Viața Lui Isus -Ziua- 64

Capitolul 59 — Uneltirile preoților

Capitol bazat pe textele din Ioan 11, 47-54.

Betania era aproape de Ierusalim, așa că vestea învierii lui Lazăr a ajuns repede în cetate. Iscoadele, care au fost de față la săvârșirea minunii, i-au informat imediat pe conducătorii iudei de tot ce se întâmplase. A fost imediat convocată o adunare a Sinedriului, pentru a hotărî ce era de făcut. Hristos dovedise acum că avea putere asupra morții și mormântului. Minunea aceasta mare era dovada culminantă, dată de Dumnezeu oamenilor, că El L-a trimis pe Fiul Său în lume pentru mântuirea lor. Era o demonstrare a puterii divine, care era îndestulătoare pentru a convinge orice minte stăpânită de rațiune și de o conștiință luminată. Mulți dintre cei care fuseseră de față la învierea lui Lazăr au ajuns să creadă în Isus. Dar ura preoților împotriva Lui a crescut. Ei lepădaseră toate dovezile mai mici ale dumnezeirii Lui, iar această nouă minune îi făcea să turbeze. Mortul fusese înviat în plină lumină a zilei și în fața unei mulțimi de martori. Cu toată iscusința lor, nu puteau să înlăture o asemenea dovadă. Tocmai din motivul acesta vrăjmășia preoților a crescut și mai mult. Mai mult ca oricând, acum erau hotărâți să pună capăt lucrării lui Hristos.

Saducheii, deși nu erau nici ei de partea lui Hristos, nu fuseseră atât de înrăiți împotriva Lui ca fariseii. Ura lor nu fusese atât de înverșunată. Dar acum s-au alarmat de-a binelea. Ei nu credeau în învierea morților. Întemeindu-se pe o așa-numită știință, ajunseseră la concluzia că ar fi imposibil ca un trup mort să fie readus la viață. Dar, prin câteva cuvinte ale lui Hristos, teoria lor fusese răsturnată. Li se arătase că nu cunosc nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Ei nu mai vedeau nici o posibilitate de a îndepărta din mintea oamenilor impresia făcută de minune. Cum puteau să-i îndepărteze pe oameni de la Acela care izbutise să jefuiască mormântul de prada lui? S-au răspândit zvonuri mincinoase, dar minunea nu putea fi tăgăduită și nu știau cum să nimicească urmările ei. Până acum, saducheii nu sprijiniseră planul de a-L omorî pe Hristos. Dar, după învierea lui Lazăr, au hotărât că numai prin moartea Lui putea să se pună odată capăt gravelor acuzații pe care li le aducea El.

-538-

Fariseii credeau în înviere și ar fi trebuit să-și dea seama că minunea aceasta era o dovadă că Mesia Se afla în mijlocul lor. Dar ei se împotriviseră totdeauna lucrării lui Hristos. De la început Îl urâseră, pentru că El demascase pretențiile lor fățarnice. El dăduse la o parte mantaua datinilor rigide, sub care își ascundeau diformitatea morală. Religia curată pe care o propovăduia El condamna falsele lor pretenții de evlavie. Ardeau de dorința de a se răzbuna pe El pentru mustrările Lui totdeauna întemeiate. Ei încercau să-L provoace să spună sau să facă ceva, care să le dea ocazia de a-L condamna. De câteva ori încercaseră să-L omoare cu pietre, dar El Se retrăsese în liniște și Îl pierduseră din vedere.

Toate minunile pe care le făcuse în Sabat erau pentru binele celor suferinzi, dar fariseii căutaseră să-L condamne ca pe un călcător al Sabatului. Ei au încercat să-i ridice pe irodieni împotriva Lui. Îl acuzaseră că voia să formeze un regat rival și se sfătuiseră cu ei cum să-L distrugă. Pentru a-i ațâța pe romani împotriva Lui, Îl acuzaseră că vrea să le răstoarne autoritatea. Încercaseră orice mijloc pentru a-I distruge influența pe care o avea asupra poporului. Dar, până la data aceasta, încercările lor fuseseră zadarnice. Mulțimea, care fusese de față la faptele Lui pline de îndurare și auzise învățăturile Lui curate și sfinte, știa că acestea nu erau cuvintele și faptele unui călcător de Sabat sau ale unui hulitor. Până și slujbașii trimiși de farisei fuseseră atât de impresionați de cuvintele Lui, încât n-au putut să pună mâna pe El. În disperarea lor, iudeii dăduseră în cele din urmă dispoziția ca, dacă un om va mărturisi credința în Isus, să fie dat afară din sinagogă.

