Capitolul 64 — Un popor blestemat
Capitol bazat pe textele din Marcu 11, 11-14. 20. 21; Matei 21, 17-19.
Intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim era o slabă preînchipuire a venirii Sale pe norii cerului, cu putere și slavă, în mijlocul triumfului îngerilor și al bucuriei sfinților. Atunci se vor împlini cuvintele lui Isus către preoți și farisei: “De acum încolo nu Mă veți mai vedea, până când veți zice: ‘Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!’” (Matei 23, 39.) Lui Zaharia i se arătase în viziune profetică ziua aceea de triumf final: el mai văzuse și soarta blestemată a celor care aveau să-L respingă pe Hristos la prima Lui venire. “Își vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge, cum plânge cineva pe singurul său fiu, și-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe întâiul său născut.” (Zaharia 12, 10.) Scena aceasta a prevăzut-o Hristos atunci când Se uita la cetate și plângea pentru ea. În ruina trecătoare a Ierusalimului, El a văzut distrugerea finală a poporului vinovat de sângele Fiului lui Dumnezeu.
Ucenicii au văzut ura iudeilor față de Hristos, dar nu-și dădeau seama până unde va duce aceasta. Ei nu înțelegeau încă adevărata stare a lui Israel și nici pedeapsa care avea să cadă asupra Ierusalimului. Lucrul acesta le-a fost făcut cunoscut de Hristos printr-o pildă vie.
Ultimul apel către Ierusalim fusese zadarnic. Preoții și conducătorii auziseră glasul profetic al trecutului repetat de mulțime, ca răspuns la întrebarea: “Cine este Acesta?”, dar ei nu-l primiseră ca pe un glas al Inspirației. Mâniați și surprinși, au încercat să aducă poporul la tăcere. În mulțime se găseau slujbași romani, față de care vrăjmașii L-au denunțat pe Isus ca fiind conducătorul răscoalei. Ei susțineau că El este gata să ia în stăpânire templul și să domnească aici ca împărat în Ierusalim.
-581-
Dar vocea liniștită a lui Isus a făcut să tacă pentru un moment mulțimea zgomotoasă, atunci când a declarat iarăși că nu a venit să întemeieze o împărăție pământească; El urma să Se înalțe curând la Tatăl Său și acuzatorii Lui nu aveau să-L mai vadă până la revenirea Sa în slavă. Atunci, prea târziu ca să mai fie salvați, ei Îl vor recunoaște. Hristos a spus aceste cuvinte cu tristețe și cu o deosebită putere. Slujbașii romani au fost reduși la tăcere și convinși. Inima lor, deși străină de influența divină, era mișcată cum nu mai fusese niciodată. Pe fața liniștită și solemnă a lui Isus ei au citit iubire, bunăvoință și o liniștită demnitate. Au fost cuprinși de o simpatie pe care n-o înțelegeau. În loc să-L aresteze pe Isus, erau mai degrabă înclinați să I se închine. Întorcându-se către preoți și conducători, i-au acuzat că ei produc tulburările. Mânioși și înfrânți, conducătorii s-au îndreptat atunci către oameni cu plângerile lor și au început să se certe între ei plini de furie.
Între timp, Hristos a trecut neobservat spre templu. Aici totul era liniștit, deoarece cele întâmplate pe Muntele Măslinilor îi atrăseseră pe oameni acolo. Un scurt timp Isus a rămas la templu, privind la el cu ochi întristați. Apoi S-a retras cu ucenicii și a revenit la Betania. Când oamenii L-au căutat ca să-L așeze pe tron, nu L-au găsit.
Isus a petrecut toată noaptea în rugăciune, iar dimineața a venit iarăși la templu. În drum, a trecut pe lângă o livadă de smochini. Îi era foame și, zărind de departe un smochin care avea frunze, a venit să vadă poate va găsi ceva în el. S-a apropiat de el, dar nu a găsit decât frunze, căci nu era “vremea smochinelor”.
Nu era încă vremea smochinelor coapte, afară de anumite localități; și despre unele podișuri din jurul Ierusalimului se putea spune pe drept “n-a venit încă vremea smochinelor”. Dar, în livada la care a venit Isus, un pom părea să fie înaintea celorlalți. El era deja acoperit cu frunze. Specificul smochinului este că apar mai întâi fructele și apoi frunzele. De aceea, acest pom plin de frunze promitea și fructe coapte. Dar înfățișarea lui era înșelătoare. Cercetându-i ramurile de la cea mai de jos până la lăstarii din vârf, Isus “n-a găsit decât frunze”. Numai un frunziș bogat și nimic mai mult.
