Capitolul 55 — Fără să atragă privirea
Capitol bazat pe textele din Luca 17, 20-22.
Câțiva farisei au venit la Isus cu întrebarea: “Când va veni Împărăția lui Dumnezeu?” Trecuseră mai mult de trei ani de când Ioan Botezătorul vestise cu sunet de trâmbiță prin țară solia: “Împărăția cerurilor este aproape.” (Matei 3, 2.) Dar, până la data aceea, fariseii n-au văzut nici o dovadă despre întemeierea Împărăției. Mulți dintre cei care îl respinseseră pe Ioan și care se împotriveau lui Isus la orice pas lăsau să se înțeleagă că lucrarea Lui dăduse greș.
Isus a răspuns: “Împărăția lui Dumnezeu nu vine în așa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: ‘Uite-o aici sau uite-o colo!’ Căci iată că Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”. Împărăția lui Dumnezeu începe în inimă. Nu căuta manifestări ale puterii pământești, care să arate venirea ei.
“Vor veni zile”, a zis El către ucenici, “când veți dori să vedeți una din zilele Fiului omului, și n-o veți vedea.” Din cauză că nu este însoțită de strălucire lumească, sunteți în primejdia de a nu observa slava misiunii Mele. Nu vă dați seama cât de mare este privilegiul de a avea între voi, deși înveșmântat în corp omenesc, pe Acela care este viața și lumina oamenilor. Vor veni zile când veți privi cu dor înapoi la ocaziile de care vă bucurați acum, când umblați și vorbiți cu Fiul lui Dumnezeu.
Din cauza egoismului și a firii lor pământești, nici ucenicii lui Isus nu puteau înțelege slava spirituală pe care căuta să le-o descopere. Numai după înălțarea lui Hristos la Tatăl Său și revărsarea Duhului Sfânt asupra credincioșilor, ucenicii au înțeles pe deplin natura și misiunea Mântuitorului. După ce au primit botezul Duhului, au început să-și dea seama că fuseseră chiar în fața Domnului măririi. Când le-au revenit în memorie cuvintele lui Hristos, mintea le-a fost deschisă ca să înțeleagă profețiile și să înțeleagă minunile pe care le făcuse El. Minunile vieții Lui le-au trecut pe dinainte și erau ca niște oameni treziți dintr-un vis. Și-au dat seama că, într-adevăr, “Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi plin de har și de adevăr; și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1, 14.) Hristos, într-adevăr, a venit de la Dumnezeu într-o lume plină de păcat, pentru a mântui pe fiii și fiicele lui Adam. Ucenicii își dădeau acum mai puțină importanță decât înainte de a-și da seama de lucrul acesta. Niciodată nu oboseau repetând cuvintele și faptele Lui. Învățăturile Lui, pe care le înțeleseseră prea puțin, acum le-au revenit în minte într-o nouă lumină. Scripturile au devenit pentru ei o carte nouă.
-507-
Când au studiat profețiile care mărturiseau despre Hristos, ucenicii au intrat în legătură cu Dumnezeirea și au învățat de la Acela care Se înălțase la cer, pentru a încheia lucrarea pe care o începuse pe pământ. Au recunoscut faptul că în El era o știință pe care nici o ființă omenească, lipsită de ajutorul dumnezeiesc, nu o putea înțelege. Ei aveau nevoie de ajutorul Aceluia despre care profetizaseră regi, profeți și oameni neprihăniți. Cu uimire au citit și recitit descrierile profetice ale caracterului și lucrării Sale. Cât de neclare fuseseră pentru ei scrierile profetice! Cât de greoi fuseseră în a primi marile adevăruri care mărturiseau despre Hristos! Privindu-L în umilința Lui, când a umblat printre oameni, ei nu înțeleseseră taina întrupării Sale, caracterul dublu al naturii Sale. Parcă fuseseră legați la ochi, ca să nu poată să recunoască pe deplin dumnezeirea în corpul omenesc. Dar, după ce au fost iluminați de Duhul Sfânt, cum ar mai fi dorit să-L vadă iarăși și să se așeze la picioarele Lui! Cum ar fi dorit să vină la El, ca să le explice pasajele din Scriptură pe care ei nu le înțelegeau! Cât de atenți ar fi ascultat cuvintele Lui! Ce a vrut să spună Isus când a zis: “Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta”? (Ioan 16, 12) Cât ar fi dorit să le știe pe toate! Le părea rău că avuseseră o credință atât de slabă, că ideile lor fuseseră atât de departe de țintă și că greșiseră atât de mult în înțelegerea realității.
