Capitolul 57 — “Îți mai lipsește un lucru”
Capitol bazat pe textele din Matei 19, 16-22; Marcu 10, 17-22; Luca 18, 18-23.
“Tocmai când era gata să pornească la drum, a alergat la El un om, care a îngenuncheat în fața Lui și L-a întrebat: ‘Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?’”
Tânărul care pusese această întrebare era un conducător. Avea multe avuții și deținea o poziție de răspundere. El văzuse iubirea manifestată de Hristos față de copiii aduși la El, văzuse cât de duios îi primise, cum îi luase în brațe și inima lui se aprinse de iubire pentru Mântuitorul. El simțea dorința de a fi ucenicul Lui. Fusese mișcat atât de adânc, încât, atunci când Isus era gata să pornească la drum, a alergat la El și, îngenunchind la picioarele Lui, a pus, cu sinceritate și stăruință, întrebarea aceasta atât de însemnată pentru sufletul său și pentru sufletul oricărei ființe omenești: “Bunule Învățător, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?”
“Pentru ce Mă numești bun?” i-a zis Hristos. “Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.” Isus dorea să încerce sinceritatea tânărului și să afle de la el în ce chip Îl socotea bun. Își dădea el seama că Acela cu care vorbea era Fiul lui Dumnezeu? Care era adevăratul sentiment al inimii lui?
Conducătorul acesta punea foarte mare preț pe propria neprihănire. El nu se gândea că într-adevăr i-ar lipsi ceva, dar tot nu era pe deplin mulțumit. El simțea că mai lipsește ceva. Nu s-ar fi putut ca Isus să-l binecuvânteze și pe el cum îi binecuvântase pe copii și să satisfacă lipsa din sufletul său?
Ca răspuns la această întrebare, Isus i-a spus că, dacă dorește să aibă viață veșnică, trebuie să asculte de poruncile lui Dumnezeu. Și El a citat câteva din poruncile care arătau omului datoria față de semenii lui. Răspunsul conducătorului a fost hotărât: “Toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinerețea mea; ce-mi mai lipsește?”
-519-
Hristos a privit fața tânărului, parcă citindu-i viața și cercetându-i caracterul. L-a iubit și a dorit să-i dea pacea, harul și bucuria care puteau să-i schimbe cu totul caracterul. “Îți lipsește un lucru”, a zis El; “du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci și vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ți crucea și urmează-Mă.”
Hristos era atras către acest tânăr. El știa că este sincer în afirmația lui: “Toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinerețea mea”. Mântuitorul dorea să-i ofere acea putere de discernământ care să-l facă în stare să-și vadă nevoia de consacrare a inimii și de bunătate creștină. Dorea mult să vadă în el o inimă umilă și zdrobită, conștientă că iubirea cea mai mare I se cuvine lui Dumnezeu, să-l vadă ascunzându-și lipsa în desăvârșirea lui Hristos.
Isus a văzut în acest tânăr conducător, dacă devenea conlucrător cu El în lucrarea de mântuire, exact ajutorul de care avea nevoie. Dacă s-ar fi așezat sub călăuzirea lui Hristos, ar fi devenit o putere spre bine. Într-o mare măsură, conducătorul ar fi putut să-L reprezinte pe Hristos; deoarece avea însușiri care, dacă s-ar fi unit cu Mântuitorul, l-ar fi făcut în stare să devină o forță divină între oameni. Privind la caracterul lui, Hristos l-a iubit. În inima conducătorului, s-a trezit iubirea pentru Hristos, căci iubirea dă naștere la iubire. Isus dorea să-l vadă un împreună-lucrător cu El. El dorea să-l facă să-I semene, o oglindă care să reflecte chipul lui Dumnezeu. El dorea să dezvolte partea bună a caracterului acestui om și s-o sfințească pentru servirea Domnului. Dacă s-ar fi predat lui Hristos, tânărul conducător ar fi crescut în atmosfera prezenței Sale. Dacă ar fi ales partea aceasta, cât de deosebit ar fi fost viitorul lui!
“Un lucru îți lipsește”, a zis Isus. “Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, și vei avea o comoară în cer. Apoi vino și urmează-Mă.” Hristos a citit în inima fruntașului. Numai un lucru îi lipsea, dar acesta era un principiu vital. El avea nevoie de iubirea lui Dumnezeu în suflet. Dacă golul acesta nu era umplut, era fatal pentru el; întreaga lui ființă avea să se schimbe în rău. Prin îngăduință, egoismul s-ar fi întărit. Dar, ca să primească iubirea lui Dumnezeu, trebuia să renunțe la iubirea de sine.
Hristos l-a pus la încercare pe acest om. L-a invitat să aleagă între slava pământească și comorile cerești. Comoara cerească îi era asigurată, dacă Îl urma pe Hristos. Dar eul trebuia înfrânt; voința sa trebuia pusă sub conducerea lui Hristos. Însăși sfințenia lui Dumnezeu îi era oferită tânărului conducător. El avea privilegiul să devină un fiu al lui Dumnezeu și împreună-moștenitor cu Hristos la comoara cerească. Dar trebuia să-și ia crucea și să-L urmeze pe Mântuitorul pe cărarea lepădării de sine.
-520-
Cuvintele lui Hristos erau echivalente cu această invitație: “Alegeți astăzi cui vreți să slujiți.” (Iosua 24, 15.) Alegerea era lăsată pe seama lui. Isus dorea cu ardoare convertirea lui. El îi arătase punctul slab din caracter și cu profund interes urmărea problema, în timp ce tânărul gândea asupra problemei. Dacă se hotăra să-L urmeze pe Hristos, trebuia să asculte în totul de cuvintele Lui. Trebuia să părăsească planurile sale ambițioase. Cu câtă nerăbdare, cu câtă îngrijorare privea Mântuitorul la tânăr, nădăjduind că va da curs invitației Duhului lui Dumnezeu.
