Viața Lui Isus -Ziua- 68

Capitolul 63 — “Împăratul tău vine”

Capitol bazat pe textele din Matei 21, 1-11; Marcu 11, 1-10; Luca 19, 29-44; Ioan 12, 12-19.

“Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit și biruitor, smerit și călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgărițe.” (Zaharia 9, 9.)

Cu cinci sute de ani înainte de nașterea lui Hristos, profetul Zaharia a prevestit prin cuvintele de mai sus venirea Împăratului lui Israel. Profeția aceasta urma să se împlinească acum. Acela care atâta vreme refuzase onorurile regale venea acum la Ierusalim, ca moștenitor făgăduit al tronului lui David.

În ziua întâi a săptămânii, și-a făcut intrarea triumfală în Ierusalim. Mulțimile care alergaseră să-L vadă la Betania Îl însoțeau acum, doritoare să fie martore la primirea Lui. Mulți oameni erau pe drum către oraș, pentru a serba acolo Paștele; și aceștia s-au alăturat mulțimii care Îl însoțea pe Isus. Întreaga natură părea că se bucură. Copacii erau îmbrăcați în verdeață, iar florile lor răspândeau în aer un parfum delicat. O viață și o bucurie nouă îi însuflețeau pe oameni. Nădejdea noului regat răsărea iarăși.

Având de gând să meargă la Ierusalim călare, Isus îi trimise pe doi dintre ucenicii Săi să aducă o măgăriță cu mânzul ei. La naștere, Mântuitorul a avut nevoie de găzduirea străinilor. Staulul în care dormea era un loc de odihnă care nu-I aparținea. Cu toate că viețuitoarele de pe miile de dealuri sunt ale Lui, acum depindea de bunătatea unui străin ca să aibă un animal pe care să intre în Ierusalim ca împărat. Dar din nou s-a descoperit dumnezeirea Lui până și în îndrumările amănunțite date ucenicilor pentru această călătorie. După cum El a spus mai dinainte, cererea: “Domnul are trebuință de ei” a fost împlinită imediat. Isus a ales să folosească mânzul pe care nimeni nu călărise. Ucenicii, plini de voie bună și entuziasm, și-au așezat hainele pe mânz și L-au așezat apoi pe el pe Învățătorul lor. Până aici, Isus umblase totdeauna pe jos și ucenicii s-au mirat la început că El a ales să meargă călare. Dar în inima lor s-a aprins nădejdea, aducând plăcutul gând că El era gata să intre în capitală, să Se proclame împărat și să-și exercite puterea Sa împărătească. În timp ce mergeau să-și îndeplinească misiunea, ei le-au împărtășit prietenilor lui Isus așteptările lor strălucitoare; agitația s-a întins în toate părțile, ridicând așteptările poporului până la culmea cea mai înaltă.

-570-

Hristos a urmat obiceiul iudeilor în ce privește intrarea împărătească. Animalul pe care călărea era acela pe care călăreau regii lui Israel, iar profeția prevestise că în felul acesta trebuia să vină și Mesia în Împărăția Sa. De-abia S-a așezat pe mânz și un puternic strigăt de triumf a umplut aerul. Cei din mulțime Îl onorau ca pe Mesia, Împăratul lor. De astă dată, Isus a primit omagiul pe care nu-l îngăduise niciodată mai înainte, iar ucenicii au văzut în aceasta o dovadă că fericita lor nădejde urma să se împlinească și Îl vor vedea așezat pe tron. Oamenii din mulțime erau convinși că ceasul eliberării lor este aproape. În imaginație, vedeau oștirile romane izgonite din Ierusalim și Israel ajuns din nou o națiune independentă. Toți erau fericiți și emoționați; oamenii se întreceau unii cu alții să-I aducă cinstire. Ei nu puteau să desfășoare o pompă și o splendoare exterioară, dar I s-au închinat cu inimi fericite. Nu erau în stare să-I aducă daruri prețioase, dar și-au întins hainele pe drum ca un covor în calea Lui și au presărat drumul cu ramuri înfrunzite de măslin și palmier. Ei nu puteau să așeze în fruntea procesiunii steaguri împărătești, dar au tăiat ramuri bogate din palmieri, emblema biruinței naturii, și le-au fluturat prin aer, scoțând aclamații și osanale puternice.