Prin urmare, când preoții, conducătorii și bătrânii s-au adunat să se sfătuiască, hotărârea lor nestrămutată a fost de a-L aduce la tăcere pe Acela care făcea lucruri atât de extraordinare, încât toată lumea se mira. Fariseii și saducheii erau mai uniți ca oricând. Mai înainte fuseseră dezbinați, dar acum s-au unit pentru a sta împotriva lui Hristos. Nicodim și Iosif împiedicaseră, în consfătuirile trecute, condamnarea lui Isus și din cauza aceasta acum n-au mai fost chemați. Erau de față la consiliu și alți oameni influenți care credeau în Isus, dar influența lor nu însemna nimic pentru fariseii plini de răutate.

-539-

Cu toate acestea, membrii consiliului nu erau toți de aceeași părere. Sinedriul nu era la data aceea o adunare legală. Exista numai pentru că era tolerat. Unii dintre ei se întrebau dacă era înțelept să-L condamne pe Hristos la moarte. Se temeau că lucrul acesta va provoca o răscoală în popor și va face ca romanii să retragă de la preoți și alte favoruri și să le ia și puterea pe care o mai dețineau. Saducheii erau uniți în ura lor împotriva lui Hristos, dar erau înclinați să fie prevăzători în acțiunile lor, pentru că se temeau că romanii îi vor destitui din poziția înaltă pe care o dețineau.

În consiliul acesta, adunat pentru a plănui moartea lui Hristos, era de față Martorul care auzise cuvintele îngâmfate ale lui Nebucadnețar, Cel care văzuse serbarea idolatră a lui Belșațar și care fusese prezent când Hristos Se anunțase în Nazaret ca fiind Cel Uns. Martorul acesta se străduia să-i determine acum pe conducători să înțeleagă lucrarea pe care o făceau. Evenimentele din viața lui Hristos apăreau atât de clar înaintea ochilor lor, încât i-au alarmat. Și-au amintit de scena din templu, când Isus, pe atunci un copil de doisprezece ani, a stat în fața savanților învățători ai legii, punându-le întrebări care îi uimiseră. Minunea săvârșită chiar atunci dădea dovadă că Isus nu era altul decât Fiul lui Dumnezeu. Adevăratul înțeles al Scripturilor Vechiului Testament privitoare la Hristos le lumina mintea ca un fulger. Tulburați și neliniștiți, conducătorii întrebau: “Ce să facem?” Consiliul era împărțit. Sub impresia Duhului Sfânt, preoții și conducătorii nu puteau să îndepărteze convingerea că se luptau împotriva lui Dumnezeu.

Când consiliul a ajuns în culmea tulburării, Caiafa, marele preot s-a ridicat. Caiafa era un om îngâmfat și crud, poruncitor și intolerant. Printre rudele sale erau saducheii îngâmfați, îndrăzneți, care nu se temeau de consecințe, plini de ambiție și cruzime, defecte pe care și le ascundeau sub haina unei pretinse neprihăniri. Caiafa studiase profețiile și, cu toate că nu cunoștea adevăratul lor înțeles, vorbi cu multă autoritate și siguranță: “Voi nu știți nimic; oare nu vă gândiți că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod, și să nu piară tot neamul?” Chiar dacă Isus n-ar fi vinovat, susținea marele preot, El trebuie să fie dat la o parte. Îi tulbura pentru că atrăgea poporul la Sine și slăbea autoritatea conducătorilor. El era numai unul singur; era mai bine ca El să moară decât să slăbească puterea conducătorilor. Dacă oamenii își pierdeau încrederea în conducători, puterea națională era distrusă. Caiafa susținea că, după minunea aceasta, urmașii lui Isus se vor ridica la răscoală. Atunci vor veni romanii, spunea el, ne vor închide templul, ne vor desființa legile și ne vor distruge ca națiune. Ce valoare are viața unui galilean în comparație cu viața unei națiuni? Dacă El stă în drumul fericirii neamului, nu înseamnă că Îi facem un serviciu lui Dumnezeu dacă Îl dăm la o parte? Mai bine să piară un singur om decât să fie distrusă națiunea.

-540-

Spunând că un om ar trebui să moară pentru popor, Caiafa dovedea că avea oarecare cunoștință despre profeții, deși cunoștința sa era foarte limitată. Dar Ioan, raportând scena, ia profeția și-i arată însemnătatea largă și adâncă. El zice: “Și nu numai pentru neamul acela, ci și ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiți”. Cât de orb era îngâmfatul Caiafa, chiar atunci când recunoștea misiunea Mântuitorului!

Pe buzele lui Caiafa, adevărul acesta atât de prețios era transformat într-o minciună. Planul susținut de el era întemeiat pe un principiu împrumutat de la păgânism. La păgâni, conștiința obscură că unul trebuia să moară pentru neamul omenesc dusese la aducerea de jertfe omenești, așa că acum Caiafa propunea să-L sacrifice pe Isus ca să salveze un popor vinovat, nu din nelegiuirea lui, ci în nelegiuire, ca să poată continua în păcat. Și el spera să liniștească prin acest raționament remușcările acelora care ar fi îndrăznit să spună că până acum nu se găsise în Isus nimic vrednic de moarte.

