-438-
Faptul că cineva nu se potrivește în totul cu părerile sau ideile noastre personale nu ne va îndreptăți să-i interzicem să lucreze pentru Domnul. Hristos este marele Învățător; noi nu trebuie să judecăm sau să poruncim, ci fiecare dintre noi să stea cu umilință la picioarele lui Isus și să învețe de la El. Fiecare suflet pe care Dumnezeu l-a făcut binevoitor este un canal prin care Hristos Își va descoperi iubirea Sa iertătoare. Cât de atenți ar trebui să fim ca nu cumva să descurajăm pe vreunul dintre purtătorii de lumină de la Dumnezeu și astfel să împiedicăm razele cu care El ar vrea să lumineze lumea!
Asprimea sau răceala arătată de ucenici față de o persoană pe care o atrage Hristos — un act de felul aceluia săvârșit de Ioan când a interzis unui om să facă minuni în Numele lui Hristos — ar putea avea ca rezultat întoarcerea acelui om pe calea vrăjmașului, determinând astfel pierderea unui suflet. Cu privire la cel care ar putea face așa ceva, Isus a zis: “Ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră mare de moară și să fie aruncat în mare”. Și a adăugat: “Dacă mâna ta te face să păcătuiești, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viață, decât să ai două mâini și să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge. Dacă piciorul tău te va face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viață șchiop, decât să ai două picioare și să fii aruncat în gheenă.” (Marcu 9, 43-45.)
Care era motivul pentru care Isus vorbea atât de hotărât? Deoarece “Fiul omului a venit să mântuiască ce era pierdut”. Trebuie să arate ucenicii lui Isus mai puțină atenție față de semenii lor decât a arătat Maiestatea cerului? Fiecare ființă a costat un preț nemărginit și ce grozav e păcatul de a îndepărta un suflet de la Hristos, așa încât pentru el iubirea, umilința și suferințele Mântuitorului să fie zadarnice!
“Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire.” (Matei 18, 7.) Lumea, inspirată de Satana, se va împotrivi cu siguranță urmașilor lui Hristos și va căuta să le distrugă credința; dar vai de acela care a luat Numele lui Hristos și totuși este găsit făcând această lucrare! Domnul nostru suferă ocară pentru aceia care pretind că-L servesc, dar care reprezintă rău caracterul Său; și astfel mulți oameni sunt amăgiți și duși pe căi rătăcite.
-439-
Orice practică sau obicei care ar conduce la păcat și care ar aduce ocară asupra lui Hristos a fi mai bine îndepărtate, oricare ar fi sacrificiul. Ceea ce dezonorează pe Dumnezeu nu poate fi folositor pentru nimeni. Binecuvântarea cerului nu poate să însoțească pe un om care calcă principiile veșnice ale dreptății. Și un singur păcat cultivat cu plăcere este îndestulător pentru a produce degradarea caracterului și pentru a rătăci pe alții. Dacă piciorul sau mâna trebuie tăiate și chiar ochiul trebuie scos pentru a scăpa trupul de moarte, cu cât mai mult ar trebui să fie îndepărtat păcatul, care aduce moartea veșnică!
La serviciul ritual se adăuga sare la fiecare jertfă. Aceasta, asemenea jertfei de tămâie, însemna că numai neprihănirea lui Hristos putea face ca serviciul să fie primit de Dumnezeu. Referindu-Se la această practică, Isus a zis: “Orice jertfă va fi sărată cu sare”. “Să aveți sare în voi înșivă și să trăiți în pace unii cu alții.” Toți cei ce vor să se prezinte ca “jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12, 1) trebuie să primească sarea mântuitoare, neprihănirea Mântuitorului nostru. Atunci ei devin “sarea pământului”, care în mijlocul oamenilor țin răul pe loc, așa cum sarea ferește de stricăciune. (Matei 5, 13.) Dar, dacă sarea și-a pierdut gustul, dacă temerea de Dumnezeu este numai din gură, fără să cuprindă și iubirea lui Hristos, nu e nici o putere spre bine în aceasta. Acea viață nu poate exercita nici o influență mântuitoare asupra lumii. Energia și capacitatea voastră de a ajuta la dezvoltarea Împărăției Mele, zice Isus, depind de primirea Duhului Meu. Voi trebuie să fiți părtași la harul Meu, pentru a fi un miros de viață spre viață. Atunci nu va mai fi nici rivalitate, nici căutarea interesului propriu, nici dorința după locul cel mai de frunte. Voi trebuie să aveți iubirea aceea care nu caută folosul său, ci binele altuia.