Pe măsură ce înaintau, mulțimea creștea continuu datorită acelora care auziseră despre venirea lui Isus și se grăbeau să se alăture procesiunii. Privitorii se amestecau mereu prin mulțime, întrebând: Cine este Acesta? Ce înseamnă frământarea aceasta? Auziseră toți de Isus și-L așteptau să Se urce la Ierusalim; dar știau că înainte El descurajase orice încercare de a fi așezat pe tron și erau foarte mirați aflând că El era acesta. Se întrebau ce ar fi putut să dea naștere la o astfel de schimbare în El, care declarase că Împărăția Lui nu era din lumea aceasta.

-571-

Întrebările lor au fost aduse la tăcere de un strigăt de biruință. Mulțimea nerăbdătoare l-a repetat de câteva ori; apoi, oamenii din depărtare au prins acest strigăt și au făcut să răsune dealurile și văile vecine de glasurile lor. În clipa aceasta, s-au adăugat procesiunii și mulțimile din Ierusalim. Din sumedenia de oameni adunați pentru a lua parte la sărbătorile Paștelor, mii de oameni au mers să-L întâmpine pe Isus. Ei L-au salutat fluturând ramuri de palmier și cu explozii de cântece sfinte. La templu, preoții sunau din trâmbiță pentru serviciul de seară, dar numai câțiva oameni au răspuns și conducătorii au zis alarmați unii către alții: “Iată, lumea s-a dus după El”.

Niciodată mai înainte, în viața pământească, Isus nu îngăduise o astfel de demonstrație. El prevăzuse amănunțit urmările. Aceasta urma să-L ducă la cruce. Dar scopul Său era să Se prezinte în felul acesta ca Răscumpărător înaintea mulțimii. El dorea să atragă atenția la sacrificiul care urma să încoroneze lucrarea Sa pentru o lume căzută. În timp ce oamenii erau adunați la Ierusalim să sărbătorească Paștele, El, Mielul antitipic, S-a oferit de bunăvoie ca jertfă. Avea să fie necesar ca biserica Sa din toate vremurile următoare să facă din moartea Lui pentru păcatele lumii un subiect profund de studiu și cugetare. Fiecare fapt în legătură cu aceasta avea să fie verificat, așa încât să nu rămână nici o îndoială. Era necesar, prin urmare, ca ochii tuturor oamenilor să fie îndreptați către El; evenimentele care au precedat jertfa Lui cea mare trebuiau să fie de așa natură, încât să atragă atenția în mod direct asupra jertfei Lui. După o demonstrație ca aceea care a însoțit intrarea Sa în Ierusalim, toți ochii aveau să urmărească înaintarea Lui grabnică spre scena finală.

Evenimentele legate de această călătorie triumfală urmau să fie subiectul oricărei discuții și urmau să-L aducă pe Hristos în fața oricărei minți. După răstignirea Sa, mulți urmau să-și reamintească evenimentele acestea în legătură cu judecata și moartea Lui. Ei aveau să fie conduși în felul acesta să cerceteze profețiile și să ajungă la convingerea că Isus este Mesia; și în toate țările trebuia să crească numărul celor veniți la credință.

În această unică scenă de triumf din viața Sa pământească, Mântuitorul ar fi putut să apară escortat de îngeri cerești și să fie anunțat de trâmbița lui Dumnezeu; dar o asemenea demonstrație ar fi fost contrară scopului lucrării Sale, contrară legii care-I cârmuise viața. A rămas credincios poziției umile pe care o primise de bunăvoie. Trebuia să poarte povara naturii omenești până când viața Sa avea să fie dată pentru viața lumii.

Ziua aceasta, care li s-a părut ucenicilor ziua de culme a vieții lor, ar fi fost umbrită de nori întunecoși, dacă ei ar fi știut că această scenă de bucurie era numai un preludiu al suferinței și morții Învățătorului lor. Cu toate că El le vorbise adesea despre jertfa Sa ca despre ceva sigur și inevitabil, totuși, în voiosul triumf de față, uitaseră cuvintele Lui triste și așteptau să vadă domnia Lui prosperă pe tronul lui David.

