Capitolul 50 — Printre curse
Capitol bazat pe textele din Ioan 7, 16-36. 40-53; Ioan 8, 1-11.
Tot timpul cât a stat la Ierusalim în cursul praznicului, Isus a fost pândit de iscoade. În fiecare zi căutau mijloace de a-L aduce la tăcere. Preoții și conducătorii căutau să-L prindă în cursă. Au făcut planul de a-L opri prin violență. Dar aceasta nu era totul. Doreau să-L umilească pe acest Învățător galilean în fața poporului.
În prima zi a participării Sale la sărbătoare, conducătorii veniseră la El, întrebându-L cu ce putere învață. Doreau să întoarcă atenția oamenilor de la El la problema dreptului Său de a învăța și, în același timp, la importanța și autoritatea lor.
“Învățătura Mea nu este a Mea”, a zis El, “ci a Celui ce M-a trimis pe Mine. Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învățătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine.” (Ioan 7, 16-17.) Isus n-a întâmpinat întrebarea acestor batjocoritori răspunzând cu batjocură, ci prin dezvăluirea adevărului necesar pentru mântuirea sufletului. Înțelegerea și aprecierea adevărului, a zis El, depind mai mult de inimă decât de minte. Adevărul trebuie primit în suflet; el pretinde supunerea voinței. Dacă adevărul ar putea să fie supus numai rațiunii, mândria n-ar fi o piedică în calea primirii lui. Dar el trebuie să fie primit prin lucrarea harului în inimă și primirea lui depinde de lepădarea oricărui păcat pe care ni-l descoperă Duhul lui Dumnezeu. Posibilitățile unui om de a cunoaște adevărul, oricât de strălucite ar fi, se vor dovedi nefolositoare câtă vreme inima nu se deschide să primească adevărul și până nu are loc o conștientă lepădare a oricărui obicei și a oricărei deprinderi potrivnice principiilor lui. Acelora care se predau în felul acesta lui Dumnezeu, cu dorința sinceră de a cunoaște și împlini voința Lui, adevărul li se va descoperi ca fiind puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea lor. Aceștia vor fi în stare să-l deosebească pe acela care vorbește din partea lui Dumnezeu de acela care vorbește numai de la sine. Fariseii nu așezaseră voința lor de partea voinței lui Dumnezeu. Ei nu căutau să cunoască adevărul, ci să găsească vreo scuză pentru a scăpa de el; Hristos a arătat că, din cauza aceasta, ei nu înțelegeau învățătura Lui.
-456-
Apoi a descoperit mijlocul prin care să poată fi deosebit adevăratul învățător de cel fals: “Cine vorbește de la sine, caută slava lui însuși; dar cine caută slava Celui ce l-a trimis, acela este adevărat și în el nu este strâmbătate.” (Ioan 7, 18.) Acela care caută slava sa vorbește numai de la sine. Spiritul preocupării numai pentru sine își trădează originea. Dar Hristos căuta slava lui Dumnezeu. El rostea cuvintele lui Dumnezeu. Aceasta era dovada autorității Sale ca Învățător al adevărului.
Isus le-a dat rabinilor o dovadă a divinității Sale, arătându-le că citește în inima lor. De la vindecarea săvârșită la Betesda, ei au pus la cale moartea Lui. În felul acesta, ei înșiși călcau legea pe care pretindeau că o apără. “Oare nu v-a dat Moise Legea?” a zis El. “Totuși nimeni din voi nu ține Legea. De ce căutați să Mă omorâți?”
Ca o străfulgerare, aceste cuvinte le-au descoperit rabinilor prăpastia ruinei în care erau gata să se prăbușească. Pentru o clipă, s-au îngrozit. Ei au văzut că se luptă împotriva unei puteri nemărginite. Dar nu voiau să primească avertizarea. Pentru a-și păstra influența asupra poporului, planurile lor criminale trebuiau să rămână ascunse. Abătându-se de la întrebarea lui Isus, ei exclamară: “Ai drac. Cine caută să Te omoare?” Ei insinuau că minunile lui Isus erau venite de la un duh rău.
