Viața Lui Isus -Ziua- 65

Capitolul 60 — Legea noii împărății

Capitol bazat pe textele din Matei 20, 20-28; Marcu 10, 32-45; Luca 18, 31-34.

Vremea paștelor se apropia și Isus S-a îndreptat din nou către Ierusalim. În inima Lui domnea pacea supunerii desăvârșite față de voia Tatălui; cu pasul grăbit, înainta spre locul jertfirii Sale. Dar pe ucenici i-a cuprins un simțământ tainic, de îndoială și teamă. Mântuitorul “mergea înaintea lor. Ucenicii erau tulburați și mergeau îngroziți după El”.

Hristos i-a chemat din nou pe cei doisprezece în jurul Său și, mult mai clar decât oricând până atunci, le-a vorbit despre trădarea și suferințele Sale. “‘Iată’”, a zis El, “‘că ne suim la Ierusalim și tot ce a fost scris prin prooroci despre Fiul omului se va împlini. Căci va fi dat în mâna neamurilor; Îl vor batjocori, Îl vor ocărî, Îl vor scuipa; și, după ce-L vor bate cu nuiele, Îl vor omorî, dar a treia zi va învia.’ Ei n-au înțeles nimic din aceste lucruri: căci vorbirea aceasta era ascunsă pentru ei și nu pricepeau ce le spunea Isus.”

Nu vestiseră ei cu puțin timp mai înainte, pretutindeni: “Împărăția cerului s-a apropiat?” Nu făgăduise chiar Hristos că mulți vor ședea cu Avraam, Isaac și Iacov în Împărăția lui Dumnezeu? Nu făgăduise El tuturor celor ce renunțaseră la ceva pentru Numele Lui că urmau să primească însutit în viața aceasta și că vor avea parte de Împărăția Sa? Și nu dăduse El celor doisprezece făgăduința deosebită că vor avea un loc de mare cinste în Împărăția Sa — că aveau să stea pe tronuri și să judece cele douăsprezece seminții ale lui Israel? Chiar și acum spusese că toate lucrurile scrise în profeții cu privire la El aveau să se împlinească. Și nu au profetizat proorocii despre slava domniei lui Mesia? În lumina acestor gânduri, cuvintele Lui despre trădare, persecuție și moarte păreau vagi și întunecate. Ei credeau că, oricare ar fi fost greutățile care urmau să intervină, împărăția trebuia să fie întemeiată în curând.

-548-

Ioan fiul lui Zebedei, fusese unul dintre primii doi ucenici care Îl urmaseră pe Isus. El și fratele său Iacov formaseră cea dintâi grupă care părăsise totul pentru a-L sluji. Ei își părăsiseră familia și prietenii cu bucurie, numai ca să poată fi împreună cu El; au umblat și au vorbit cu El; fuseseră cu El atât în intimitatea familiei, cât și în adunările publice. El le liniștise temerile, îi scăpase de primejdie, le alinase suferințele, îi mângâiase în dureri și, plin de răbdare și bunătate, îi învățase până când inima lor părea înlănțuită de a Lui și, în căldura iubirii lor, doreau să fie cât mai aproape de El în Împărăția Sa. Ori de câte ori se ivea o ocazie, Ioan se așeza chiar lângă Mântuitorul său și Iacov dorea și el să fie onorat cu o legătură tot atât de strânsă.

Și mama lor Îl urmase pe Hristos și de multe ori Îl slujise cu dărnicie din avutul ei. Cu iubire de mamă și plină de ambiție pentru fiii ei, ea dorea pentru aceștia locul cel mai onorat în noua Împărăție. De aceea ea i-a încurajat să-l ceară.

Mama a venit împreună cu fiii la Isus, cerând să le împlinească dorința inimii.

“Ce voiți să vă fac?” i-a întrebat El.

Mama a răspuns: “Poruncește ca în Împărăția Ta acești doi fii ai mei să șadă unul la dreapta și altul la stânga Ta”.

