Capitolul 49 — La sărbatoarea corturilor
Capitol bazat pe textele din Ioan 7, 1-15. 37-39.
De trei ori pe an, iudeii erau obligați să se adune la Ierusalim, pentru scopuri religioase. Învăluit în stâlpul de nor, Conducătorul nevăzut al lui Israel dăduse îndrumări cu privire la aceste adunări. În timpul robiei, ele n-au putut fi ținute; dar, când a revenit în țară, poporul a început să țină din nou aceste sărbători. Era planul lui Dumnezeu ca aceste aniversări să-L readucă în mintea oamenilor. Dar, cu puține excepții, preoții și conducătorii națiunii pierduseră din vedere lucrul acesta. Acela care rânduise aceste adunări naționale și care le lămurise însemnătatea era martor la pervertirea lor.
Sărbătoarea Corturilor era ultima adunare din an. Planul lui Dumnezeu era ca, la data aceasta, poporul să se gândească la bunătatea și îndurările Lui. Întreaga țară fusese sub ocrotirea Sa, primind binecuvântările Sale. Zi și noapte, El purtase de grijă. Ploaia și soarele făcuseră ca pământul să producă roade. În văile și câmpiile Palestinei, recolta fusese adunată. Măslinele fuseseră culese, iar uleiul prețios fusese adunat în vase. Palmierii își dăduseră fructele. Ciorchinii de struguri purpurii fuseseră călcați în teasc.
-448-
Sărbătoarea ținea șapte zile și, pentru sărbătorirea ei, locuitorii Palestinei și israeliții care locuiau în alte țări își părăseau căminele și veneau la Ierusalim. De aproape și de departe, oamenii veneau aducând cu ei semnele bucuriei. Bătrâni și tineri, bogați și săraci, toți aduceau câte un dar oarecare, ca un tribut de recunoștință Aceluia care încununase anul cu bunătăți și făcuse ca pașii Lui să reverse belșugul. Se aducea din păduri tot ce putea să fie plăcut ochiului și să dea expresie bucuriei tuturor; orașul avea înfățișarea unei păduri frumoase.
Sărbătoarea aceasta nu era numai o expresie a recunoștinței pentru recoltă, ci și o amintire a grijii ocrotitoare a lui Dumnezeu pentru Israel în pustie. În amintirea locuirii lor în corturi, în timpul sărbătorii, israeliții locuiau în colibe sau corturi făcute din verdeață. Acestea erau așezate pe străzi, în curțile templului sau pe acoperișuri. Dealurile și văile care înconjurau Ierusalimul erau de asemenea pline cu aceste locuințe înverzite și păreau vii din cauza mulțimii de oameni.
Cu cântări sfinte și cu mulțumiri, închinătorii sărbătoreau această ocazie. Cu puțin înainte de această sărbătoare era Ziua Ispășirii, când, după ce își mărturiseau păcatele, oamenii erau declarați ca fiind în pace cu cerul. În felul acesta, se pregătea calea pentru bucuria sărbătorii. “Lăudați pe Domnul căci este bun, căci îndurarea Lui ține în veci.” (Psalmii 106, 1.) Cuvintele acestea răsunau triumfător, în timp ce tot felul de instrumente, împreună cu strigăte de osana, însoțeau cântarea. Templul era centrul bucuriei tuturor. Aici avea loc solemnitatea ceremoniilor pentru jertfă. Aici, rânduit de o parte și de alta a scării de marmură albă de la clădirea sfântă, corul leviților conducea serviciul cântărilor. Mulțimea credincioșilor, fluturând ramuri de palmier și de mirt, prindea ecoul corului; și iarăși melodia era reluată de glasurile din apropiere și depărtare, până când dealurile din jur răsunau de cântece de laudă.
Noaptea, atât templul, cât și curtea străluceau de lumină artificială. Muzica, unduirea ramurilor de palmier, osanalele voioase, marea adunare de oameni, peste care se revărsa lumina din lămpile suspendate, costumele preoților și măreția ceremoniilor se uneau pentru a da naștere unei priveliști care îi impresiona adânc pe privitori. Dar cea mai impresionantă ceremonie a sărbătorii, care dădea naștere celei mai mari veselii, era aceea care amintea un eveniment petrecut în călătoria prin pustie.
Încă din zorii zilei, preoții sunau prelung și pătrunzător din trâmbițele lor de argint, iar trâmbițele și strigătele oamenilor din colibele lor răsunau pe deal și câmpie, salutând ziua de sărbătoare. Apoi preotul scotea din apele curgătoare ale Chedronului un vas plin cu apă și, ridicându-l, în timp ce trâmbițele sunau, urca pe treptele largi ale templului, cu pas solemn și rar, în timp ce cânta: “Picioarele mi se opresc în porțile tale, Ierusalime!” (Psalmii 122, 2.)