-582-
Hristos l-a blestemat să se usuce. “În veac să nu mai mănânce nimeni rod din tine”, a zis El. A doua zi dimineața, pe când Mântuitorul și ucenicii erau din nou pe drum spre cetate, ramurile uscate și frunzișul ofilit le-au atras atenția. “Învățătorule”, a zis Petru, “uite că smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat.”
Faptul că Hristos blestemase smochinul îi umpluse pe ucenici de uimire. Lucrul acesta li se părea cu totul nepotrivit cu deprinderile și lucrările Lui. Adesea Îl auziseră spunând că El n-a venit să condamne lumea, ci pentru ca lumea să fie mântuită prin El. Își aminteau cuvintele: “Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască.” (Luca 9, 56.) Minunile Lui fuseseră săvârșite ca să refacă, nicidecum să distrugă. Ucenicii Îl cunoscuseră numai vindecător și restaurator. Faptul acesta era neobișnuit. Și se întrebau care să fie rostul lui.
Lui Dumnezeu “Îi place îndurarea”. “Pe viața Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului.” (Mica 7, 18; Ezechiel 33, 11.) Pentru El, lucrarea de nimicire și rostire de judecăți este “o lucrare străină.” (Isaia 28, 21.) Dar, cu îndurare și iubire, El ridică vălul viitorului și le descoperă oamenilor urmările unei vieți păcătoase.
Blestemarea smochinului a fost o parabolă trăită. Pomul acesta neroditor, etalându-și frunzișul pretențios chiar în fața lui Hristos, era un simbol al națiunii iudaice. Mântuitorul dorea ca ucenicii Săi să înțeleagă de ce avea să cadă blestemul asupra Ierusalimului și că, de acum, pedeapsa era de neînlăturat. În scopul acesta, El îi atribuise smochinului însușiri morale, făcându-l un exponent al adevărului divin. Iudeii erau deosebiți de toate națiunile celelalte, susținând că sunt supuși lui Dumnezeu. Ei fuseseră favorizați de El și pretindeau că sunt mai neprihăniți decât oricare alt popor. Dar se stricaseră din cauza iubirii de lume și a dorinței de câștig. Se lăudau cu toate cunoștințele lor, dar erau neștiutori în ce privește cerințele lui Dumnezeu și plini de fățărnicie. Ca și pomul neroditor, ei își întindeau departe ramurile lor pretențioase, bogate în aparență și frumoase la privit, dar care nu aveau decât frunze. Religia iudeilor, cu templul ei măreț, cu altarele ei sfinte, cu preoții ei care purtau mitră și cu ceremoniile ei impresionante, era cu adevărat frumoasă la înfățișare, dar umilința, iubirea și mila lipseau.
-583-
Toți pomii din livadă erau lipsiți de rod; dar pomii neînfrunziți nu trezeau nici o nădejde și nu pricinuiau nici o dezamăgire. Prin pomii aceștia, erau reprezentate neamurile. Și ele erau lipsite de evlavie ca iudeii; dar nu susțineau că servesc pe Dumnezeu. Nu aveau pretenții îngâmfate de bunătate. Oamenii aceștia erau orbi față de lucrările și căile lui Dumnezeu. Pentru ei, nu era încă timpul smochinelor. Ei încă așteptau o zi care să le aducă lumină și nădejde. Iudeii, care primiseră binecuvântări mai mari de la Dumnezeu, erau răspunzători pentru că abuzaseră de aceste daruri. Privilegiile cu care se lăudau nu făceau decât să sporească vinovăția lor.
