-530-
Isus i-a îmbărbătat credința, zicând: “Fratele tău va învia”. Răspunsul Lui nu urmărea să-i dea speranța unei schimbări apropiate. El a dus gândurile Martei dincolo de apropiata înviere a fratelui ei și le-a ațintit asupra învierii drepților. A făcut lucrul acesta pentru ca ea să vadă în învierea lui Lazăr o garanție pentru învierea tuturor neprihăniților morți și o asigurare că lucrul acesta se va face prin puterea Mântuitorului.
Marta a răspuns: “Știu că va învia la înviere, în ziua de apoi”.
Căutând să dea și mai departe o bună îndrumare credinței ei, Isus a zis: “Eu sunt învierea și viața”. În Hristos e viața originară, neîmprumutată, pe care o are prin Sine Însuși. “Cine are pe Fiul are viață.” (1 Ioan 5, 12.) Dumnezeirea lui Hristos este o asigurare pentru cel credincios că va avea viața veșnică. “Cine crede în Mine”, a zis Isus, “chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” Hristos privea acum la a doua Sa venire. Atunci, drepții cei morți vor învia în corp nesupus putrezirii, iar drepții cei vii vor fi duși în cer fără să vadă moartea. Minunea pe care Hristos era gata să o săvârșească, prin învierea lui Lazăr din morți, urma să reprezinte învierea tuturor celor neprihăniți. Prin cuvântul și lucrările Sale, El S-a declarat ca Autor al învierii. Acela care în curând trebuia să moară pe cruce avea cheile morții, ca biruitor asupra mormântului, și a afirmat dreptul și puterea Sa de a da viață veșnică.
La cuvintele Mântuitorului: “Crezi lucrul acesta?”, Marta răspunse: “Da, Doamne, cred că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume!” Ea nu înțelesese toată însemnătatea cuvintelor lui Hristos, dar și-a mărturisit credința în divinitatea Lui și încrederea că El putea să facă tot ce dorea.
“După ce a spus aceste vorbe, s-a dus și a chemat în taină pe sora sa, Maria, și i-a zis: ‘A venit Învățătorul și te cheamă’.” Ea a spus lucrul acesta cât mai discret, deoarece preoții și conducătorii erau pregătiți să pună mâna pe Isus, când li s-ar fi oferit ocazia. Strigătele bocitorilor au făcut ca să nu fie auzite cuvintele ei.
-533-
Aflând vestea aceasta, Maria s-a ridicat în grabă și, cu nerăbdarea zugrăvită pe față, a părăsit camera. Crezând că s-a dus la mormânt să plângă, bocitorii au urmat-o. Când ea a ajuns la locul unde aștepta Isus, a îngenuncheat la picioarele Lui și a spus cu buzele tremurânde: “Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu”. Plânsetul bocitorilor o tulburau, deoarece ea ar fi dorit să vorbească în liniște câteva cuvinte cu Isus. Dar cunoștea invidia și pizma unora dintre cei de față împotriva lui Hristos și lucrul acesta o împiedica să-și exprime durerea.
“Isus, când a văzut-o plângând, pe ea și pe iudeii care veniseră cu ea, S-a înfiorat în duhul Lui și S-a tulburat.” El citea inimile celor adunați. Vedea la mulți că ceea ce trece drept durere era numai fățărnicie. Știa că unii dintre cei de față, care acum dovedeau o fățarnică întristare, vor plănui în curând să omoare nu numai pe puternicul Făcător de minuni, dar și pe cel care trebuia să fie înviat din morți. Hristos ar fi putut să le smulgă haina de pretinsă întristare. Dar și-a înfrânat indignarea îndreptățită. Cuvintele pe care le-ar fi putut spune, pe bună dreptate, nu le-a rostit din cauza celor iubiți, îngenuncheați la picioarele Lui cu întristare, care credeau cu adevărat în El.
“Unde l-ați pus?” a întrebat El. “Doamne”, I-au răspuns ei, “vino și vezi.” Au pornit împreună spre mormânt. Era o scenă plină de jale. Lazăr fusese foarte iubit și surorile lui plângeau pentru el cu inima zdrobită, pe când cei care îi fuseseră prieteni își amestecau lacrimile cu ale surorilor îndurerate. Din cauza suferinței omenești și văzând că prietenii îl plângeau pe mort în timp ce Mântuitorul lumii era lângă ei, “Isus plângea”. Deși era Fiul lui Dumnezeu, El luase totuși natura omenească și era mișcat de durerea oamenilor. Inima Lui duioasă și miloasă e totdeauna mișcată de iubire față de cel aflat în suferință. El plânge cu cei ce plâng și Se bucură cu cei care se bucură.