-508-
Dumnezeu trimisese un sol ca să vestească venirea lui Hristos și să atragă atenția poporului iudeu și a lumii către misiunea Sa, pentru ca oamenii să se poată pregăti să-L primească. Personajul minunat vestit de Ioan fusese printre ei peste treizeci de ani, și ei într-adevăr nu L-au recunoscut ca trimis al lui Dumnezeu. Ucenicii au avut remușcări din cauză că îngăduiseră ca necredința timpului să influențeze și părerile lor și să le întunece înțelegerea. Lumina acestei lumi întunecate strălucise prin negură, iar ei nu fuseseră în stare să înțeleagă de unde veneau aceste raze. Se întrebau pentru ce se purtaseră în așa fel, încât Hristos să fie nevoit să-i mustre. Repetau adesea discuțiile pe care le avuseseră cu El și își ziceau: De ce am îngăduit noi ca ideile pământești și opoziția preoților și rabinilor să ne încurce mintea, așa încât n-am înțeles că Unul mai mare decât Moise era între noi, că Cineva mai înțelept decât Solomon ne învăța? Cât de surde au fost urechile noastre! Cât de slabă a fost înțelegerea noastră!
Toma nu voise să creadă înainte de a pune degetul pe rana făcută de soldații romani. Petru Îl tăgăduise în timpul umilirii și lepădării Lui. Aceste amintiri dureroase le reveneau în minte cu atâta claritate. Ei fuseseră cu El, dar nici nu-L cunoscuseră, nici nu-L apreciaseră. Dar acum, când își recunoșteau necredința, toate aceste lucruri le tulburau atât de mult inimile.
Când preoții și mai marii s-au unit împotriva lor și i-au adus în fața judecătorilor și i-au aruncat în închisoare, urmașii lui Hristos s-au bucurat “că au fost socotiți vrednici să sufere pentru Numele Lui.” (Faptele Apostolilor 5, 41.) S-au bucurat că pot dovedi în fața oamenilor și a îngerilor că au recunoscut slava lui Hristos și au ales să-L urmeze, chiar dacă pentru aceasta aveau să piardă totul.
Și astăzi este tot așa de adevărat ca și pe timpul apostolilor că, fără lumina dată de Duhul Sfânt, natura omenească nu poate să înțeleagă slava lui Hristos. Adevărul și lucrarea lui Dumnezeu nu sunt apreciate de o creștinătate iubitoare de lume și de compromisuri. Dar urmașii Domnului nu vor putea fi întâlniți pe căi ușoare, căutând slava pământească și conformarea cu lumea. Ei sunt mult înainte pe cărările muncii grele, umilinței și ocării, în fruntea luptei împotriva “căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești.” (Efeseni 6, 12.) Și acum, ca și pe vremea lui Hristos, ei sunt greșit înțeleși, ocărâți și apăsați de preoții și fariseii timpului lor.
-509-
Împărăția lui Dumnezeu nu vine în așa fel, încât să atragă atenția. Evanghelia harului lui Dumnezeu, cu spiritul ei de lepădare de sine, nu poate să fie niciodată în armonie cu spiritul lumii. Cele două principii sunt în vrăjmășie. “Omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie judecate duhovnicește.” (1 Corinteni 2, 14.)
