Capitolul 52 — Păstorul divin
Capitol bazat pe textele din Ioan 10, 1-30.
“Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi.” “Eu sunt Păstorul cel bun. Eu îmi cunosc oile Mele, și ele Mă cunosc pe Mine, așa cum Mă cunoaște pe Mine Tatăl și cum cunosc Eu pe Tatăl; și Eu Îmi dau viața pentru oile Mele.”
Isus a găsit iarăși calea de a ajunge la mintea ascultătorilor Săi, folosind exemple care le erau cunoscute. El Se prezentase ca fiind lumina, izvorul vieții și al bucuriei pentru natură și pentru oameni. Acum, într-un frumos tablou pastoral, ilustrează legătura Sa cu cei care cred în El. Nici un tablou nu era mai cunoscut pentru ascultătorii Săi decât acesta și cuvintele lui Hristos i-au legat pentru totdeauna de Sine. De acum înainte, niciodată ucenicii nu puteau să vadă păstorii păscându-și turmele fără să-și amintească de învățătura Mântuitorului. Ei urmau să-L vadă pe Hristos în fiecare păstor credincios. Iar ei aveau să se vadă în fiecare oaie neajutorată și slabă.
Imaginea aceasta fusese folosită de profetul Isaia, care o aplicase la misiunea lui Mesia, în cuvintele de mângâiere: “Suie-te pe un munte înalt, ca să vestești Sionului vestea cea bună; înalță-ți glasul, nu te teme, și spune cetăților lui Iuda: ‘Iată Dumnezeul vostru!… El Își va paște turma ca un păstor, va lua mieii în brațe, îi va duce la sânul Lui.’” (Isaia 40, 9-11.) David cântase: “Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic.” (Psalmii 23, 1.) Iar Duhul Sfânt declarase prin Ezechiel: “Voi pune peste ele un singur Păstor care le va paște”, “voi căuta pe cea pierdută, voi aduce înapoi pe cea rătăcită”, “voi lega pe cea rănită și voi întări pe cea slabă”. “Voi încheia cu ele legământ de pace.” “Nu vor mai fi de jaf între neamuri … ci vor locui în liniște, și nu le va mai tulbura nimeni” (Ezechiel 40, 23.16.25.28.)
-477-
Hristos a aplicat aceste profeții la Sine și a arătat contrastul dintre caracterul Său și cel al conducătorilor lui Israel. Fariseii tocmai izgoniseră o oaie din turmă, deoarece îndrăznea să dea mărturie despre puterea lui Hristos. Ei tăiaseră un suflet, pe care adevăratul Păstor îl atrăgea la Sine. Prin aceasta, ei arătau că nu cunosc lucrarea care le fusese încredințată și că sunt nevrednici de încrederea care li se acordase ca păstori ai turmei. Isus le-a prezentat contrastul dintre ei și Păstorul cel bun și a arătat către Sine ca fiind adevăratul păzitor al turmei Domnului. Înainte de a face aceasta însă, El le-a vorbit despre Sine folosind o altă ilustrație.
El a zis: “Cine nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, este un hoț și un tâlhar. Dar cine intră pe ușă este păstorul oilor”. Fariseii n-au înțeles că aceste cuvinte erau rostite împotriva lor. În timp ce se întrebau în inima lor cu privire la înțelesul lor, Isus le-a spus pe față: “Eu sunt Ușa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra și va ieși și va găsi pășune. Hoțul nu vine decât să fure, să înjunghie și să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viață, și s-o aibă din belșug.”
Hristos este ușa de la staulul lui Dumnezeu. Prin ușa aceasta au intrat toți copiii Săi, din cele mai vechi timpuri. În Isus, așa cum este arătat în ceremonii, cum este prefigurat în simboluri, cum este prezentat în descoperirea profeților, cum este dezvăluit în învățăturile date ucenicilor și în minunile săvârșite în favoarea fiilor oamenilor, ei L-au văzut pe “Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29) și prin El au fost aduși în staulul harului Său. Mulți au venit prezentând alte ținte în care să creadă lumea: s-au inventat ceremonii și sisteme prin care oamenii speră să primească îndreptățire și pace de la Dumnezeu și, în felul acesta, să intre în staulul Său. Dar unica poartă este Hristos; toți cei care au introdus ceva care să-I ia locul lui Isus, care au căutat să pătrundă în staul pe vreo altă cale, sunt hoți și tâlhari.