Păcătosul care se pocăiește să-și ațintească deci ochii asupra “Mielului lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29); și, privind, se schimbă. Teama lui e preschimbată în bucurie, îndoielile în nădejde. Se dă pe față recunoștință. Inima de piatră e sfărâmată. Un val de iubire inundă sufletul. Hristos este în el ca un izvor de apă care țâșnește în viața veșnică. Atunci când vedem pe Isus, Om al durerii, obișnuit cu suferința, lucrând să salveze ce era pierdut, disprețuit, batjocorit, luat în râs, alungat din cetate în cetate, până și-a încheiat misiunea, când privim la El în Ghetsemani, asudând cu picături mari de sânge, și pe cruce, murind în agonie — când vedem toate acestea, eul nu mai pretinde să fie recunoscut. Privind la Isus, ne vom rușina de răceala noastră, de letargia și egoismul nostru.
-440-
Vom fi voioși să fim orice sau nimic, așa încât să putem servi pe Domnul din inimă. Ne vom bucura atunci să purtăm crucea în urma lui Isus, să îndurăm încercările, ocara sau persecuția pentru Numele Lui cel scump.
“Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi și să nu ne plăcem nouă înșine.” (Romani 15, 1.) Nici o ființă care crede în Hristos, deși credința sa ar putea să fie slabă și pașii săi să se clatine ca ai unui copilaș, nu ar trebui să fie puțin apreciată. Prin tot ce ne dă un avantaj asupra altora — fie educație și talent, noblețe de caracter, instruire creștină, experiență religioasă — suntem datori față de cei mai puțin privilegiați; pe cât ne stă în putință, să îi ajutăm și să îi servim. Dacă suntem tari, să înălțăm brațul celor slabi. Îngeri ai măririi, care văd pururea fața Tatălui din cer, sunt bucuroși să servească celor mai mici ai Lui. Ființe tremurânde, care au multe trăsături de caracter nepotrivite, sunt în grija lor deosebită. Îngerii sunt totdeauna prezenți acolo unde sunt mai necesari, alături de cei ce au de dus lupta cea mai grea cu eul și al căror mediu de viață este mai descurajator. Și în această servire, adevărații urmași ai lui Hristos vor colabora.
Dacă unul dintre acești micuți va fi biruit și va greși împotriva ta, datoria ta e să cauți îndreptarea lui. Nu aștepta ca el să facă prima încercare de împăcare. “Ce credeți?” a zis Isus. “Dacă un om are o sută de oi și se rătăcește una dintre ele, nu lasă el pe cele nouăzeci și nouă pe munți și se duce să caute pe cea rătăcită? Și, dacă se întâmplă să o găsească, adevărat vă spun că are mai multă bucurie de ea decât de cele nouăzeci și nouă care nu se rătăciseră. Tot așa, nu este voia Tatălui vostru din ceruri să piară unul măcar din acești micuți.”