-449-
El aducea ulciorul cu apă la altarul care se afla în mijlocul curții preoților. Aici erau două vase de argint, iar lângă fiecare dintre ele se afla câte un preot. Ulciorul cu apă era turnat într-un vas, iar în celălalt, un ulcior cu vin; și conținutul acestora curgea, printr-un tub, în pârâul Chedron și ajungea apoi în Marea Moartă. Turnarea acestei ape consacrate reprezenta izvorul care a țâșnit din stâncă la porunca lui Dumnezeu, pentru a stinge setea copiilor lui Israel. Atunci, glasul de bucurie suna mai departe: “Domnul, Dumnezeu este tăria mea și pricina laudelor mele … veți scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii.” (Isaia 12, 2.3.)
-450-
În timp ce fiii lui Iosif făceau pregătiri pentru a lua parte la Sărbătoarea Corturilor, au văzut că Hristos nu făcea nici o mișcare pentru a arăta că ar vrea să meargă și El. L-au urmărit cu neliniște. De când cu vindecarea de la Betesda, nu mai luase parte la adunările naționale. Pentru a ocoli certuri zadarnice cu conducătorii din Ierusalim, El Își restrânsese lucrarea la Galilea. Aparenta neglijare a marilor adunări religioase și vrăjmășia fățișă a preoților și rabinilor erau o cauză de neliniște pentru cei din jurul Lui și chiar pentru ucenicii și rudele Sale. În învățăturile Sale, El arătase binecuvântările ascultării de Legea lui Dumnezeu, dar, cu toate acestea, părea indiferent față de slujbele care fuseseră rânduite de Dumnezeu. Faptul că avea de a face cu vameși și cu alți oameni cu nume rău, faptul că nu ținea seama de datinile rabinilor și libertatea cu care nu respecta pretențiile tradiționale cu privire la Sabat, totul părea că-L pune în vrăjmășie cu autoritățile religioase și dădea naștere la multe întrebări. Frații Săi socoteau drept o greșeală îndepărtarea Lui de oamenii mari și învățați ai neamului. Ei gândeau că oamenii aceștia aveau desigur dreptate și că Hristos greșea când li Se împotrivea. Dar ei observaseră viața Lui neprihănită și, deși nu se uniseră cu ucenicii, fuseseră adânc impresionați de lucrările Lui. Popularitatea Lui în Galilea le mulțumea ambiția; ei tot mai sperau că va da o dovadă a puterii Lui, care îi va face pe farisei să vadă că El era ceea ce pretindea. Ce ar fi fost dacă El era Mesia, Prințul lui Israel! Ei cultivau gândul acesta cu o satisfacție plină de mândrie.
Erau așa de nerăbdători în privința aceasta, încât au stăruit ca Hristos să meargă la Ierusalim. “Pleacă de aici”, au zis ei, “și du-Te în Iudea, ca să vadă și ucenicii Tăi lucrările pe care le faci. Nimeni nu face ceva în ascuns, când caută să se facă cunoscut; dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii.” Acest “dacă” exprima îndoială și necredință. Ei Îl socoteau fricos și slab. Dacă El știa că este Mesia, la ce bun această neînțeleasă rezervă și inactivitate? Dacă avea cu adevărat puterea aceasta, de ce nu merge curajos la Ierusalim să-și susțină pretențiile? Pentru ce să nu facă în Ierusalim minunile de care se dusese vestea în Galilea? Nu Te ascunde în provincii lăturalnice, ziceau ei, unde să faci marile Tale minuni în folosul unor țărani și pescari nepricepuți. Arată-Te în capitală, câștigă sprijinul preoților și conducătorilor și unește națiunea, pentru a întemeia noua împărăție.
-451-
Acești frați ai lui Isus judecau după aceleași motive egoiste, care se află atât de des în inima celor cu ambiție după slavă. Acesta era spiritul ce domnea în lume. Ei erau supărați că, în loc să caute un tron împărătesc, Hristos Se declara ca fiind Pâinea vieții. Ei au fost foarte dezamăgiți când așa de mulți dintre ucenicii Lui L-au părăsit. Ei înșiși se depărtaseră de El, ca să nu fie siliți să recunoască ce arătau și faptele Lui — că El era trimisul lui Dumnezeu.
