Capitolul 58 — “Lazăre, vino afară!”
Capitol bazat pe textele din Luca 10, 38-42; Ioan 11, 1-44.
Lazăr din Betania era unul dintre cei mai statornici ucenici ai lui Hristos. De la prima lor întâlnire, credința lui în Hristos fusese puternică, iubirea pentru El era profundă și el era foarte iubit de Mântuitorul. Pentru Lazăr a și fost săvârșită cea mai mare minune a lui Hristos. Mântuitorul i-a binecuvântat pe toți cei care au căutat ajutorul Său; El iubește toată familia omenească, dar față de unii este legat prin legături deosebite. Inima Lui era prinsă într-o puternică legătură de iubire față de familia din Betania și pentru unul dintre ei a fost făcută cea mai minunată lucrare.
În casa lui Lazăr, Isus găsise de multe ori odihnă. Mântuitorul nu avea o casă proprie; El depindea de ospitalitatea prietenilor și ucenicilor Săi și adesea, când era obosit, însetat după o părtășie omenească sinceră, El găsea adăpost în familia aceasta pașnică, departe de bănuielile și invidia fariseilor mânioși. Aici găsea o primire sinceră și o prietenie curată și sfântă. Aici putea să vorbească simplu și liber, știind că vorbele Lui erau înțelese și păstrate ca o comoară.
Mântuitorul prețuia o casă liniștită și niște ascultători interesați. El avea nevoie de duioșia, curtenia și iubirea oamenilor. Cei care primeau învățătura cerească, pe care El era gata să o dea, erau mult binecuvântați. În timp ce mulțimile Îl urmau pe Hristos prin câmpiile întinse, El le dezvăluia frumusețile lumii naturale. Căuta să deschidă ochii minții lor, ca să poată vedea cum mâna lui Dumnezeu susține lumea. Pentru ca oamenii să aprecieze bunătatea și îndurarea lui Dumnezeu, El atrăgea atenția ascultătorilor Săi la roua delicată, la picurarea liniștită a ploii și la lumina strălucitoare a soarelui, care erau date deopotrivă și celor buni, și celor răi. El dorea ca oamenii să-și dea seama pe deplin de grija pe care Dumnezeu o arăta față de ființele omenești create de El. Dar mulțimile nu se grăbeau să asculte; și în familia din Betania, Hristos găsea odihnă de lupta obositoare a vieții publice. Aici, în fața unor ascultători înțelegători, El dezvăluia măreția Providenței. În aceste întrevederi particulare, El desfășura în fața ascultătorilor Săi lucrurile acelea pe care nu putea să le spună mulțimii amestecate. Prietenilor Săi nu trebuia să le vorbească în parabole.
-525-
În timp ce Hristos dădea aceste învățături minunate, Maria stătea la picioarele Lui, ca o ascultătoare respectuoasă și devotată. Odată, Marta, foarte ocupată cu pregătirea mesei, a mers la Hristos, zicând: “Doamne, nu-ți pasă că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i dar să-mi ajute”. Aceasta s-a întâmplat cu ocazia primei vizite a lui Hristos în Betania. Mântuitorul și ucenicii făcuseră o călătorie obositoare pe jos, de la Ierihon. Marta voia să se îngrijească de ei și, în frământarea ei, ea uitase să se poarte delicat față de Oaspete. Isus i-a răspuns în cuvinte blânde și pline de răbdare: “Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijești și te frămânți tu, dar un singur lucru trebuiește: Maria și-a ales partea cea bună, care nu i se va lua”. Maria își îmbogățea mintea cu prețioasele cuvinte care curgeau de pe buzele Mântuitorului, cuvinte care pentru ea erau mai de preț decât cele mai scumpe bijuterii.
Acel “singur lucru” care îi era necesar Martei era un spirit liniștit, de devoțiune, o mai mare preocupare pentru cunoștințele privitoare la viața veșnică și binecuvântările necesare pentru creșterea spirituală. Ea avea nevoie de mai puțină preocupare pentru cele trecătoare și mai multă pentru cele care rămân veșnic. Isus voia să-i învețe pe copiii Săi să prindă orice ocazie de a câștiga acea cunoștință care-i face înțelepți spre mântuire. Cauza lui Hristos are nevoie de lucrători pricepuți și energici. Cei asemenea Martei, cu zelul lor pentru lucrarea religioasă, au un câmp întins în fața lor. Dar ei trebuie să stea mai întâi cu Maria, la picioarele lui Isus. Sârguința, promptitudinea și energia trebuie să fie sfințite prin harul lui Hristos și atunci viața va fi o putere neînfrântă spre bine.