Isus n-a ținut seama de această insinuare. El a trecut mai departe, explicând că lucrarea Sa de vindecare la Betesda era în armonie cu legea Sabatului și că era îndreptățită chiar de interpretarea pe care iudeii o dădeau legii. El a zis: “Moise v-a dat porunca privitoare la tăierea împrejur … și voi tăiați împrejur pe om în ziua Sabatului”. După lege, fiecare copil trebuia să fie circumcis în ziua a opta. Dacă timpul prescris cădea în Sabat, ritualul trebuia săvârșit atunci. Cu atât mai mult era în armonie cu spiritul legii să fie “însănătoșit un om în ziua Sabatului”. El le-a atras atenția, zicând: “Nu judecați după înfățișare, ci judecați după dreptate”.
-457-
Conducătorii au fost aduși la tăcere; și mulți din popor ziceau: “Nu este El acela pe care caută ei să-L omoare? Și totuși iată că vorbește pe față și ei nu-I zic nimic; nu cumva, în adevăr, cei mai mari vor fi cunoscut că El este Hristosul?”
Mulți dintre ascultătorii lui Hristos, care locuiau în Ierusalim și care nu erau în necunoștință de uneltirile celor mari împotriva Lui, se simțeau atrași către El cu o putere irezistibilă. Îi stăpânea convingerea că El era Fiul lui Dumnezeu. Dar Satana era gata să strecoare îndoiala; și pentru aceasta, calea era pregătită chiar de greșitele lor păreri despre Mesia și venirea Lui. Toți credeau că Hristos trebuia să Se nască la Betleem, dar că după câtva timp avea să dispară și că, la a doua Lui venire, nimeni nu avea să știe de unde venea. Nu puțini erau aceia care susțineau că Mesia nu avea nici o legătură de rudenie cu neamul omenesc. Deoarece Isus din Nazaret nu satisfăcea așteptările poporului în ce privește slava lui Mesia, mulți se alăturau celor care spuneau: “Dar noi știm de unde este omul acesta; însă când va veni Hristosul, nimeni nu va ști de unde este”.
În timp ce ei pendulau între îndoială și credință, Isus le-a cunoscut gândurile și le-a răspuns: “Mă cunoașteți și Mă știți de unde sunt. Eu n-am venit de la Mine Însumi, ci Cel ce M-a trimis este adevărat, și voi nu-L cunoașteți”. Ei pretindeau că știu care trebuie să fie obârșia lui Hristos, dar nu știau nimic despre ea. Dacă ar fi trăit în deplină armonie cu voința lui Dumnezeu, L-ar fi cunoscut pe Fiul Lui, când El li S-a descoperit.
Ascultătorii ar fi trebuit să înțeleagă cuvintele lui Hristos. Ele erau o repetare lămurită a celor susținute de El în fața Sinedriului, cu multe luni înainte, când S-a declarat Fiul lui Dumnezeu. După cum atunci cei mai mari au căutat să-L dea la moarte, tot astfel era și acum, dar erau împiedicați de o putere nevăzută, care punea o stavilă furiei lor, zicându-le: “Până aici să mergeți și mai departe nu”.
Erau foarte mulți oameni care credeau în El și se întrebau: “Când va veni Hristosul, va face mai multe semne decât a făcut omul acesta?” Conducătorii fariseilor, care urmăreau cu nerăbdare mersul lucrurilor, au prins cuvintele de simpatie șoptite de mulțime. Dând fuga la mai marii preoților, au făcut planul să-L aresteze. Totuși au rânduit să-L prindă când era singur, deoarece se temeau să pună mâna pe El în fața poporului. Din nou, Isus a dovedit că le citește gândurile. “Mai sunt cu voi puțină vreme”, a zis El, “și apoi Mă duc la Cel ce M-a trimis. Mă veți căuta și nu Mă veți găsi; și unde voi fi Eu, voi nu veți putea veni”. În curând, urma să găsească un refugiu dincolo de atingerea batjocurilor și a urii lor. El urma să Se înalțe la Tatăl, spre a fi din nou Cel adorat de îngeri; și omorâtorii Lui nu puteau să ajungă niciodată acolo.
-458-
Batjocoritori, rabinii au zis: “Unde are de gând să se ducă omul acesta, ca să nu-L putem găsi? Doar n-o avea de gând să Se ducă la cei împrăștiați printre greci și să învețe pe greci?” Ei nici nu visau că, prin cuvintele lor batjocoritoare, descriu misiunea lui Hristos! Toată ziua Își întinsese mâinile către un popor neascultător și batjocoritor; totuși El avea să fie găsit de cei ce nu-L căutau, să Se descopere unui popor ce n-a chemat Numele Lui. (Romani 10, 20.21.)