Dar Isus nu a plâns numai din cauza simpatiei Lui față de Maria și Marta. În lacrimile Sale era o întristare tot așa de adâncă față de întristarea omenească, pe cât e cerul de înalt față de pământ. Hristos nu plângea pentru Lazăr, căci El era gata să-l cheme afară din mormânt. El plângea pentru că mulți dintre cei care plângeau acum pentru Lazăr urmau să plănuiască în curând moartea Lui, a Aceluia care era învierea și viața. Dar cât de neînstare erau iudeii necredincioși să înțeleagă ce însemnau lacrimile Lui! Câțiva, care nu puteau să vadă decât partea din afară a scenei din fața lor drept cauză a întristării Lui, au spus în șoaptă: “Iată cât de mult îl iubea”. Alții, căutând să arunce sămânța îndoielii în inima celor prezenți, au spus în batjocură: “El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici omul acesta să nu moară?” Dacă Hristos ar fi putut să-l salveze pe Lazăr, atunci de ce a îngăduit să moară?
-534-
Cu ochi profetic, Hristos a văzut vrăjmășia fariseilor și a saducheilor. Știa că ei plănuiesc să-L omoare. Știa că unii dintre aceia care se arătau acum pe dinafară atât de iubitori își vor închide curând ușa nădejdii și porțile cetății lui Dumnezeu. Umilirea și crucificarea Sa, care urmau să aibă loc în curând, aveau să ducă la distrugerea Ierusalimului și atunci nimeni nu mai avea să bocească pe cei morți. Pedeapsa care trebuia să vină asupra Ierusalimului se zugrăvea foarte limpede în fața Sa. El vedea Ierusalimul înconjurat de legiunile romane. Știa că mulți dintre cei care plângeau acum pentru Lazăr urmau să moară în timpul asedierii cetății, și pentru moartea lor nu mai era nădejde.
Isus plângea nu numai din cauza scenei din fața Sa. Îl apăsa povara durerii veacurilor. El vedea grozavele urmări ale călcării Legii lui Dumnezeu. Vedea că în istoria lumii, începând cu moartea lui Abel, lupta dintre bine și rău nu încetase nici o clipă. Privind prin anii ce urmau să vină, vedea suferința și întristarea, lacrimile și moartea care trebuiau să fie partea oamenilor. Inima Lui era străpunsă de durerea întregului neam omenesc din toate veacurile și din toată părțile. Durerile neamului păcătos apăsau greu asupra sufletului Său și, în timp ce dorea să aline toate suferințele lor, ochii Săi erau plini de lacrimi.
“Isus S-a înfiorat din nou în Sine și S-a dus la mormânt.” Lazăr fusese așezat într-o peșteră, în stâncă, și o piatră grea era așezată la intrare. “Dați piatra la o parte”, a zis Hristos. Crezând că dorește numai să vadă mortul, Marta s-a opus, spunând că trupul fusese înmormântat de patru zile și intrase deja în descompunere. Declarația aceasta, dată înainte de învierea lui Lazăr, nu le mai îngăduia vrăjmașilor lui Hristos să spună că totul nu fusese decât o înșelăciune. Mai înainte, fariseii își spuseseră feluritele lor păreri cu privire la atât de minunata descoperire a puterii lui Dumnezeu. Când o readusese la viață pe fiica lui Iair, Hristos spusese: “Fata n-a murit, ci doarme.” (Marcu 5, 39.) Întrucât ea fusese bolnavă numai un scurt timp și fusese înviată imediat după moarte, fariseii declaraseră că fata nu fusese moartă, pentru că Hristos Însuși spusese că ea numai doarme. Ei încercaseră să arate că Hristos nu putea să vindece boala, că ceea ce se spunea despre minunile Lui era numai o poveste. Dar, în cazul acesta, nimeni nu putea să susțină că Lazăr nu era mort.
-535-
Când Domnul e gata să facă un lucru, Satana ridică pe cineva care să se opună. “Dați piatra la o parte”, a spus Hristos. Pe cât e cu putință, pregătiți calea pentru lucrarea Mea. Dar natura hotărâtă și ambițioasă a Martei s-a arătat și acum. Ea nu voia ca trupul în descompunere să fie scos la lumină. Inima omenească e greoaie în a înțelege cuvintele lui Hristos și credința Martei nu prinsese adevăratul înțeles al făgăduinței Lui.
Hristos a mustrat-o pe Marta, dar cuvintele Lui erau rostite cu cea mai mare duioșie: “Nu ți-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” Pentru ce te îndoiești de puterea Mea? De ce te împotrivești cererilor Mele? Ai cuvântul Meu. Dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu. Piedicile naturale nu pot să oprească lucrarea Celui Atotputernic. Îndoiala și necredința nu sunt umilință. Credința neclintită în cuvântul lui Hristos — iată adevărata umilință, adevărata predare de sine.