Întristarea a intrat în casa pașnică în care Se odihnea Isus. Lazăr s-a îmbolnăvit dintr-o dată și surorile lui au trimis la Mântuitorul să-I spună: “Doamne, iată că acela pe care-l iubești este bolnav”. Ele au văzut gravitatea bolii fratelui lor, dar știau că Hristos Se dovedise în stare să vindece tot felul de boli. Credeau că El va simți împreună cu ele în durere, de aceea n-au stăruit ca El să vină numaidecât, ci au trimis numai vestea care arăta cât de mult se încredeau în El: “Acela pe care-l iubești este bolnav”. Ele credeau că Domnul va răspunde îndată la înștiințarea lor și că va veni în cel mai scurt timp la Betania.
-526-
Pline de nerăbdare, așteptau vești de la Isus. Câtă vreme scânteia de viață mai era încă vie în fratele lor, ele s-au rugat și au tot așteptat venirea lui Isus. Dar trimisul s-a întors fără El. Totuși, a adus solia: “Boala aceasta nu este spre moarte”, și ele s-au agățat de nădejdea că Lazăr va trăi. Cu duioșie, au încercat să-i spună cuvinte de mângâiere și încurajare suferindului aproape inconștient. Când Lazăr a murit, ele au fost amar dezamăgite; dar au simțit harul întăritor al lui Hristos, și acesta le-a ferit să gândească rău despre Mântuitorul.
Când Isus a auzit înștiințarea, ucenicii au avut impresia că El a primit-o cu răceală. N-a manifestat întristarea la care se așteptau. Privind la ei, El a zis: “Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea”. Timp de două zile, a rămas acolo unde Se afla. Întârzierea aceasta era o taină pentru ucenici. Ce mângâiere ar fi fost prezența Lui pentru familia întristată! gândeau ei. Marea Lui iubire pentru familia din Betania era bine cunoscută de ucenici și ei erau surprinși că nu a răspuns imediat la vestea tristă: “Acela pe care-l iubești este bolnav”.
În timpul celor două zile, părea că Hristos nici nu Se mai gândea la vestea adusă, deoarece nu vorbea despre Lazăr. Ucenicii s-au gândit la Ioan Botezătorul, înainte-mergătorul lui Isus. Ei se miraseră că Isus, care avea atât de mare putere de a săvârși minuni, îngăduise ca Ioan să zacă în închisoare și să moară de o moarte năprasnică. Dacă avea o astfel de putere, pentru ce nu salvase Hristos viața lui Ioan? Deseori fariseii puseseră întrebarea aceasta, ca să aducă un argument de necombătut împotriva susținerii lui Hristos că El este Fiul lui Dumnezeu. Mântuitorul îi avertizase pe ucenici că vor avea de suferit încercări, pierderi și persecuții. Îi va uita El oare și pe ei în vreme de încercare? Unii se întrebau dacă nu cumva s-au înșelat în ce privește misiunea Lui. Toți erau profund tulburați.
După o așteptare de două zile, Isus le-a spus ucenicilor: “Haidem să ne întoarcem în Iudea”. Ucenicii se întrebau de ce așteptase două zile, dacă și așa urma să meargă în Iudea. Dar îngrijorarea pentru Isus și chiar pentru ei îi frământa mai mult. În hotărârea luată de El acum, ei nu vedeau decât primejdia care îi pândea. “Învățătorule”, au zis ei, “acum de curând căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, și Te întorci în Iudea?” Isus a răspuns: “Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi?” Eu sunt sub conducerea Tatălui Meu; câtă vreme fac voia Lui, viața Mea este în siguranță. Cele douăsprezece ore ale zilei Mele încă nu s-au sfârșit. Am trecut în ultima parte a zilei, dar cât mai rămâne ceva, Mă aflu în siguranță.