“Isus le-a zis: ‘Vremea Mea n-a sosit încă, dar vouă vremea totdeauna vă este prielnică. Pe voi lumea nu vă poate urî; pe Mine Mă urăște, pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele. Suiți-vă voi la praznicul acesta; Eu încă nu Mă sui la praznicul acesta, fiindcă nu Mi s-a împlinit încă vremea’. După ce le-a spus aceste lucruri, a rămas în Galilea.” Frații Îi vorbiseră oarecum poruncitor, arătându-I ei ce drum trebuie să urmeze. El le-a întors mustrarea, neașezându-i în aceeași categorie cu ucenicii Lui plini de sacrificiu de sine, ci împreună cu lumea. “Pe voi lumea nu vă poate urî”, a zis El; “pe Mine Mă urăște, pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele.” Lumea nu-i urăște pe cei ce i se aseamănă în spirit; îi iubește ca pe unii care sunt ai ei.
Pentru Hristos, lumea nu era un loc în care a venit pentru a duce o viață ușoară sau pentru a dobândi mărire personală. El nu căuta să pună mâna pe puterea și slava acestei lumi. Nu aceasta era răsplata pe care o dorea El. Lumea era locul în care fusese trimis de Tatăl Său. El fusese dat pentru viața lumii, pentru a realiza marele Plan al Mântuirii. El Își îndeplinea lucrarea pentru o lume căzută. Dar nu trebuia să Se încumete și nici să grăbească primejdia sau criza. Fiecare eveniment din lucrarea Sa avea ceasul lui anumit. El trebuia să aștepte cu răbdare. El știa că avea să întâmpine ura lumii. Știa că lucrarea Sa se va termina cu moartea, dar nu era voia Tatălui Său ca El să Se expună prea devreme.
De la Ierusalim, vestea despre minunile lui Hristos se împrăștiase peste tot pe unde erau răspândiți iudeii și, deși de mai multe luni lipsise de la sărbători, interesul față de El nu scăzuse. Din toate părțile pământului veniseră mulți la Sărbătoarea Corturilor, în speranța de a-L vedea. La începutul sărbătorilor, mulți întrebaseră despre El. Fariseii și conducătorii Îl așteptau să vină, nădăjduind să găsească un prilej de a-L condamna. Ei întrebau cu nerăbdare: “Unde este?”, dar nimeni nu știa. Oamenii se gândeau la El mai mult decât la orice. De frica preoților și a conducătorilor, nimeni nu îndrăznea să-L recunoască drept Mesia, dar pretutindeni se discuta în ascuns și cu interes despre El. Mulți Îl apărau ca pe un trimis al lui Dumnezeu, în timp ce alții Îl denunțau ca pe un înșelător al poporului.
-452-
Între timp, Isus a ajuns la Ierusalim, în mod liniștit. El alesese un drum neumblat, pentru a-i evita pe călătorii care se îndreptau din toate părțile spre cetate. Dacă S-ar fi alăturat uneia dintre caravanele care suiau la sărbătoare, atenția publică ar fi fost atrasă către El la intrarea în cetate și o demonstrație populară în favoarea Sa ar fi ațâțat autoritățile împotriva Lui. Ca să evite aceasta, a ales să facă drumul singur.
În timpul sărbătorii, când frământarea mulțimii cu privire la El ajunsese la culme, a intrat în curtea templului, în mijlocul mulțimii. Din cauza lipsei de la sărbătoare, se spusese că El nu îndrăznea să Se arate în fața preoților și a conducătorilor. Toți au fost surprinși când L-au văzut. Orice glas a fost adus la tăcere. Toți se minunau de demnitatea și curajul arătate în fața vrăjmașilor puternici, care căutau să-I ia viața.
Stând în picioare în mijlocul acestei mari mulțimi, Isus a vorbit așa cum nu mai făcuse nimeni vreodată. Cuvintele Sale dovedeau că El cunoștea legile și instituțiile lui Israel, serviciul jertfelor și învățăturile profeților mult mai bine decât rabinii și preoții. El a sfărâmat barierele formalismului și tradiției. Scenele vieții viitoare păreau să se desfășoare cu claritate în fața Lui. Ca unul care privea nevăzutul, El vorbea despre cele pământești și despre cele cerești, despre cele omenești și despre cele dumnezeiești cu o autoritate absolută. Cuvintele Sale erau foarte clare și convingătoare; și din nou, ca la Capernaum, oamenii se mirau de învățătura Lui, “pentru că vorbea cu putere.” (Luca 4, 32.) În diferite chipuri, El și-a avertizat ascultătorii despre nenorocirile ce vor veni asupra tuturor acelora care vor lepăda binecuvântările pe care venise să le aducă. El dăduse toate dovezile posibile că venise de la Dumnezeu și că făcuse orice sforțare posibilă pentru a-i aduce la pocăință. El nu avea să fie respins și ucis de propriul popor, dacă putea să-l scape de vinovăția unei astfel de fapte.