-572-

Grupe noi se adăugau mereu și, cu puține excepții, toți cei care se alăturau se aprindeau de însuflețirea acelui moment și ajutau la sporirea osanalelor, care făceau să răsune ecoul neîncetat de la un deal la altul și de la o vale la alta. Mereu răsunau strigăte: “Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile preaînalte!”

Niciodată nu văzuse lumea o scenă triumfală ca aceasta. Ea nu semăna cu cele ale cuceritorilor vestiți ai lumii. În scena aceasta, nu se vedea convoiul prizonierilor plângând, ca trofee împărătești. Dar în jurul Mântuitorului erau trofeele glorioase ale activității Sale pline de iubire pentru omul păcătos. Se găseau acolo robii pe care îi eliberase de sub puterea lui Satana, lăudându-L acum pe Dumnezeu pentru eliberarea lor. Orbii cărora le dăduse vederea se găseau în frunte și deschideau drumul. Muții a căror limbă El o eliberase strigau osanale cu cea mai mare putere, ologii pe care îi vindecase săltau de bucurie și erau cei mai grabnici să rupă ramuri de palmier și să le fluture înaintea Mântuitorului. Văduvele și orfanii preamăreau Numele lui Isus pentru faptele Lui pline de milă față de ei. Leproșii pe care îi curățise întindeau hainele lor nepătate în cale și Îl preamăreau ca pe Împăratul slavei. Aceia pe care glasul Lui îi trezise din somnul morții se găseau în mulțime. Lazăr, al cărui trup văzuse stricăciunea în mormânt, dar care acum se bucura de deplina putere a vârstei sale, era cel care mâna animalul pe care călărea Mântuitorul.

Mulți farisei erau martori la scenă și, arzând de invidie și răutate, căutau să întoarcă în altă direcție curentul sentimentelor poporului. Folosindu-și toată autoritatea, au încercat să aducă la tăcere poporul; dar apelurile și amenințările lor făceau numai să crească entuziasmul. Se temeau că mulțimea aceasta, prin tăria numărului ei, Îl va face pe Hristos rege. Cu o ultimă încercare, s-au îmbulzit în mulțimea unde era Mântuitorul și L-au oprit, folosind cuvinte de mustrare și amenințare: “Învățătorule, ceartă-ți ucenicii”. Ei susțineau că demonstrațiile zgomotoase de felul acesta erau ilegale și că nu erau îngăduite de autorități. Dar au fost aduși la tăcere de răspunsul lui Isus: “Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga”. Scena aceasta de triumf era rânduită chiar de Dumnezeu. Ea fusese vestită mai dinainte de profet, și omul nu putea să înlăture planul lui Dumnezeu. Dacă oamenii nu ar fi fost în stare să împlinească planul Său, El ar fi dat glas pietrelor neînsuflețite, care L-ar fi salutat pe Fiul Său cu aclamații de laudă. În timp ce fariseii se retrăgeau amuțiți, sute de glasuri începură să repete cuvintele lui Zaharia: “Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit și biruitor, smerit și călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgărițe”.

-575-

Când procesiunea a atins culmea dealului și urma să coboare spre cetate, Isus S-a oprit și, împreună cu El, toată mulțimea. În fața lor se întindea Ierusalimul în toată slava lui, scăldat acum în lumina soarelui spre apus. Templul atrăgea toate privirile. În maiestuoasă grandoare se înălța pe deasupra tuturor clădirilor, ca arătând spre cer și îndreptându-i pe oameni către singurul Dumnezeu viu și adevărat. Multă vreme templul a fost mândria și slava națiunii iudaice. Și romanii se mândreau cu măreția lui. Un rege așezat de romani se unise cu iudeii pentru a-l reclădi și înfrumuseța, iar împăratul Romei îl îmbogățise cu daruri. Soliditatea, bogăția și măreția lui făcuseră din el una dintre minunile lumii.