Dar, în lumea religioasă de azi, sunt mulți aceia care cred că trebuie să lucreze pentru întemeierea Împărăției lui Hristos ca organizație pământească, lumească. Ei doresc să facă din Domnul stăpânitorul regatelor lumii acesteia, conducător în curțile, în taberele și în adunările ei legislative, în palatele și piețele ei. Ei așteaptă ca El să domnească prin prevederi legale, impuse de autoritatea omenească. Deoarece acum Hristos nu este aici în persoană, ei vor căuta să acționeze în locul Lui, pentru a pune în aplicare legile Împărăției Sale. Stabilirea unei asemenea împărății este ceea ce doreau iudeii din zilele lui Hristos. Ei L-ar fi primit pe Isus, dacă El ar fi voit să întemeieze o împărăție pământească, să impună ceea ce considerau ei ca fiind legi ale lui Dumnezeu și să-i facă exponenți ai voinței Lui și delegați ai autorității Sale. Dar El a zis: “Împărăția Mea nu este din lumea aceasta.” (Ioan 18, 36.) El nu dorea un tron pământesc.
Cârmuirea din vremea lui Isus era coruptă și persecutoare; în toate părțile erau abuzuri flagrante, oprimare, intoleranță și cruzime. Cu toate acestea, Mântuitorul n-a încercat să facă reforme civile. El n-a atacat abuzurile naționale, nici n-a condamnat pe vrăjmașii națiunii. El nu S-a amestecat în treburile autorităților sau administrației celor de la putere. El, care ne-a fost pildă, S-a ținut departe de guvernele pământești. Nu pentru că era indiferent la suferințele oamenilor, ci pentru că leacul nu era în măsuri omenești și exterioare. Pentru a avea succes, tratamentul trebuia să cuprindă pe fiecare om în parte și trebuia să înnoiască inimile.
Împărăția lui Hristos nu va fi întemeiată prin hotărârile tribunalelor, consiliilor sau ale adunărilor legislative, nici prin patronajul oamenilor mari din lume, ci prin sădirea naturii lui Hristos în natura omenească, prin lucrarea Duhului Sfânt. “Tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuți nu din sânge, nici din voia firii, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.” (Ioan 1, 12.13.) Aceasta este singura putere care poate produce înălțarea omenirii. Iar partea omului în săvârșirea acestei lucrări este învățarea și trăirea Cuvântului lui Dumnezeu.
-510-
Când și-a început lucrarea în Corint, orașul acela aglomerat, bogat și stricat, pervertit de nenumăratele vicii ale păgânismului, apostolul Pavel a zis: “Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos, și pe El răstignit.” (1 Corinteni 2, 2.) Scriind mai târziu unora care mai înainte se întinaseră prin cele mai nebunești păcate, putea zice: “Dar ați fost spălați, ați fost sfințiți, ați fost socotiți neprihăniți în Numele Domnului Isus Hristos și prin Duhul Dumnezeului nostru”. “Mulțumesc Dumnezeului meu totdeauna cu privire la voi, pentru harul lui Dumnezeu care v-a fost dat în Isus Hristos.” (1 Corinteni 6, 11; 1, 4.)
Astăzi, ca și în zilele lui Hristos, lucrarea Împărăției lui Dumnezeu nu este făcută de cei care pretind cu zgomot să fie recunoscuți și sprijiniți de conducătorii pământești și de legile omenești, ci de aceia care vestesc oamenilor, în Numele Său, acele adevăruri spirituale, care-l vor face pe primitor să trăiască experiența lui Pavel: “Am fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc … dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine.” (Galateni 2, 20.) Atunci ei vor lucra, la fel ca Pavel, pentru binele oamenilor. El zice: “Noi dar suntem trimiși împuterniciți ai lui Hristos, și ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: împăcați-vă cu Dumnezeu.” (2 Corinteni 5, 20.)