-527-
“Dacă umblă cineva ziua”, a spus El mai departe, “nu se poticnește, pentru că vede lumina lumii acesteia.” Acela care face voia lui Dumnezeu, care umblă pe drumurile prescrise de Dumnezeu, nu poate să se împiedice și să cadă. Lumina, Spiritul călăuzitor al lui Dumnezeu, îi dă o clară înțelegere a datoriei sale și-l călăuzește pe drumul cel drept până la capătul lucrării sale. “Dar dacă umblă noaptea, se poticnește, pentru că n-are lumină în el.” Acela care merge pe o cărare aleasă de el și unde nu l-a chemat Dumnezeu se va poticni. Pentru el, ziua se schimbă în noapte și, oriunde s-ar afla, nu este sigur.
“După aceste vorbe le-a zis: ‘Lazăr, prietenul nostru, doarme; dar Mă duc să-l trezesc din somn’.” “Lazăr, prietenul nostru, doarme.” Cât de mișcătoare sunt cuvintele acestea! Ce pline de simpatie! Cu gândul la Ierusalim, ucenicii aproape uitaseră de familia îndurerată din Betania. Dar Hristos nu uitase. Ucenicii s-au simțit mustrați. Fuseseră dezamăgiți pentru că Hristos nu răspunsese mai grabnic la înștiințare. Fuseseră ispitiți să creadă că El n-avea acea călduroasă iubire pentru Lazăr și surorile lui cum crezuseră ei, căci altfel S-ar fi grăbit să meargă cu cel care adusese vestea. Dar cuvintele: “Lazăr, prietenul nostru, doarme” au trezit în mintea lor sentimente mai bune. Erau convinși că Hristos nu-i uitase pe prietenii Lui în suferință.
“Ucenicii I-au zis: ‘Doamne, dacă doarme, are să se facă bine’. Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbește despre odihna căpătată prin somn.” Hristos le prezintă copiilor Săi credincioși moartea, ca fiind un somn. Viața lor e ascunsă cu Hristos în Dumnezeu și, până va suna ultima trâmbiță, cei care mor vor dormi în El.
Atunci Isus le-a spus pe față: “Lazăr a murit. Și Mă bucur că n-am fost acolo, pentru voi, ca să credeți. Dar acum haidem să mergem la el”. Toma nu vedea pentru Învățătorul lui nimic altceva decât că-L aștepta moartea, dacă Se ducea în Iudea, dar el și-a făcut curaj și le-a spus celorlalți ucenici: “Haidem să mergem și noi să murim cu El!” El știa cât de mult Îl urau iudeii pe Hristos. Scopul lor era să-L omoare, dar planul acesta nu izbutise, pentru că nu venise încă vremea. În acest timp, Isus era păzit de garda îngerilor cerești și chiar în părțile Iudeii, unde rabinii unelteau să pună mâna pe El și să-L omoare, nu I se putea face nici un rău.
-528-
Ucenicii s-au mirat de cuvintele lui Hristos, când a zis: “Lazăr a murit, și Mă bucur că n-am fost acolo”. După propria alegere stătuse Mântuitorul departe de familia prietenilor în suferință? Aparent, Maria, Marta și muribundul Lazăr fuseseră lăsați singuri. Dar nu erau singuri. Hristos a urmărit toată scena și, după moartea lui Lazăr, surorile întristate au fost susținute de harul Său. Isus a fost martor la întristarea inimilor lor, când fratele lor se lupta cu vrăjmașul cel puternic, moartea. El a simțit toată durerea lor grozavă, când le-a spus ucenicilor: “Lazăr a murit”. Dar Hristos trebuia să Se mai gândească și la alții, afară de cei iubiți din Betania; El trebuia să țină seama de educația ucenicilor. Ei trebuiau să fie reprezentanții Lui în lume, pentru ca binecuvântarea Tatălui să-i poată cuprinde pe toți oamenii. Pentru binele lor a îngăduit El ca Lazăr să moară. Dacă l-ar fi vindecat de boala lui, minunea, care era cea mai puternică dovadă a naturii Sale divine, nu s-ar fi putut săvârși.
Dacă Hristos ar fi fost în camera bolnavului, Lazăr n-ar fi murit, deoarece Satana n-ar fi avut putere asupra lui. Moartea n-ar fi putut să-și îndrepte săgeata spre Lazăr în prezența Dătătorului vieții. De aceea Hristos a stat departe. El a îngăduit exercitarea puterii vrăjmașului, ca apoi să-l poată izgoni ca pe un dușman înfrânt. El a îngăduit ca Lazăr să treacă sub stăpânirea morții; și surorile îndurerate l-au văzut pe fratele lor pus în mormânt. Hristos știa că, atunci când ele aveau să privească fața neînsuflețită a fratelui lor, credința în Răscumpărătorul lor avea să fie greu încercată. Dar știa că, datorită luptei prin care treceau acum, credința lor urma să strălucească și mai puternic. El a suferit toate chinurile întristării pe care ele le-au îndurat. El nu-i iubea mai puțin acum pentru că zăbovise; dar știa că, pentru ele, pentru Lazăr, pentru Sine și pentru ucenici, urma să fie câștigată o biruință.