Isus S-a purtat blând cu ei și nu le-a mustrat egoismul, când căutau să fie așezați mai presus de frații lor. El le-a citit inimile și a cunoscut profunzimea atașamentului lor față de El. Iubirea lor nu era doar un sentiment omenesc; deși pervertită de egoismul naturii omenești prin care se manifesta, ea era o revărsare din izvorul iubirii Sale răscumpărătoare. El nu voia să mustre, ci să adâncească și să cruțe. El a zis: “Puteți voi să beți paharul pe care am să-l beau Eu și să fiți botezați cu botezul cu care am să fiu botezat?” Ei și-au adus aminte de cuvintele Lui tainice, care arătau spre încercare și suferință, și totuși au răspuns plini de încredere: “Putem”. Ei ar fi socotit drept cea mai mare cinste să-și arate credincioșia, împărtășindu-se de toate câte trebuia să sufere Domnul lor.

“Este adevărat că veți bea paharul Meu și veți fi botezați cu botezul cu care am să fiu botezat Eu”, a spus El; în fața Lui era o cruce în loc de tron și doi răufăcători ca tovarăși, la dreapta și la stânga Lui. Ioan și Iacov aveau să împărtășească suferința cu Domnul lor; unul, primul dintre frați, avea să piară de sabie, celălalt avea să îndure mai mult ca toți truda, ocara și persecuția.

-549-

“Dar cinstea de a ședea la dreapta și la stânga Mea”, a continuat El, “nu atârnă de Mine s-o dau, ci este păstrată pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu.” În Împărăția lui Dumnezeu nimeni nu poate câștiga o anumită poziție prin favoritisme. Ea nu este câștigată și nici nu este primită printr-o hotărâre arbitrară. Este un rezultat al caracterului. Coroana și tronul sunt semnele exterioare ale împlinirii unei condiții; ele sunt semnele biruinței câștigate asupra eului prin Domnul Isus Hristos.

Mult timp după aceea, când ucenicii au fost aduși să simtă împreună cu Hristos prin împărtășirea cu suferințele Lui, Domnul i-a descoperit lui Ioan care era legea Împărăției Lui. “Celui ce va birui”, a zis Hristos, “îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” “Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu, și nu va mai ieși afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu și Numele Meu cel nou.” (Apocalipsa 3, 21.12.) Tot astfel scria și apostolul Pavel: “Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură, și clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept.” (2 Timotei 4, 6-8.)

Cel mai aproape de Hristos va sta acela care pe pământ a fost pătruns cel mai mult de spiritul iubirii Sale pline de jertfire — iubirea care “nu se laudă, nu se umflă de mândrie … nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău” (1 Corinteni 13, 4-5) — iubire care îl îndeamnă pe ucenic, așa cum L-a îndemnat și pe Domnul nostru, să dea totul, să trăiască, să lucreze și să Se sacrifice, chiar până la moarte, pentru mântuirea omenirii. Spiritul acesta s-a manifestat în viața lui Pavel. El spunea: “Pentru mine, a trăi este Hristos”, deoarece viața lui descoperea oamenilor pe Hristos; “și a muri este un câștig” — câștig pentru Hristos; moartea însăși urma să dea pe față puterea harului Său și să adune suflete pentru El. “Hristos va fi proslăvit, cu îndrăzneală, în trupul meu”, a spus el, “fie prin viața mea, fie prin moartea mea.” (Filipeni 1, 21.20.)

Când cei zece au auzit cererea lui Iacov și a lui Ioan au fost foarte nemulțumiți. Locul cel mai de frunte în împărăție era tocmai ceea ce fiecare dintre ei căuta pentru sine și s-au supărat pentru că cei doi ucenici câștigaseră un aparent avantaj față de ei.

-550-

Și când era gata ca să reînceapă cearta cu privire la cel care să fie socotit cel mai mare, Isus, chemându-i la Sine, le-a spus ucenicilor indignați: “Știți că domnitorii neamurilor domnesc peste ele, și mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să nu fie așa”.