Mulți dintre cei care se convinseseră că Isus era Fiul lui Dumnezeu erau duși în rătăcire de raționamentul fals al preoților și rabinilor. Învățătorii aceștia repetaseră cu mare efect profețiile privitoare la Mesia, că “va împărăți pe muntele Sionului și la Ierusalim, strălucind de slavă în fața bătrânilor Lui”, că “El va stăpâni de la o mare la alta și de la Râu până la marginile pământului.” (Isaia 24, 23; Psalmii 72, 8.) Apoi au comparat cu dispreț slava descrisă aici cu înfățișarea umilă a lui Isus. Chiar cuvintele profeției erau în așa fel răstălmăcite, încât să susțină rătăcirea. Dacă ar fi cercetat Cuvântul cu sinceritate pentru ei înșiși, oamenii n-ar mai fi fost duși în rătăcire. Capitolul 61 din Isaia mărturisește că Hristos trebuia să facă tocmai lucrarea pe care o făcea. Capitolul 53 arată lepădarea și suferințele Sale în lume și capitolul 59 descrie caracterul preoților și rabinilor.
Dumnezeu nu-i constrânge pe oameni să dea la o parte necredința. În fața lor se află lumina și întunericul, adevărul și rătăcirea. Ei singuri trebuie să hotărască ce vor să primească. Mintea omului este înzestrată cu puterea de a deosebi între bine și rău. Dumnezeu nu vrea ca oamenii să ia hotărâri sub imperiul impulsurilor, ci din cântărirea dovezilor, comparând cu grijă text cu text. Dacă ar fi lăsat la o parte prejudecățile și ar fi comparat profeția scrisă cu faptele ce caracterizau viața lui Isus, iudeii ar fi observat o frumoasă armonie între profeții și împlinirea lor în viața și activitatea umilului Galilean.
-459-
Astăzi, mulți sunt înșelați la fel ca iudeii. Învățătorii religioși citesc Biblia în lumina înțelegerii și tradiției proprii, iar oamenii nu cercetează Scriptura pentru ei înșiși și nici nu gândesc pentru ei înșiși, ca să știe care este adevărul; ei își predau judecata și își încredințează sufletul în mâna conducătorilor lor. Predica și învățătura din Cuvântul Său sunt un mijloc rânduit de Dumnezeu pentru răspândirea luminii; dar noi trebuie să comparăm cu Scriptura orice învățătură omenească. Oricine va cerceta Biblia cu rugăciune, dorind să cunoască adevărul, ca să poată asculta de el, va primi lumina dumnezeiască. El va înțelege Scripturile. “Dacă cineva vrea să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învățătura este de la Dumnezeu.” (Ioan 7, 17.)
În cea din urmă zi a praznicului, aprozii trimiși de către preoți și conducători să-L aresteze pe Hristos s-au întors fără El. Au fost atunci întrebați cu mânie: “De ce nu L-ați adus?” Cu o înfățișare solemnă, ei au răspuns: “Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta”.
Inima lor împietrită se înmuiase auzind cuvintele lui Hristos. În timp ce El vorbea în curtea templului, ei se apropiaseră pentru a prinde vreun cuvânt pe care să-l poată întoarce împotriva Lui. Dar, în timp ce ascultau, scopul pentru care veniseră a fost uitat. Au stat ca vrăjiți și Hristos S-a descoperit sufletului lor. Ei au văzut ceea ce preoții și conducătorii nu voiau să vadă — natura omenească inundată de slava divină. S-au întors plini de gândul acesta, atât de impresionați de cuvintele Lui, încât la întrebarea: “De ce nu L-ai adus?” au putut doar să spună: “Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta”.
Preoții și conducătorii, la prima lor întâlnire cu Hristos, avuseseră aceeași convingere. Inima lor fusese adânc mișcată și gândul acesta venise cu putere în mintea lor: “Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta”. Dar ei înăbușiseră convingerea dată de Duhul Sfânt. Acum, mâniați că până și reprezentanții legii puteau fi influențați de Galileanul hulit, au strigat: “Doar n-ați fi fost duși și voi în rătăcire? A crezut în El vreunul dintre mai marii noștri sau din farisei? Dar norodul acesta, care nu știe Legea, este blestemat!”