-478-
Fariseii nu intraseră pe ușă. Ei săriseră în staul pe altă parte decât prin Hristos și nu îndeplineau lucrarea adevăratului păstor. Preoții și conducătorii, cărturarii și fariseii prăpădeau pășunile și murdăreau izvoarele apelor vieții. Cu credincioșie, Cuvântul inspirației îi descrie pe acești păstori mincinoși astfel: “Nu întăriți pe cele slabe, nu vindecați pe cea bolnavă, nu legați pe cea rănită; n-aduceți înapoi pe cea rătăcită … ci le stăpâniți cu asuprire și cu asprime.” (Ezechiel 34, 4.)
În toate timpurile, filozofii și învățătorii au prezentat lumii teorii prin care să mulțumească nevoile sufletului omenesc. Fiecare națiune păgână și-a avut marii ei învățători și sistemele sale religioase, care ofereau alte mijloace de mântuire decât Hristos, îndepărtând ochii oamenilor de la fața Tatălui și umplându-le inimile cu teamă față de Acela care le dăduse numai binecuvântări. Tendința lucrării lor este de a jefui pe Dumnezeu de ce este al Său, atât prin creațiune, cât și prin răscumpărare. Acești învățători mincinoși îl jefuiesc și pe om. Milioane de ființe omenești sunt încovoiate sub lanțurile unor religii false, în sclavia temerii sau a unei indiferențe totale, trudind asemenea vitelor de povară, jefuiți de nădejde, de bucurie sau de aspirație aici și având o teamă disperată de cele viitoare. Numai Evanghelia harului lui Dumnezeu poate înălța sufletul. Contemplarea iubirii lui Dumnezeu, manifestată prin Fiul Său, va mișca inima și va trezi puterile minții, așa cum nimic altceva nu o poate face. Hristos a venit ca să poată crea din nou chipul lui Dumnezeu în om și oricine îi îndepărtează pe oameni de la Hristos îi îndepărtează de la izvorul adevăratei dezvoltări, îi jefuiește de nădejdea, scopul și slava vieții. Cel ce face așa este un hoț și un tâlhar.
“Cine intră pe ușă este păstorul oilor.” Hristos este și Păstorul, și Ușa. El intră prin Sine Însuși. Prin jertfa Sa, El devine păstorul oilor. “Portarul îi deschide, și oile aud glasul lui, el își cheamă oile pe nume, și le scoate afară din staul. După ce și-a scos toate oile, merge înaintea lor; și oile merg după el pentru că îi cunosc glasul.”
Oaia este una dintre cele mai timide și mai neajutorate făpturi, și în Orient, grija păstorului pentru turmă este neobosită și neîncetată.
-479-
Și pe vremuri, ca și acum, era puțină siguranță în afara orașelor întărite cu ziduri. Tâlharii din triburile rătăcitoare sau fiarele de pradă, din ascunzătorile lor din stânci, stăteau la pândă să prădeze turmele. Păstorul veghea asupra turmei lui, știind că această slujbă ar putea să-l coste chiar viața. Iacov, care păzise turmele lui Laban în pășunile din Haran, descriind munca sa neobosită, zicea: “Ziua mă topeam de căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig, și-mi fugea somnul de pe ochi.” (Geneza 31, 40.) Și tânărul David, pe când păzea oile tatălui său, a avut de înfruntat singur leul și ursul și a scăpat din gura lor mielul furat.
În timp ce păstorul își conduce turma peste înălțimile stâncoase, prin păduri și prin râpe sălbatice, către locurile de pășunat de pe malul râului, în timp ce le supraveghează în munți în noaptea singuratică, ferindu-le de tâlhari și îngrijindu-le cu duioșie pe cele bolnave și slabe, viața lui ajunge să fie una cu a lor. Un atașament puternic și plin de duioșie îl leagă de obiectele grijii lui. Oricât de mare ar fi turma, păstorul cunoaște fiecare oaie. Fiecare are numele ei și răspunde la acest nume, când păstorul o cheamă.