Isus venise înfometat la smochin pentru a găsi hrană. Tot astfel venise la Israel să găsească în el roadele neprihănirii. El revărsase asupra iudeilor darurile Sale, ca ei să poată aduce roadă pentru binecuvântarea lumii. Le oferise nenumărate ocazii și privilegii și, în schimb, căuta simpatia și colaborarea lor în lucrarea Sa milostivă. Voia să vadă în ei jertfire de sine și milă, zel pentru Dumnezeu și dorință arzătoare de a lucra pentru salvarea semenilor lor. Dacă ar fi ținut Legea lui Dumnezeu, ei ar fi îndeplinit aceeași lucrare neegoistă pe care a făcut-o Hristos. Dar iubirea față de Dumnezeu și față de om era eclipsată de îngâmfare și mulțumire de sine. Ei și-au atras ruina pentru că au refuzat să slujească altora. Ei nu împărțeau lumii comorile de adevăr pe care li le încredințase Dumnezeu. În smochinul uscat, ei ar fi putut să vadă atât păcatul, cât și pedeapsa lui. Uscat din cauza blestemului Mântuitorului, smochinul stătea ofilit și bătut de vânt, uscat din rădăcini, arătând ce avea să fie poporul iudeu atunci când harul lui Dumnezeu va fi retras de la el. Refuzând să împartă și altora binecuvântarea, el nu avea s-o mai primească. “O, Israele”, zice Domnul, “singur te-ai nimicit.” (Osea 13, 9.)
-584-
Avertismentul este pentru toate timpurile. Faptul că Hristos a blestemat pomul pe care propria putere îl crease stă ca o avertizare pentru toate bisericile și pentru toți creștinii. Nimeni nu poate trăi Legea lui Dumnezeu fără să slujească altora. Dar sunt mulți oameni care nu trăiesc viața neegoistă, plină de milă a lui Hristos. Unii, care cred despre ei că sunt creștini excelenți, nu înțeleg ce înseamnă slujire pentru Dumnezeu. Ei plănuiesc și urmăresc numai folosul lor. Acționează numai pentru ei. Timpul are valoare numai în măsura în care pot să adune pentru ei. Aceasta le este ținta în toate împrejurările vieții. Ei nu servesc altora, ci numai lor. Dumnezeu i-a creat să trăiască într-o lume unde trebuie îndeplinită o slujire neegoistă. El a intenționat ca ei să-i ajute pe semenii lor pe orice cale. Dar eul este atât de mare, încât nu mai pot să vadă altceva. Ei nu au legături cu omenirea. Aceia care trăiesc în felul acesta sunt asemenea smochinului care avea tot felul de pretenții, dar nu avea rod. Ei țin formele închinării, dar fără pocăință sau credință. Onorează Legea lui Dumnezeu cu buzele, dar le lipsește ascultarea. Zic, dar nu fac. În sentința rostită asupra smochinului, Hristos demonstrează cât de urâtă este în ochii Lui această pretenție deșartă. El declară că păcătosul neprefăcut este mai puțin vinovat decât acela care zice că-I servește lui Dumnezeu, dar nu aduce roade pentru slava Sa.
Parabola smochinului, spusă de Hristos înainte de a merge la Ierusalim, avea o legătură directă cu învățătura dată de El când a blestemat smochinul neroditor. Pentru pomul neroditor din parabolă, grădinarul a insistat. “Mai lasă-l și anul acesta, până îl voi săpa împrejur, și-i voi pune îngrășăminte; și dacă aduce roade, bine; iar dacă nu, să-l tăiem.” Pomul neroditor trebuia să fie îngrijit și mai bine. Trebuia să se facă tot ce era cu putință pentru el. Dar, dacă rămânea neroditor, nimic nu-l mai putea salva de la distrugere. În parabolă nu este precizat rezultatul lucrării grădinarului. El depindea de oamenii cărora le vorbise Hristos. Ei erau reprezentați prin pomul neroditor și rămânea ca ei să-și hotărască singuri soarta. Li se dăduse orice avantaj pe care-l putea da Cerul, dar nu au câștigat nimic din multele lor binecuvântări. Prin faptul că Hristos a blestemat smochinul neroditor, s-a văzut rezultatul. Ei își hotărâră propria nimicire.
De mai mult de o mie de ani, iudeii abuzaseră de harul lui Dumnezeu, atrăgând asupra lor judecățile Sale. Ei respinseseră avertismentele și îi omorâseră pe prooroci. Oamenii din zilele lui Hristos se făceau răspunzători de aceleași păcate, urmând aceeași cale. În respingerea harului și avertismentelor din zilele lor se găsea vinovăția acelei generații. Oamenii din zilele lui Hristos se legau în lanțurile pe care națiunea și le făurise de veacuri.
-587-
În fiecare generație li s-a dat oamenilor ziua lor de lumină și privilegiu. Un timp de probă în care puteau să se împace cu Dumnezeu. Dar harul acesta are un hotar. Harul poate să stăruie ani de zile și totuși să fie disprețuit și lepădat; dar vine un timp când harul face ultimul apel. Inima ajunge atât de împietrită, încât încetează să mai răspundă Duhului lui Dumnezeu. Atunci, glasul plăcut și atrăgător încetează.