Aceia cărora li se adresează solia adevărului rareori întreabă: “Este adevărat?”, ci: “De cine e susținută?” Mulțimile o apreciază prin numărul acelora care o primesc și se pune mereu întrebarea: “A crezut cineva dintre învățați sau dintre conducătorii religioși?” Oamenii nu arată astăzi mai mult interes față de adevărata evlavie decât în zilele lui Hristos. Ei caută și astăzi tot așa de mult bunurile pământești, neglijând comorile cerești, și nu este un argument împotriva adevărului faptul că foarte mulți nu sunt dispuși să-l primească sau că adevărul nu este primit de oamenii mari ai lumii sau chiar de conducătorii religioși.
-460-
Preoții și conducătorii au început să facă planuri pentru arestarea lui Isus. Susțineau că, dacă va fi lăsat liber, El îi va îndepărta pe oameni de la conducătorii actuali și deci lucrul cel mai important era să-L aducă imediat la tăcere. În toiul discuției lor, au fost opriți brusc. Nicodim a întrebat: “Legea noastră osândește ea pe un om înainte ca să-l asculte și să știe ce face?” Peste adunare s-a așternut tăcerea. Cuvintele lui Nicodim au pătruns în conștiința lor. Ei nu puteau să condamne un om fără să-l fi ascultat mai întâi. Dar nu numai pentru motivul acesta au amuțit îngâmfații conducători, privind la acela care îndrăznise să vorbească în favoarea dreptății. Ei erau uimiți și le era ciudă că cineva dintre ei fusese atât de impresionat de caracterul lui Isus, încât avea de spus un cuvânt în apărarea Lui. Revenindu-și din uimire, s-au adresat lui Nicodim cu sarcasm: “Și tu ești din Galilea? Cercetează bine și vei vedea că din Galilea nu s-a ridicat nici un prooroc”.
Totuși, protestul a avut ca rezultat suspendarea ședinței consiliului. Conducătorii nu puteau să-și aducă la îndeplinire planul și să-L condamne pe Isus fără să-L asculte. Înfrânți de astă dată, “s-au întors fiecare acasă. Isus S-a dus la Muntele Măslinilor”.
Departe de frământările și freamătul orașului, de gloatele curioșilor și de rabinii vicleni, Isus a mers în liniștea livezilor de măslini, unde putea să fie singur cu Dumnezeu. Dar, în zorii zilei, a revenit în templu și, când oamenii s-au adunat în jurul Lui, S-a așezat să-i învețe.
Curând, a fost întrerupt. O ceată de farisei și cărturari s-a apropiat de El, târând cu ei o femeie îngrozită, pe care, prin cuvinte aspre și categorice, o acuzau că a călcat porunca a șaptea. După ce au îmbrâncit-o în fața lui Isus, I-au spus cu un respect fățarnic: “Moise în Lege ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei. Tu dar ce zici?”
Pretinsul lor respect ascundea o uneltire josnică pentru nimicirea Lui. Ei prinseseră această ocazie pentru a obține condamnarea Lui, gândind că, oricare I-ar fi hotărârea, aveau posibilitatea să-L acuze. Dacă ar fi achitat-o pe femeie, putea să fie acuzat că disprețuiește legea lui Moise. Dacă ar fi declarat-o vrednică de moarte, putea să fie acuzat de către romani că Își asumă o autoritate care le aparține numai lor.
-461-
Isus a privit o clipă scena — victima tremurând, acoperită de ocară, demnitarii cu fața aspră, fără pic de milă omenească. Spiritul Său de nepătată curăție S-a cutremurat în fața acestui tablou. Știa bine pentru care motiv fusese adus acest caz în fața Lui. El citea în inimă și cunoștea caracterul și istoria vieții fiecăruia dintre cei care stăteau în fața Lui. Chiar acești așa-ziși paznici ai dreptății conduseseră victima la păcat, ca să-I poată întinde o cursă lui Isus. Nedând nici un semn că a auzit întrebarea lor, El S-a plecat și, îndreptându-și privirea în jos, a început să scrie pe pământ.
Iritați de întârzierea și aparenta Lui nepăsare, acuzatorii s-au apropiat, făcându-L atent asupra situației. Dar, când privirea lor, urmărind-o pe a lui Isus, a căzut pe pământul de la picioarele Lui, expresia feței lor s-a schimbat. Acolo, în fața lor, erau scrise păcatele ascunse ale vieții lor. Privitorii au văzut schimbarea bruscă de pe fețele lor și s-au îngrămădit să vadă la ce se uitau cu atâta groază și rușine.