Hristos arătase singurele condiții care-l puteau așeza pe fruntaș în situația de a-și desăvârși un caracter creștin. Cuvintele Lui erau pline de înțelepciune, deși păreau severe și pretențioase. Singura nădejde de scăpare pentru fruntaș era să le primească și să le asculte. Poziția lui înaltă și averile lui aveau o subtilă influență spre rău asupra caracterului său. Dacă se lega de ele, acestea urmau să-L îndepărteze pe Dumnezeu din inima lui. Reținând mai mult sau mai puțin din ale lui Dumnezeu, însemna să rețină ceea ce i-ar fi slăbit forța morală și puterea de lucru; căci dacă sunt cultivate lucrurile acestei lumi, oricât sunt de nesigure și fără valoare, vor ajunge să absoarbă sufletul cu totul.
Fruntașul a înțeles repede tot ce cuprindeau cuvintele lui Hristos și s-a întristat. Dacă și-ar fi dat seama de valoarea darului oferit, în grabă s-ar fi numărat printre cei care-L urmau pe Hristos. El era un membru al onoratului consiliu al iudeilor și Satana îl ispitea cu posibilități atrăgătoare pentru viitor. El dorea comoara cerească, dar în același timp dorea și avantajele trecătoare, pe care le putea aduce bogăția. Îi părea rău că există asemenea situații; dorea viață veșnică, dar nu era dispus la sacrificiu. Prețul vieții veșnice i se părea prea mare și a plecat plin de întristare, “deoarece avea multe bogății”.
Pretenția lui că păzise Legea lui Dumnezeu era o amăgire. El dovedise că avuțiile erau idolul lui. El nu putea să țină poruncile lui Dumnezeu, câtă vreme lumea avea locul cel dintâi în inima lui. Iubea mai mult darurile lui Dumnezeu decât pe Dătător. Hristos îi dăruise tânărului comuniunea cu Sine. “Urmează-Mă”, a spus El. Dar Mântuitorul nu valora pentru el atât cât valora numele pe care îl avea între oameni sau avuțiile lui. Să renunțe la comoara pământească, vizibilă, pentru comoara cerească, nevăzută, era un risc prea mare. El a refuzat darul vieții veșnice și a plecat; de aici înainte, lumea avea să pună cu totul stăpânire pe el. Mii de oameni trec prin aceleași experiențe, având de ales între Hristos și lume; și mulți aleg lumea. Asemenea tânărului fruntaș, ei se îndepărtează de Mântuitorul, zicând în inima lor: “Nu vreau ca Omul acesta să-mi fie conducător”.
-523-
Purtarea lui Hristos față de acest tânăr este o pildă pentru noi. Dumnezeu ne-a dat o regulă de purtare, pe care trebuie s-o urmeze fiecare slujitor al Lui. Este vorba de ascultarea de Legea Sa și nu numai de o ascultare legalistă, ci de o ascultare care pătrunde în viață și este ilustrată în caracter. Dumnezeu a prezentat caracterul Său ca model pentru toți cei care vor să devină supuși ai Împărăției Sale. Numai cei care vor deveni conlucrători cu Hristos, numai cei care vor zice: “Doamne, tot ce am și tot ce sunt este al Tău”, numai aceia vor fi recunoscuți ca fii și fiice ale lui Dumnezeu. Toți trebuie să-și dea seama ce înseamnă a dori cerul și totuși să renunțe la el din cauza condițiilor puse. Gândiți-vă ce înseamnă a zice “nu” lui Hristos. Fruntașul a zis: “Nu, nu pot să-ți dau totul”. Spunem și noi la fel? Mântuitorul Se oferă să împartă cu noi lucrarea pe care Dumnezeu ne-a dat-o să o facem. El ne pune la dispoziție toate mijloacele date nouă de Dumnezeu, pentru a duce mai departe lucrarea Sa în lume. Numai în felul acesta ne putem mântui.
Fruntașului îi fuseseră încredințate mari averi, pentru ca el să se dovedească un ispravnic credincios; el trebuia să folosească aceste bunuri pentru binecuvântarea celor în nevoie. Tot astfel și azi Dumnezeu încredințează oamenilor mijloace, talente și ocazii, ca ei să poată fi slujitorii Săi pentru ajutorarea celor săraci și suferinzi. Acela care folosește darurile încredințate așa cum intenționează Dumnezeu devine un conlucrător cu Mântuitorul. El câștigă suflete la Hristos, deoarece este un reprezentant al caracterului Său.
Acelora care, asemenea tânărului conducător, sunt în posturi de încredere și au averi mari, li se va părea poate un sacrificiu prea mare să părăsească totul pentru a-L urma pe Hristos. Dar aceasta este regula de purtare pentru toți cei care doresc să devină ucenici ai Săi. Nu se primește nimic altceva decât ascultarea. Predarea de sine este miezul învățăturilor lui Hristos. Adesea, ni se pare că ne este impusă într-un limbaj care pare poruncitor, pentru că nu există altă cale de a-l salva pe om, decât de a îndepărta lucrurile care, dacă ar fi cultivate, ar duce la degradarea întregii ființe.
Când urmașii lui Hristos înapoiază Domnului ce este al Lui, ei adună o comoară care li se va da când vor auzi cuvintele: “Bine, rob bun și credincios … intră în bucuria stăpânului tău”. “Care pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” (Matei 25, 23; Evrei 12, 2.) Bucuria de a vedea oameni mântuiți, salvați pentru veșnicie, este răsplata tuturor acelora care pășesc pe urmele Aceluia care a zis: “Urmează-Mă”.