Ziua aceasta sosise acum pentru Ierusalim. Isus a plâns cu disperare pentru cetatea blestemată, dar nu putea să o izbăvească. El epuizase toate mijloacele. Respingând avertismentele Duhului lui Dumnezeu, Israel respinsese singurele mijloace de ajutor. Nu mai exista altă putere prin care ei să poată fi eliberați.
Națiunea iudeilor era un simbol pentru oamenii din toate veacurile care disprețuiesc chemările Iubirii Nemărginite. Când a plâns asupra Ierusalimului, lacrimile lui Hristos erau pentru păcatele din toate vremurile. În sentințele rostite asupra lui Israel, aceia care resping mustrările și avertismentele Duhului Sfânt al lui Dumnezeu pot să citească propria condamnare.
În generația aceasta, sunt mulți care merg pe același drum ca iudeii necredincioși. Ei au fost martorii manifestării puterii lui Dumnezeu; Duhul Sfânt a vorbit inimii lor; dar ei nu renunță la necredința și împotrivirea lor. Dumnezeu le trimite avertismente și mustrări, dar ei nu vor să-și mărturisească rătăcirile și resping solia și pe solul Său. Tocmai mijloacele pe care El le folosește pentru îndreptarea lor devin pentru ei o piatră de poticnire.
Profeții lui Dumnezeu erau urâți de Israelul decăzut, deoarece prin ei se scoteau la iveală păcatele lor ascunse. Ahab îl privea pe Ilie ca pe un vrăjmaș, deoarece profetul era credincios și mustrase nedreptățile ascunse ale regelui. Tot astfel și azi, slujitorul lui Hristos care mustră păcatele este întâmpinat cu batjocură și refuzuri. Adevărul biblic, religia lui Hristos, se luptă împotriva unui curent puternic de necurăție morală. Prejudecata este mai puternică în inimile oamenilor acum decât în timpul lui Hristos. Hristos n-a împlinit așteptările oamenilor; viața Lui era o mustrare pentru păcatele lor și ei L-au lepădat. Tot așa și astăzi, adevărul Cuvântului lui Dumnezeu nu se armonizează cu purtarea și obiceiurile lor și cu pornirile lor firești și mii de oameni resping lumina Lui. Îndemnați de Satana, ei pun la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu și aleg să folosească judecata lor independentă. Ei aleg mai bine întunericul decât lumina; dar fac lucrul acesta punându-și în joc chiar viața lor. Aceia care au batjocorit cuvintele lui Hristos au găsit tot mai multe motive de a-și bate joc, până s-au depărtat cu totul de la Adevăr și Viață. Tot astfel și acum, Dumnezeu nu intenționează să îndepărteze orice obiecție pe care inima firească o poate aduce împotriva adevărului Său. Pentru aceia care refuză prețioasele raze de lumină care ar lumina întunericul, tainele Cuvântului lui Dumnezeu rămân taine pentru totdeauna. Pentru ei, adevărul este ascuns. Ei merg orbește și nu cunosc ruina ce le stă în față.
-588-
De pe înălțimea Muntelui Măslinilor, Hristos a privit lumea din toate veacurile; cuvintele Sale sunt pentru fiecare suflet care respinge apelurile harului lui Dumnezeu. Batjocoritor al iubirii Sale, el ți Se adresează astăzi: “Tu însuți ar trebui să cunoști lucrurile care sunt spre pacea ta”. Hristos varsă lacrimi amare pentru tine, care nu ai lacrimi de vărsat. Împietrirea fatală a inimii care i-a distrus pe farisei se arată și în tine. Și fiecare dovadă a harului lui Dumnezeu, fiecare rază a luminii divine, fie că înmoaie și supune sufletul, fie că îl întărește într-o nepocăință deznădăjduită.
Hristos a prevăzut că Ierusalimul va rămâne încăpățânat și nepocăit; dar toată vinovăția, toate urmările respingerii harului erau chiar la ușa lui. Așa se va întâmpla cu orice suflet care urmează aceeași cale. Dumnezeu zice: “Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea”. “Ascultă și tu, pământule! Iată, voi aduce peste poporul acesta o nenorocire care va fi rodul gândurilor lui; căci n-au luat aminte la cuvintele Mele, și au nesocotit Legea Mea.” (Osea 13, 9; Ieremia 6, 19.)