“Pentru voi, ca să credeți.” Pentru toți aceia care caută să simtă mâna călăuzitoare a lui Dumnezeu, clipa celei mai mari descurajări este timpul când ajutorul divin este cel mai aproape. Ei vor privi înapoi cu recunoștință la partea cea mai întunecată a căii lor. “Domnul știe să izbăvească din încercare pe oamenii temători de Dumnezeu.” (2 Petru 2, 9.) Din orice ispită și orice încercare, El îi va scoate cu o credință mai tare și o experiență mai bogată.
-529-
Întârziind să meargă la Lazăr, Hristos avea un plan de îndurare față de aceia care nu-L primiseră. El a zăbovit pentru ca, prin învierea lui Lazăr din morți, să poată da poporului Său încăpățânat și necredincios o nouă dovadă că El era într-adevăr “învierea și viața”. Se cutremura la gândul că astfel nu mai era nici o nădejde pentru acest popor, aceste sărmane și rătăcite oi ale casei lui Israel. Inima Lui era zdrobită din cauza nepocăinței lor. În harul Său, intenționa să le mai dea o dovadă că El era Vindecătorul, Acela care singur putea să aducă la lumină viața și nemurirea. Aceasta trebuia să fie o dovadă pe care preoții nu o puteau răstălmăci. Iată motivul pentru care a întârziat să meargă la Betania. Această minune culminantă, învierea lui Lazăr, trebuia să pună sigiliul lui Dumnezeu asupra lucrării și afirmațiilor Sale cu privire la originea Sa divină.
În călătoria Sa către Betania, după obiceiul Său, Isus i-a ajutat pe cei bolnavi și pe cei lipsiți. Apropiindu-Se de oraș, a trimis la surori un sol cu vestea sosirii Lui. Hristos n-a intrat îndată în casă, ci S-a oprit într-un loc retras, de lângă drum. Marile ceremonii pe care iudeii obișnuiau să le îndeplinească la moartea prietenilor și rudelor nu se potriveau cu spiritul lui Hristos. El a auzit vaietele bocitorilor plătiți și nu dorea să le întâlnească pe surori în mijlocul zgomotului. Printre prietenii care luau parte la doliu erau și rude ale familiei, dintre care unii dețineau posturi de răspundere în Ierusalim. Printre aceștia, erau chiar vrăjmași foarte înverșunați ai lui Hristos. El le cunoștea planurile și de aceea nu S-a făcut îndată cunoscut.
Vestea i-a fost dusă Martei atât de tainic, încât ceilalți din încăpere n-au știut. Stăpânită de durere, Maria n-a auzit nimic. Ridicându-se îndată, Marta s-a dus să-L întâmpine pe Domnul ei, dar Maria, crezând că merge la locul unde era înmormântat Lazăr, a rămas acolo unde se afla fără a mai spune ceva.
Marta a mers grăbită să-L întâmpine pe Isus, având inima frământată de emoții contradictorii. Pe fața Lui expresivă, a citit aceeași duioșie și iubire ca și mai înainte. Încrederea ei în El era nezdruncinată, dar se gândea la preaiubitul ei frate, pe care-l iubise și Isus. Cu mare durere în inimă pentru faptul că Hristos nu venise mai înainte, totuși cu nădejdea că și acum putea să facă ceva pentru mângâierea lor, ea a zis: “Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu”. Iarăși și iarăși repetaseră surorile aceste cuvinte, printre strigătele bocitorilor.
Cu milă omenească și dumnezeiască, Isus a privit fața ei întristată și îngrijorată. Marta nu dorea să povestească cele petrecute; totul era adunat în aceste cuvinte mișcătoare: “Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu”. Dar, privind fața Sa plină de iubire, a adăugat: “Dar și acum, știu că orice vei cere de la Dumnezeu, Îți va da Dumnezeu”.