După cum un păstor pământesc își cunoaște oile, tot astfel Păstorul divin Își cunoaște turma răspândită în toată lumea. “Voi sunteți oile Mele, oile pășunii Mele, și Eu sunt Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu.” Isus zice: “Te chem pe nume; ești al Meu”. “Te-am săpat pe palmele Mele.” (Ezechiel 34, 31; Isaia 43, 1; 49, 16.)
Isus ne cunoaște pe fiecare în parte și are milă de slăbiciunile noastre. Ne cunoaște pe toți pe nume. Cunoaște chiar casa în care locuim și pe fiecare dintre cei ce o ocupă. Adeseori, El a dat îndrumări servilor Săi să meargă pe o anumită stradă, într-o anumită cetate, la o anumită casă, pentru a găsi acolo pe una din oile Sale.
-480-
Fiecare suflet este atât de bine cunoscut de Isus, ca și când ar fi singurul pentru care a murit Mântuitorul. Durerea fiecăruia Îi mișcă inima. Strigătul de ajutor ajunge la urechile Lui. El a venit pentru a-i atrage pe toți oamenii la Sine. El le zice: “Urmați-Mă”, iar Duhul Său lucrează asupra inimii lor, pentru a-i atrage să vină la El. Mulți nu se lasă atrași. Isus știe cine sunt aceștia. El știe de asemenea și cine primește cu voie bună chemarea Sa și este gata să vină sub supravegherea Sa de păstor. El zice: “Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, și ele vin după Mine”. El are grijă de fiecare în parte, ca și cum n-ar mai fi alta pe fața pământului.
“El Își cheamă oile pe nume și le scoate afară din staul … și oile merg după El, pentru că Îi cunosc glasul.” Păstorul oriental nu silește oile la drum. El nu folosește forța sau frica, ci, mergând înainte, le cheamă. Ele îi cunosc glasul și ascultă de chemarea lui. Tot astfel face și Mântuitorul ca Păstor cu oile Sale. Scriptura zice: “Ai povățuit pe poporul Tău ca pe turmă, prin mâna lui Moise și Aaron”. Prin proorocul, Isus declară: “Te iubesc cu o iubire veșnică; de aceea îți păstrez bunătatea Mea”. Nu constrânge pe nimeni să-L urmeze. El zice: “I-am tras cu legături omenești, cu funii de dragoste.” (Psalmii 77, 20; Ieremia 31, 3; Osea 11, 4.)
Nu teama de pedeapsă sau nădejdea răsplătirii veșnice îi face pe ucenicii lui Hristos să-L urmeze. Ei privesc iubirea neîntrecută a lui Hristos, descoperită în timpul vieții Sale pe pământ, de la staulul din Betleem până la crucea de pe Golgota, și privirea Lui atrage, liniștește și supune sufletul. În inima celor ce privesc se aprinde iubirea. Ei aud glasul Lui și-L urmează.
După cum păstorul merge înaintea oilor, dând mai întâi el piept cu greutățile drumului, tot astfel procedează și Isus cu poporul Său. “După ce și-a scos toate oile, merge înaintea lor.” Calea către cer este sfințită de urmele pașilor Mântuitorului. Cărarea poate fi prăpăstioasă și aspră, dar Isus a mers pe calea aceasta; picioarele Sale au călcat și îndoit spinii, pentru a face calea mai ușoară pentru noi. Orice povară pe care suntem chemați să o purtăm a fost purtată mai înainte de El.