În timp ce soarele aproape de apus colora cerul în auriu, slava lui strălucitoare lumina marmura albă a zidurilor templului și scânteia pe capitelurile aurite ale coloanelor lui. De pe creasta dealului, unde stăteau Isus și cei ce-L urmau, templul avea înfățișarea unei clădiri masive de zăpadă, împodobită cu acoperișuri ascuțite de aur. La intrarea templului era o viță-de-vie din aur și argint, cu frunze verzi și ciorchini masivi de struguri, executată de artiștii cei mai iscusiți. Lucrarea aceasta reprezenta pe Israel ca pe o viță roditoare. Aurul, argintul și verdele viu erau combinate cu un gust rar și cu aleasă îndemânare; așa cum se răsucea grațios în jurul coloanelor albe și strălucitoare, agățându-se cu cârcei scânteietori de ornamentele de aur, absorbea splendoarea soarelui în apus, strălucind ca de o slavă împrumutată din cer.

Isus privește scena și marea mulțime își oprește strigătele, înmărmurită de neașteptata priveliște plină de frumusețe. Toate privirile se îndreptau către Mântuitorul, așteptând să vadă pe fața Lui admirația pe care o simțeau ei. Dar, în loc de aceasta, ei observau un nor de întristare. Sunt surprinși și dezamăgiți să-I vadă ochii plini de lacrimi și trupul clătinându-se într-o parte și alta, ca un copac înaintea furtunii, în timp ce un vaiet de groază scapă de pe buzele Lui tremurânde, ca și cum ar fi pornit din adâncul inimii Sale zdrobite. Ce priveliște aveau de văzut îngerii! Comandantul lor într-o agonie de lacrimi! Ce priveliște era aceasta pentru mulțimea voioasă, care, cu strigăte de biruință și fluturând ramuri de finic, Îl însoțea spre cetatea măreață, unde spera din toată inima că El e gata să ia tronul! Isus plânsese la mormântul lui Lazăr din durere dumnezeiască față de suferința omenească. Dar această bruscă întristare era ca o notă de jale într-un măreț cor triumfal. În mijlocul unei scene de bucurie, când toți Îi aduceau închinare, Împăratul lui Israel era în lacrimi; nu lacrimi tăcute de bucurie, ci lacrimi și suspine de mare suferință, ce nu puteau fi stăpânite. Mulțimea a fost cuprinsă îndată de tristețe. Aclamațiile au amuțit. Mulți plângeau de milă în fața unei dureri pe care nu o puteau înțelege.

-576-

Lacrimile lui Isus nu curgeau din cauza suferinței Sale viitoare. Chiar în fața Sa se afla Ghetsemani, unde curând urma să-L acopere groaza unui mare întuneric. Se mai vedea de acolo și poarta oilor, prin care fuseseră conduse timp de veacuri animalele pentru jertfe. În curând trebuia să se deschidă poarta aceasta pentru El, marele Antitip; către jertfa Lui pentru păcatele lumii țintiseră toate aceste jertfe. Alături se afla Golgota, locul apropiatei Sale agonii. Și totuși Răscumpărătorul plângea și suspina în chinuri sufletești nu pentru că acestea Îi aminteau de moartea Sa cruntă. Durerea Lui nu era egoistă. Gândul agoniei Sale nu intimida sufletul acela nobil și gata să Se jertfească. Priveliștea Ierusalimului era aceea care a străpuns inima lui Isus — Ierusalimul care Îl lepădase pe Fiul lui Dumnezeu și batjocorise iubirea Lui, care refuzase să fie convins de minunile Lui puternice și se pregătea să-I ia viața. A văzut ce era cetatea aceasta în vinovăția ei de a-L lepăda pe Răscumpărătorul și ce ar fi putut să fie, dacă L-ar fi primit pe Acela care era singurul în stare să-i vindece rana. El venise să o mântuiască; cum putea să o părăsească?