-453-
Toți se minunau de cunoștințele pe care le avea din lege și din profeții; și întrebarea aceasta trecea de la unul la altul: “Cum are Omul acesta învățătură, căci n-a învățat niciodată?” Nimeni nu era socotit învățător în cele religioase dacă nu studiase la școlile rabinice și atât Isus, cât și Ioan Botezătorul erau considerați ca fiind ignoranți, din cauză că nu primiseră această educație. Cei care îi ascultau erau impresionați de cunoștința lor din Scriptură, știind că ei “n-au învățat niciodată”. E adevărat că de la oameni nu învățaseră, dar Dumnezeul cerului era Învățătorul lor și de la El primiseră cea mai înaltă înțelepciune.
Când Isus a vorbit în curtea templului, oamenii au rămas uimiți. Chiar și oamenii care erau cei mai porniți împotriva Lui s-au simțit neînstare să-I facă vreun rău. În acest timp, toate celelalte interese erau uitate.
Zi după zi, El a învățat norodul, până în ultima zi, “care era ziua cea mare a praznicului”. Dimineața acestei zile i-a găsit pe oameni obosiți de îndelunga durată a serbărilor. Deodată, Isus și-a înălțat glasul, care a răsunat prin curțile templului:
“Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” Starea poporului a făcut ca acest apel să fie foarte puternic. Ei stăruiseră în scene de nesfârșită pompă și sărbătoare, ochii lor fuseseră orbiți de lumină și culoare, iar urechile lor, mângâiate de cea mai bogată muzică, dar în tot șirul acestor ceremonii nu fusese nimic care să împlinească lipsurile spirituale, nimic care să aline setea sufletului pentru cele nepieritoare. Isus i-a invitat să vină și să bea din izvorul vieții, din ceea ce avea să fie ca un izvor de apă, curgând în viața veșnică.
-454-
De dimineață, preotul săvârșise ceremonia care comemora lovirea stâncii în pustie. Stânca aceea era un simbol al Său, care, prin moartea Sa, avea să dea ocazie să curgă râuri de mântuire pentru toți cei însetați. Cuvintele lui Hristos erau apa vieții. Acolo, în prezența mulțimii adunate, El S-a oferit să fie lovit, ca apa vieții să se poată revărsa în lume. Lovindu-L pe Hristos, Satana credea că va distruge pe Domnul vieții, dar din Stânca lovită au curs râuri de apă vie. Când Isus a vorbit astfel către popor, inima oamenilor a fost mișcată de o teamă plină de respect și mulți erau gata să zică împreună cu femeia din Samaria: “Dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete.” (Ioan 4, 15.)
Isus cunoștea nevoile sufletului. Fastul, bogățiile și onoarea nu pot mulțumi inima. “Dacă însetează cineva, să vină la Mine.” Bogatul, săracul, cel de sus și cel de jos sunt toți la fel de bineveniți. El făgăduiește să ușureze mintea împovărată, să mângâie pe cel întristat și să dea nădejde celui descurajat. Mulți dintre cei care Îl ascultau pe Isus erau întristați din cauza nădejdilor spulberate, mulți nutreau dureri ascunse, mulți căutau să-și astâmpere dorința inimii prin bucuriile lumii și lauda oamenilor, dar, când totul era câștigat, vedeau că au muncit din greu numai pentru a ajunge la o fântână crăpată, din care nu puteau să-și aline setea. În mijlocul scânteierii scenei voioase, ei stăteau nemulțumiți și triști. Dar cuvintele lui Isus: “Dacă însetează cineva” i-au trezit brusc din meditația lor întristată și, în timp ce ascultau cuvintele care au urmat, mintea lor s-a luminat de o nouă nădejde. Duhul Sfânt a prezentat simbolul înaintea lor, până când au văzut în El oferta darului neprețuit al mântuirii.
Apelul lui Hristos către sufletul însetat încă mai răsună și ni se adresează cu și mai mare putere decât celor care L-au auzit în templu, în ultima zi a praznicului. Fântâna este deschisă pentru toți. Celor obosiți și zdrobiți, li se oferă băutura înviorătoare a vieții veșnice. Isus încă mai strigă: “Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea”. “Celui ce-i este sete să vină. Cine vrea să ia apa vieții fără plată.” “Oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va țâșni în viața veșnică.” (Apocalipsa 22, 17; Ioan 4, 11.)