În împărățiile lumii, o poziție înaltă înseamnă înălțare de sine. S-ar fi putut spune că oamenii de rând nu trăiau decât pentru folosul claselor conducătoare. Influența, bogăția, educația erau tot atâtea mijloace de a subjuga masele în folosul conducătorilor. Clasele de sus aveau dreptul să gândească, să hotărască, să se bucure și să stăpânească; cele de jos, doar să asculte și să slujească. Religia, ca și toate celelalte lucruri, era o chestiune de autoritate. Se aștepta ca poporul să creadă și să facă așa cum le spuneau mai marii lor. Dreptul omului ca om, să gândească și să acționeze pentru sine, era în întregime nerecunoscut.

Hristos Își întemeia împărăția pe principii cu totul diferite. El îi chema pe oameni nu să stăpânească, ci să slujească, cel mai tare să poarte neputințele celui slab. Puterea, poziția, talentul, educația îl puneau pe posesorul lor sub o mai mare obligație de a sluji semenilor săi. Chiar celor mai umili ucenici ai Lui, Hristos le-a spus: “Toate aceste lucruri sunt în folosul vostru.” (2 Corinteni 4, 15.)

“Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-și dea viața ca preț de răscumpărare pentru mulți.” În mijlocul ucenicilor Săi, Domnul Hristos era în orice sens un purtător de grijă, un purtător al poverilor. El a fost părtaș la sărăcia lor. A practicat lepădarea de Sine în folosul lor, a mers înaintea lor pentru a înfrunta dificultățile și în curând urma să-și încheie lucrarea pe pământ, dându-și viața. Principiul pe baza căruia lucra Hristos trebuia să fie îndemnul la lucru și pentru membrii bisericii, care este trupul Său. Iubirea este planul și temelia mântuirii. În Împărăția lui Hristos, sunt mai mari aceia care urmează pilda pe care a dat-o El și lucrează ca păstori ai turmei Sale.

Cuvintele lui Pavel descoperă adevărata demnitate și onoare a vieții creștinești: “Căci măcar că sunt slobod față de toți, m-am făcut robul tuturor”, “căutând nu folosul meu, ci al celor mai mulți, ca să fie mântuiți”. (1 Corinteni 9, 19; 10, 33.)

În materie de conștiință, sufletul trebuie să fie lăsat liber. Nimeni nu trebuie să stăpânească asupra minții altuia, să judece în locul altuia sau să-i prescrie ce e dator să facă. Dumnezeu îi dă fiecărui suflet libertatea de a gândi și de a urma propriile convingeri. “Fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuși lui Dumnezeu.” Nimeni nu are dreptul să-și impună individualitatea sa ca model pentru a altuia. În toate lucrările unde este vorba de principiu, “fiecare să fie pe deplin încredințat în mintea lui.” (Romani 14, 12.5.) În Împărăția lui Hristos nu există apăsare de domni, nici o impunere de maniere. Îngerii cerului nu vin pe pământ să domnească și să impună să fie adorați, ci ei sunt trimiși să colaboreze cu oamenii pentru înălțarea omenirii.

-551-

Principiile și chiar cuvintele Mântuitorului, în frumusețea lor dumnezeiască, au rămas în memoria ucenicului iubit. În ultimele sale zile, povara mărturiei lui Ioan către biserici era: “Vestirea pe care ați auzit-o de la început este aceasta: să ne iubim unii pe alții”. “Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El și-a dat viața pentru noi; și noi deci trebuie să ne dăm viața pentru frați.” (1 Ioan 3, 11.16.)

Acesta era spiritul care domnea în prima biserică. După revărsarea Duhului Sfânt, “mulțimea celor ce crezuseră era o inimă și un suflet. Nici unul nu zicea că averile lui sunt ale lui”. “Căci nu era nici unul printre ei care să ducă lipsă de ceva.” “Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Și un mare har era peste toți.” (Faptele Apostolilor 4, 32.34.33.)