Repetau osanalele din ziua trecută și fluturau biruitori ramuri de finic înaintea Mântuitorului. Templul suna și răsuna de strigătele lor: “Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului!” “Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit și biruitor.” (Psalmii 118, 26; Zaharia 9, 9.) “Osana, Fiul lui David!”
Aceste glasuri fericite și nestingherite erau o ofensă pentru conducătorii templului. Ei s-au hotărât să oprească o asemenea demonstrație. Ei le spuneau oamenilor că templul lui Dumnezeu este profanat de picioarele copiilor și de strigătele lor voioase. Văzând că vorbele lor nu fac nici o impresie asupra poporului, conducătorii au făcut apel la Hristos: “Auzi ce zic aceștia?” “Da”, le-a răspuns Isus. “Oare n-ați citit niciodată cuvintele acestea: ‘Tu ai scos laudă din gura pruncilor și din gura celor ce sug’?” Profeția arătase mai dinainte că Hristos trebuia să fie făcut rege și cuvântul acesta trebuia să se împlinească. Preoții și conducătorii lui Israel refuzaseră să vestească slava lui Dumnezeu, care făcuse din copii martori ai Săi. Dacă glasul copiilor ar fi fost adus la tăcere, stâlpii templului ar fi strigat laudă Mântuitorului.
-593-
Fariseii erau foarte încurcați și neliniștiți. De astă dată, poruncea Acela pe care ei nu-L puteau intimida. Isus luase poziția de păzitor al templului. Niciodată mai înainte nu-și însușise o autoritate regală ca acum. Niciodată nu avuseseră cuvintele și faptele Lui o putere atât de mare. El făcuse minuni în tot Ierusalimul, dar niciodată într-un chip atât de solemn și impresionant. În prezența oamenilor care fuseseră martori ai faptelor Lui minunate, preoții și conducătorii nu îndrăzneau să I se arate pe față ca vrăjmași. Deși înfuriați și rușinați de răspunsul Lui, nu erau în stare să mai facă ceva în ziua aceea.
A doua zi dimineața, membrii Sinedriului s-au sfătuit iarăși ce să facă împotriva lui Isus. Cu trei ani înainte, ei ceruseră un semn al mesianității Lui. De atunci, El făcuse lucruri mari prin toată țara. Vindecase pe bolnavi, hrănise în chip minunat mii de oameni, umblase pe valuri și liniștise marea înfuriată. Deseori citise în inima oamenilor ca într-o carte deschisă; izgonise demoni, înviase morți. Conducătorii aveau înaintea lor dovezile mesianității Sale. Ei s-au hotărât acum să nu ceară nici un semn al autorității Lui, ci să smulgă de la El o recunoaștere sau o declarație prin care să-L poată condamna.
Mergând la templu, unde El îi învăța pe oameni, au început să-L întrebe: “Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea? Și cine ți-a dat puterea aceasta?” Ei se așteptau ca El să susțină că autoritatea Lui era de la Dumnezeu. O susținere de felul acesta intenționau să o nege. Dar Isus i-a primit cu o întrebare care, în aparență, aparținea unui alt subiect și a pus condiția că le va răspunde dacă și ei vor răspunde la întrebarea aceasta: “Botezul lui Ioan”, a zis El, “de unde venea? Din cer sau de la oameni?”
Preoții au văzut că se găsesc într-o dilemă din care nici un artificiu nu putea să-i scoată. Dacă ziceau că botezul lui Ioan era din cer, inconsecvența lor urma să apară cu și mai multă putere. Hristos ar fi zis: De ce n-ați crezut atunci în el? Ioan mărturisește despre Hristos: “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” (Ioan 1, 29.) Dacă preoții credeau mărturia lui Ioan, cum puteau să nege mesianitatea lui Hristos? Dacă declarau adevărata lor poziție, că lucrarea lui Ioan era de la oameni, provocau o furtună de nemulțumire, deoarece poporul ținea la Ioan ca la un profet.
-594-
Cu viu interes, mulțimea aștepta hotărârea. Ei știau că preoții susținuseră că primesc lucrarea lui Ioan și așteptau ca aceștia să recunoască fără rezerve că el era trimis de Dumnezeu. Dar, după ce s-au sfătuit în taină, preoții au hotărât să nu își asume vreo obligație. Fățarnici, voind să pară ignoranți, ei au zis: “Nu știm”. “Nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac lucrurile acestea”, a zis Hristos.
Cărturarii, preoții și conducătorii au fost aduși cu toții la tăcere. Înfrânți și dezamăgiți, stăteau cu fruntea încruntată, neîndrăznind să-I mai pună lui Hristos și alte întrebări. Prin lașitate și nehotărâre, ei pierduseră în mare parte respectul poporului, care acum se amuza văzând cum oamenii aceștia încrezuți și plini de îndreptățire de sine fuseseră înfrânți.
Toate aceste cuvine și fapte ale lui Isus erau de mare însemnătate și influența lor urma să se simtă tot mai mult după răstignirea și înălțarea Lui. Mulți dintre cei care cu nerăbdare așteptaseră rezultatul întrebării lui Isus aveau să devină, în cele din urmă, ucenici ai Săi și ei fuseseră atrași prima dată spre El de cuvintele Lui din ziua aceea plină de evenimente. Scena din curtea templului urma să nu se șteargă din mintea lor. Contrastul dintre Isus și marele preot, când vorbeau, era puternic. Îngâmfatul slujbaș al templului era îmbrăcat în veșminte bogate și scumpe. Pe capul lui era o mitră scânteietoare. Prezența lui era maiestuoasă, părul și barba lungă erau argintate de vârstă. Înfățișarea lui îi umplea de teamă pe privitori. În fața acestei Auguste persoane stătea Maiestatea cerului, fără podoabe și fără strălucire. Veșmintele Sale erau pătate de mult umblet; fața Sa palidă exprima tristețe și răbdare; dar înfățișarea Lui inspira demnitate și bunăvoință, care erau în surprinzător contrast cu aerul mânios, încrezut și îngâmfat al marelui preot. Din momentul acela, mulți dintre cei care au fost martori ai cuvintelor și faptelor lui Isus în templu L-au prețuit în inima lor ca pe un profet al lui Dumnezeu. Dar, pe măsură ce sentimentele poporului se întorceau de partea Lui, ura preoților față de Isus creștea. Înțelepciunea, cu care scăpase din cursele întinse pentru picioarele Lui, fiind o nouă dovadă a dumnezeirii Lui, a aprins și mai mult mânia lor.
În lupta Sa cu rabinii, nu era scopul lui Hristos să-și umilească împotrivitorii. El nu era bucuros să-i vadă într-o încurcătură. El avea de dat o învățătură însemnată. Îi înfrânsese pe vrăjmașii Săi, îngăduind ca ei să fie prinși în capcana întinsă pentru El. Faptul că își recunoscuseră ignoranța în ce privește caracterul lui Ioan Botezătorul I-a dat ocazia să vorbească și El a folosit-o pentru a le arăta adevărata lor stare, adăugând o nouă avertizare la cele multe de mai înainte.