Israeliții fuseseră o națiune privilegiată; Dumnezeu făcuse din templul lor locuința Sa; Sionul era “frumoasa înălțime, bucuria întregului pământ.” (Psalmii 48, 2.) Acolo se afla templul care de mai bine de o mie de ani stătea ca o dovadă a purtării de grijă și a iubirii duioase a lui Hristos, care Se îngrijise de ei așa cum se îngrijește un tată de singurul său copil. În templul acesta își rostiseră profeții solemnele lor avertismente. Acolo, parfumul frumos mirositor al tămâiei se ridicase spre Dumnezeu din cădelnițele de aur, amestecându-se cu rugăciunile credincioșilor. Acolo cursese sângele animalelor ca un simbol al sângelui ispășitor al lui Hristos. Acolo, deasupra capacului ispășirii din Sfânta Sfintelor, se manifestase slava lui Dumnezeu. Acolo slujiseră preoții și, timp de secole, se perindase strălucirea simbolurilor și ceremoniilor. Dar toate acestea trebuiau să se sfârșească.

Isus și-a ridicat mâna — care de atâtea ori îi binecuvântase pe bolnavi și suferinzi — și, îndreptând-o către cetatea blestemată, exclamă cu glasul frânt de durere: “Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ți dea pacea!” Aici Mântuitorul S-a oprit și a lăsat nerostit viitorul pe care l-ar fi avut Ierusalimul, dacă ar fi primit ajutorul pe care Dumnezeu dorea să i-l dea — darul Fiului Său iubit. Dacă ar fi cunoscut ceea ce avusese privilegiul să cunoască și ar fi luat seama la lumina pe care i-o trimisese Cerul, cetatea ar fi putut să rămână în picioare, în mândria prosperității, împărăteasa națiunilor, liberă în puterea dată de Dumnezeu. La porțile sale, n-ar fi stat ostași înarmați și nici steaguri romane n-ar fi fluturat pe zidurile sale. Soarta fericită care ar fi binecuvântat Ierusalimul, dacă L-ar fi primit pe Răscumpărătorul lui, s-a înălțat în fața Fiului lui Dumnezeu. El a văzut că prin El cetatea ar fi putut să fie vindecată de dureroasa ei boală, ar fi fost eliberată din sclavie și ar fi fost întărită ca o puternică metropolă a pământului. De pe zidurile ei, porumbelul păcii ar fi zburat la toate națiunile. Ea ar fi fost diadema plină de slavă a lumii.

-577-

Dar tabloul strălucit a ceea ce ar fi putut să fie Ierusalimul a dispărut dinaintea Mântuitorului. El Își dă seama că cetatea este sub jugul roman, purtând mânia lui Dumnezeu, blestemată să primească pedeapsa unei drepte judecăți. El reluă firul întrerupt al plângerii Sale: “Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile, când vrăjmașii tăi te vor înconjura cu șanțuri, te vor împresura și te vor strânge din toate părțile; te vor face una cu pământul, pe tine și pe copiii tăi din mijlocul tău; și nu vor lăsa din tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată”.

Hristos venise să salveze Ierusalimul și pe copiii lui; dar mândria fariseică, fățărnicia, gelozia și răutatea Îl împiedicaseră să-și împlinească planul. Isus cunoștea grozava răsplătire care urma să vină asupra cetății blestemate. A văzut Ierusalimul înconjurat de oști, pe locuitorii asediați, constrânși la foamete și moarte, mamele hrănindu-se cu corpurile moarte ale propriilor copii și atât părinții, cât și copiii smulgându-și unii altora ultima bucățică de mâncare, pentru că iubirea naturală fusese distrusă în chinurile îngrozitoare ale foamei. A văzut că încăpățânarea iudeilor, după cum se manifesta în lepădarea mântuirii venite de la El, urma să-i facă să refuze să se supună armatelor năvălitoare. A văzut Calvarul, pe care trebuia să fie înălțat, plin de cruci ca o pădure deasă. I-a văzut pe locuitorii nelegiuiți suferind tortura pe roată și pe cruce, palatele frumoase distruse, templul ruinat și, din zidurile masive, nici o piatră rămasă peste alta, în timp ce cetatea avea să fie arată ca un ogor. Pe bună dreptate Mântuitorul putea să plângă disperat, privind la scena aceea îngrozitoare.