Cu toată pretenția lor de respect față de lege, acuzând-o pe femeie, rabinii nesocoteau prescripțiile legii. Era datoria soțului să ia măsuri împotriva ei, și părțile vinovate trebuiau să fie pedepsite deopotrivă. Acțiunea acuzatorilor era cu totul neautorizată. Isus i-a întâmpinat totuși pe terenul lor. Legea preciza că, în cazul pedepsei cu moartea, trebuia ca martorii să arunce primii cu piatra. Ridicându-Se acum și ațintindu-și privirea asupra bătrânilor complotiști, Isus a zis: “Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea”. Și, aplecându-Se, a continuat să scrie pe pământ.
El nu nesocotise legea dată de Moise, nici nu călcase autoritatea Romei. Acuzatorii fuseseră înfrânți. Acum, când haina pretinsei lor sfințenii fusese sfâșiată, ei au rămas în fața nemărginitei curății vinovați și condamnați. Tremurau ca nu cumva nelegiuirile ascunse ale vieții lor să fie descoperite mulțimii și unul câte unul, cu fruntea și ochii plecați, s-au furișat, lăsându-și victima singură cu Mântuitorul milostiv.
Isus S-a ridicat și, privind la femeie, a zis: “Femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nimeni nu te-a osândit?” “Nimeni, Doamne”, I-a răspuns ea. Și Isus i-a zis: “Nici Eu nu te osândesc. Du-te și să nu mai păcătuiești”.
-462-
Femeia stătuse în fața lui Isus tremurând de frică. Cuvintele Lui: “Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea” au sunat pentru ea ca o sentință la moarte. Nu îndrăznea să ridice ochii către fața Mântuitorului, ci își aștepta soarta în tăcere. Cu inima cuprinsă de uimire, a văzut cum acuzatorii ei se îndepărtează fără cuvânt și plini de neliniște; apoi au ajuns la urechile ei aceste cuvinte: “Nici Eu nu te osândesc. Du-te și să nu mai păcătuiești”. Cu inima zdrobită, ea s-a aruncat la picioarele lui Isus, exprimându-și printre suspine iubirea plină de recunoștință și mărturisindu-și păcatele cu lacrimi amare.
Acesta a fost pentru ea începutul unei vieți noi, o viață de curăție și pace, devotată în slujba lui Dumnezeu. În ridicarea acestui suflet căzut, Isus a săvârșit o minune mai mare decât vindecarea celei mai rele boli trupești. El a vindecat boala spirituală care duce la moarte veșnică. Femeia aceasta pocăită a devenit una dintre cele mai statornice urmașe ale Lui. Prin iubire și devotament, pline de sacrificiu de sine, ea și-a exprimat recunoștința față de harul Lui iertător.
Iertând-o pe această femeie și încurajând-o să ducă o viață mai bună, caracterul lui Isus strălucește în frumusețea neprihănirii desăvârșite. Deși nu acoperă păcatul, nici nu micșorează simțul vinovăției, El nu caută să condamne, ci să mântuiască. Lumea avea numai dispreț și batjocură pentru femeia aceasta păcătoasă, dar Isus îi spune cuvinte de mângâiere și nădejde. Cel nepătat are milă de slăbiciunea celui păcătos și-i întinde o mână de ajutor. În timp ce fariseii ipocriți acuză, Isus îi zice: “Du-te și să nu mai păcătuiești”.
Nu este un adevărat urmaș al lui Hristos acela care, întorcând privirea, se îndepărtează de cel care a greșit, lăsându-l să-și urmeze neîmpiedicat calea spre ruină. Cei care se grăbesc să-i acuze pe alții și, plini de râvnă, îi aduc în fața justiției sunt adesea mai vinovați în propria viață decât cei pe care îi acuză. Oamenii îl urăsc pe păcătos, în timp ce iubesc păcatul. Hristos urăște păcatul, dar îl iubește pe păcătos. Acesta va fi spiritul celor care Îl urmează. Iubirea creștină e înceată la mustrare, grăbită să observe pocăința, gata să ierte, să încurajeze, să-l așeze pe cel greșit pe calea sfințeniei și să-i întărească pașii pe acest drum.