“Dați voi piatra la o parte.” Hristos ar fi putut să poruncească pietrei să se dea la o parte și ea ar fi ascultat de glasul Lui. El ar fi putut să poruncească îngerilor de lângă El să facă lucrul acesta. La porunca Sa, mâini nevăzute ar fi îndepărtat piatra. Dar trebuia să fie dată la o parte de mâini omenești. În felul acesta, Hristos a vrut să arate că natura omenească trebuie să colaboreze cu divinitatea. Puterea divină nu este chemată să facă ce poate puterea omenească. Dumnezeu nu Se lipsește de ajutorul omului. El îl întărește, lucrând împreună cu acela care folosește puterile și însușirile date lui de Dumnezeu.
Porunca a fost ascultată. Piatra a fost rostogolită. Totul s-a făcut pe față și cu chibzuință. Tuturor li s-a dat ocazia să vadă că nu se practică înșelăciunea. Corpul lui Lazăr zăcea în mormântul lui din stâncă, rece și tăcut. Strigătele bocitorilor amuțiră. Surprinși și plini de nerăbdare, toți stăteau în jurul mormântului, așteptând să vadă ce va urma.
Hristos stătea liniștit în fața mormântului. O sfântă solemnitate îi stăpânea pe toți cei prezenți. Hristos Se apropie de mormânt. Înălțând privirea spre cer, zise: “Tată, Îți mulțumesc că M-ai ascultat”. Nu demult, vrăjmașii lui Hristos Îl acuzaseră de hulă și luaseră pietre să dea în El, pentru că pretinsese că este Fiul lui Dumnezeu. Îl acuzau că face minunile cu puterea lui Satana. Dar acum, Hristos pretindea că Dumnezeu e Tatăl Său și, cu o încredere desăvârșită, Se declara drept Fiu al lui Dumnezeu.
-536-
În tot ce făcea, Hristos conlucra cu Tatăl Său. Totdeauna El avusese grijă să dea dovadă că nu lucrează independent. El săvârșise minunile prin credință și rugăciune. Hristos dorea ca toți să cunoască legătura Sa cu Tatăl. “Tată”, spuse El, “Îți mulțumesc că M-ai ascultat. Știam că totdeauna Mă asculți, dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejurul Meu, ca să creadă că Tu M-ai trimis.” Aici trebuia să se dea poporului și ucenicilor cea mai convingătoare dovadă cu privire la legătura care există între Hristos și Dumnezeu. Trebuia să li se arate că susținerile lui Hristos nu erau false.
“După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: ‘Lazăre, vino afară!’” Glasul Lui clar și pătrunzător străbătu urechea mortului. În timp ce vorbea, dumnezeirea străfulgeră prin natura omenească. Pe fața Sa, luminată de slava lui Dumnezeu, oamenii I-au văzut puterea. Fiecare ochi era ațintit spre intrarea peșterii. Fiecare ureche era atentă să prindă și cel mai slab sunet. Cu interes încordat și dureros, toți așteptau dovada dumnezeirii lui Hristos, dovada care trebuia să susțină pretențiile Lui că e Fiul lui Dumnezeu sau să stingă nădejdea pentru totdeauna.
În mormântul tăcut se făcu mișcare și cel care fusese mort apăru la intrarea peșterii. Mișcările lui erau împiedicate de îmbrăcămintea cu care fusese înmormântat, iar Isus le-a spus spectatorilor înmărmuriți: “Dezlegați-l și lăsați-l să meargă”. Din nou li s-a arătat că omul trebuie să colaboreze cu Dumnezeu. Oamenii trebuie să lucreze pentru oameni. Fiind dezlegat, Lazăr a stat înaintea celor adunați nu ca un om ros de boală, nu cu membrele slabe și tremurânde, ci ca un om în floarea vieții și în puterea unei bărbății nobile. Ochii lui străluceau de inteligență și de iubire pentru Mântuitorul lui. În adorare, el se aruncă la picioarele lui Isus.
La început, privitorii au rămas muți de mirare. Apoi a urmat o scenă de bucurie și recunoștință ce nu se poate exprima. Surorile l-au primit pe fratele lor înviat ca pe un dar de la Dumnezeu și, cu lacrimi de bucurie, au izbucnit în mulțumiri față de Mântuitorul. Dar, în timp ce fratele, surorile și prietenii se bucurau de această întâlnire, Isus Se retrase. Când L-au căutat pe Dătătorul vieții, nu L-au mai găsit.