La consiliul acesta, vrăjmașii lui Hristos fuseseră adânc convinși. Duhul Sfânt le impresionase mintea. Dar Satana se lupta să pună stăpânire pe ei. El le-a adus aminte de greutățile pe care le suportaseră din cauza lui Hristos. Cât de puțin onorase Hristos neprihănirea lor! El prezenta o altă neprihănire, pe care trebuia să o aibă toți cei ce voiau să fie copii ai lui Dumnezeu. Neluând în seamă formele și ceremoniile lor, El îi încurajase pe păcătoși să meargă direct la Dumnezeu, ca la un Tată milostiv, și să-I spună ce nevoi au. Astfel, după părerea lor, El dăduse la o parte preoția. El refuzase să recunoască teologia școlilor rabinice. El demascase practicile rele ale preoților și le compromisese în mod irevocabil influența. Stricase efectul principiilor și tradițiilor lor, spunând că, în timp ce impuneau cu strictețe legea ceremonială, ei desființau Legea lui Dumnezeu. Satana le amintea acum toate aceste lucruri.

-541-

Satana le-a șoptit că, pentru a-și menține autoritatea, trebuie să-L omoare pe Isus. Ei urmau sfatul acesta. Faptul că puteau să-și piardă puterea era, credeau ei, un motiv destul de puternic pentru a-i duce la o anumită hotărâre. Cu excepția câtorva, care nu îndrăzneau să-și spună părerea, Sinedriul a primit cuvintele lui Caiafa ca fiind cuvintele lui Dumnezeu. Consiliul s-a simțit ușurat; discordia a încetat. Ei s-au hotărât să-L omoare pe Hristos la prima ocazie favorabilă. Lepădând dovada dumnezeirii lui Isus, preoții și conducătorii aceștia se închiseseră singuri într-un întuneric de nepătruns. Ei ajunseseră cu totul sub influența lui Satana, care urma să-i împingă cu grabă dincolo de pragul ruinei veșnice. Dar înșelăciunea era de așa natură, încât erau mulțumiți de ei înșiși. Se socoteau niște patrioți care căutau salvarea națiunii.

Sinedriul s-a temut totuși să ia măsuri pripite împotriva lui Isus, ca nu cumva poporul să fie ațâțat și crima plănuită împotriva Lui să se întoarcă asupra lor. Din cauza aceasta, consiliul a amânat executarea sentinței pronunțate. Mântuitorul a înțeles uneltirea preoților. El știa că voiau să-L îndepărteze și că planul lor trebuia să se împlinească în curând. Dar nu era partea Lui să grăbească criza, așa că S-a retras din locul acela, luându-i și pe ucenici cu El. Astfel, prin pilda Sa, El a întărit învățătura pe care o dăduse ucenicilor: “Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiți în alta.” (Matei 10, 23.) Câmpul în care putea să lucreze pentru salvarea de suflete era întins; și în afară de cazul că lucrul acesta ar fi fost cerut de credincioșia față de El, servii Domnului nu trebuiau să-și primejduiască viața.

Lucrarea publică a lui Isus în favoarea lumii pierdute începuse în urmă cu trei ani. Pilda Sa de lepădare de Sine și bunătatea Lui dezinteresată stăteau în fața lor. Viața Lui de curăție, suferință și devoțiune era cunoscută de toți. Totuși, această scurtă vreme de trei ani era exact atât cât putea lumea să îndure prezența Mântuitorului.

Viața Lui a fost marcată de persecuție și insultă. Izgonit din Betleem de un rege gelos, respins de ai Săi din Nazaret, condamnat la moarte la Ierusalim fără să fie vinovat, Isus și puținii Săi urmași credincioși au găsit un adăpost vremelnic într-un oraș străin. El, care fusese totdeauna impresionat de durerea oamenilor, care îi vindecase pe bolnavi, redase orbilor vederea, auzul surzilor și muților graiul, care îi hrănise pe cei flămânzi și mângâiase pe cei întristați, era izgonit de poporul pentru mântuirea căruia lucrase. El, care umblase pe valurile înalte și liniștise mugetul lor înfuriat printr-un cuvânt, care izgonise demonii și îi făcuse să-L recunoască drept Fiu al lui Dumnezeu, El, care sfărâmase somnul morții, care ținuse mii de oameni extaziați, ascultând cuvântul înțelepciunii Sale, nu putea să miște inima celor orbiți de prejudecată și ură, care respingeau cu încăpățânare lumina.