Cu toate că S-a suit la Tatăl, stă în prezența Sa și este părtaș la tronul universului, Isus n-a pierdut nimic din natura Sa miloasă. Astfel, aceeași inimă duioasă și iubitoare este deschisă pentru toate necazurile lumii. Mâna care a fost străpunsă este astăzi întinsă pentru a binecuvânta și mai îmbelșugat pe poporul Său din lume. “În veac nu vor pieri, și nimeni nu le va smulge din mâna Mea.” Sufletul care s-a predat lui Hristos este mai de preț în ochii Lui decât lumea întreagă. Mântuitorul ar fi trecut prin agonia Calvarului, chiar dacă prin aceasta n-ar fi fost mântuit decât un singur om. El nu va părăsi niciodată pe nici unul dintre cei pentru care a murit. El îi va păstra prin puterea Sa pe toți, afară de cazul că urmașii Săi aleg să-L părăsească.
-483-
În toate încercările noastre, avem un ajutor care nu lipsește niciodată. El nu ne lasă să luptăm singuri cu ispita, să ne batem cu răul și să fim în cele din urmă zdrobiți sub poveri și întristare. Cu toate că acum este ascuns de privirea muritorilor, urechea credinței poate auzi glasul Lui, zicând: “Nu te teme; căci Eu sunt cu tine”. “Eu sunt cel viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor.” (Apocalipsa 1, 18.) Am suferit întristările tale, am trecut prin luptele tale, am dat piept cu ispitele tale. Cunosc lacrimile tale; și Eu am plâns. Cunosc chiar și durerile prea adânci pentru a fi rostite la urechea unui om. Să nu crezi că ești singur și părăsit. Deși suferința ta nu mișcă nici o coardă sensibilă în vreo inimă de pe pământ, privește la Mine și vei trăi. “Pot să se mute munții, pot să se clatine dealurile; dar dragostea Mea nu se va muta de la tine și legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul care are milă de tine.” (Isaia 54, 10.)
Oricât de mult și-ar iubi un păstor oile, el își iubește mai mult fiii și fiicele. Isus nu este numai Păstorul nostru. El ne este și “Părinte veșnic”. Și El zice: “Eu Îmi cunosc oile Mele, și ele Mă cunosc pe Mine, așa cum Mă cunoaște pe Mine Tatăl, și cum cunosc Eu pe Tatăl.” (Ioan 10, 14.15.) Ce sublimă declarație! Singurul Fiu, Acela care este la sânul Tatălui, Acela despre care Dumnezeu a declarat că este “Omul care Îmi este tovarăș!” (Zaharia 13, 7), această legătură care există între El și veșnicul Dumnezeu este luată ca model, pentru a arăta relația dintre Hristos și copiii Săi de pe pământ!
Isus ne iubește pentru că noi suntem darul Tatălui Său și răsplătirea lucrării Sale. El ne iubește ca pe copiii Săi. Cititorule, El te iubește. Cerul însuși nu poate da nimic mai mult, nimic mai bun. De aceea, ai încredere!
Isus S-a gândit la toți aceia de pe întreg pământul care au fost duși în rătăcire de păstorii mincinoși. Aceia pe care El dorea să-i adune “ca pe oi ale pășunii Sale” erau împrăștiați printre lupi, și El a zis: “Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc, și ele vor asculta de glasul Meu, și va fi o turmă și un păstor.” (Ioan 10, 16.)
“Tatăl Mă iubește, pentru că Îmi dau viața ca iarăși să o iau.” Adică: Tatăl Meu v-a iubit așa de mult, încât și pe Mine Mă iubește mai mult pentru că-Mi dau viața pentru răscumpărarea voastră. Pentru că am devenit înlocuitorul și garantul vostru, prin jertfa vieții Mele, pentru că am plătit datoriile voastre și am purtat vina voastră, Eu devin mai scump pentru Tatăl.
-484-
“Îmi dau viața, ca iarăși să o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau și am putere s-o iau iarăși.” În timp ce, ca membru al familiei omenești, era muritor, ca Dumnezeu, El era izvorul vieții pentru oameni. El S-ar fi putut împotrivi atacurilor morții și ar fi putut să refuze să intre sub stăpânirea ei, dar El și-a dat viața de bunăvoie, pentru ca să poată aduce viața și nemurirea la lumină. El a purtat păcatul lumii, a suferit blestemul lui, și-a dat viața ca jertfă pentru ca oamenii să nu moară veșnic. “El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui…. El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți. Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” (Isaia 53, 4-6.)