Ierusalimul fusese copilul grijii Sale și, după cum un părinte duios plânge pentru un fiu rătăcit, tot astfel și Isus plângea pentru cetatea iubită. Cum aș putea să te părăsesc? Cum aș putea să te las pradă pieirii? Cum aș putea să te las să umpli paharul nedreptății? Un singur suflet este așa de valoros, încât, în comparație cu el, lumile se afundă fără însemnătate; dar aici urma să se piardă o întreagă națiune. Când soarele care se grăbea să apună avea să coboare pe cer, ascunzându-se vederii, ziua de har a Ierusalimului era sfârșită. Când procesiunea se oprise pe culmea Muntelui Măslinilor, încă nu era prea târziu ca Ierusalimul să se pocăiască. Îngerul harului își strângea atunci aripile, ca să coboare de pe tronul de aur și să dea loc dreptății și judecății care se grăbea. Dar cuprinzătoarea inimă a iubirii lui Hristos încă s-a mai rugat pentru Ierusalimul care luase în râs îndurările Sale, disprețuise avertismentele Sale și era gata să-și moaie mâinile în sângele Său. Dacă Ierusalimul ar fi vrut să se pocăiască, încă nu era prea târziu. În timp ce ultimele raze ale soarelui în apus întârziau asupra templului, turnului și vârfului acoperișului, nu se mai găsea oare vreun înger bun care să-l conducă la iubirea Mântuitorului și să îndepărteze blestemul de la el? Frumoasă și nelegiuită cetate, care omorâse cu pietre pe profeți, care lepădase pe Fiul lui Dumnezeu, care se lega singură prin nepocăința ei în lanțurile sclaviei — ziua îndurării pentru ea aproape trecuse!

-578-

Totuși Spiritul lui Dumnezeu vorbește iarăși Ierusalimului. Înainte ca ziua să treacă, se aduce o nouă dovadă pentru Hristos. Glasul martorilor se înalță, răspunzând la o chemare din trecutul profetic. Dacă Ierusalimul va auzi chemarea, dacă Îl va primi pe Mântuitorul care intră pe porțile lui, el poate încă să mai fie salvat.

Se raportează conducătorilor Ierusalimului că Isus Se apropie de oraș cu o mare mulțime de oameni. Dar ei n-au nici un cuvânt de bun venit pentru Fiul lui Dumnezeu. Plini de teamă, ei ies să-L întâmpine, sperând să împrăștie mulțimea. Când procesiunea era gata să coboare de pe Muntele Măslinilor, este întâmpinată de conducători. Ei cercetează cauza acestei bucurii zgomotoase. Când întreabă: “Cine este Acesta?”, ucenicii răspund la această întrebare plini de duhul inspirației. În cuvinte elocvente, ei repetă profețiile despre Hristos:

Adam vă va spune: El este sămânța femeii care trebuia să sfărâme capul șarpelui.

Întrebați pe Avraam, și el vă va spune: Este “Melhisedec, Împăratul Salemului”, Împăratul păcii. (Geneza 14, 18.)

Iacov vă va spune: El este Silo din seminția lui Iuda.

Isaia vă va spune: “Emanuel”, “Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare; Părintele veșniciilor, Domn al păcii.” (Isaia 7, 14; 9, 6.)

Ieremia vă va spune: Odrasla lui David, “Domnul, Neprihănirea noastră.” (Ieremia 23, 6.)

-579-

Daniel vă va spune: El este Mesia.

Osea vă va spune: El este “Domnul oștirilor; Numele Lui este Domnul.” (Osea 12, 5.)

Ioan Botezătorul vă va spune: El este “Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” (Ioan 1, 29.)

Marele Iehova a proclamat de pe tronul Lui: “Acesta este Fiul Meu preaiubit.” (Matei 3, 17.)

Noi, ucenicii Lui, declarăm: “Acesta este Isus, Mesia, Domnul vieții, Răscumpărătorul lumii”.

Iar domnul puterilor întunericului Îl recunoaște, zicând: “știu cine ești, Sfântul lui Dumnezeu.” (Marcu 1, 24.)