În umilință, luând seama “la tine însuți, ca să nu fii ispitit și tu” (Galateni 6, 1), mergi la cel greșit și “spune-i între tine și el singur”. Nu-l expune rușinii, punând greșeala lui în fața altora, și nu aduce ocară asupra lui Hristos, făcând să fie cunoscut în public păcatul sau greșeala unuia care poartă Numele Lui. Deseori, adevărul trebuie să fie spus clar către cel care a greșit; el trebuie condus să-și vadă greșeala, ca să poată să se îndrepte. Dar nu trebuie să-l judeci sau să-l condamni. Nu încerca să te îndreptățești. Toată stăruința ta să fie pentru îndreptarea lui. În tratarea rănilor sufletului, este necesară atingerea cea mai delicată și sensibilitatea cea mai aleasă. Numai iubirea care se revarsă de la Cel ce a suferit pe Golgota poate izbuti în împrejurarea aceasta. Fratele să arate o iubire plină de înțelegere față de fratele său, știind că, dacă izbutește, va “mântui un suflet de la moarte” și va “acoperi o sumedenie de păcate.” (Iacov 5, 20.)
-441-
Dar chiar și încercarea aceasta poate să nu izbutească. Atunci, a zis Isus, “mai ia cu tine unul sau doi”. S-ar putea ca influența lor unită să izbutească acolo unde a celui dintâi a fost fără succes. Nefiind amestecați în neînțelegerea aceea, ei vor putea fi mai nepărtinitori și faptul acesta va da mai multă greutate sfatului față de cel greșit.
Dacă nu vrea să asculte de ei, atunci și numai atunci problema să fie adusă înaintea întregii biserici. Membrii bisericii, ca reprezentanți ai lui Hristos, să se unească în rugăciune și să stăruie cu iubire ca acela care a greșit să fie îndreptat. Duhul Sfânt va vorbi prin servii Săi, stăruind de cel rătăcit să se întoarcă la Dumnezeu. Apostolul Pavel, vorbind sub inspirație, zice: “Ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcați-vă cu Dumnezeu.” (2 Corinteni 5, 20.) Cel care leapădă această invitație a rupt legătura care-l unea cu Hristos și în felul acesta s-a rupt de părtășia cu biserica. De aici înainte, a zis Isus, “să fie pentru tine ca un păgân și un vameș”. Dar fratele acela nu trebuie să fie privit ca și cum nu ar mai avea drept la mila lui Dumnezeu. Să nu fie disprețuit sau neglijat de către frații lui de mai înainte, ci să fie tratat cu duioșie și compătimire, ca una din oile pierdute pe care Hristos o caută pentru a o aduce la staulul Său.
Învățătura dată de Hristos cu privire la felul în care trebuie să ne purtăm cu cei greșiți repetă într-o formă mai concretă învățătura dată lui Israel prin Moise: “Să nu urăști pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, ca să nu te încarci cu un păcat din pricina lui.” (Leviticul 19, 17.) Adică acela care neglijează datoria pe care i-a încredințat-o Hristos, de a încerca să-i îndrepte pe cei care sunt în rătăcire și păcat, se face părtaș la păcat. Pentru relele pe care le-am fi putut împiedica, suntem răspunzători ca și când noi le-am fi înfăptuit.
Noi trebuie să discutăm personal cu cel care a greșit și să-i arătăm greșeala pe care a făcut-o. Nu trebuie să facem din aceasta un obiect al discuțiilor și criticilor între noi; nici chiar după ce acest caz a fost prezentat înaintea bisericii nu avem libertatea să repetăm lucrul acesta către alții. Cunoașterea greșelilor săvârșite de creștini va fi o piatră de poticnire pentru lumea necredincioasă; și, stăruind asupra acestor lucruri, noi nu avem decât de pierdut, căci privind suntem transformați. În timp ce căutăm să îndreptăm greșelile unui frate, Spiritul lui Hristos ne va conduce să-l apărăm cât de mult cu putință de criticile oricui, chiar și ale propriilor frați și cu atât mai mult de mustrările lumii necredincioase. Noi înșine greșim și avem nevoie de mila și de iertarea lui Hristos, și El ne îndeamnă să ne purtăm unul cu altul așa cum dorim să Se poarte El cu noi.
-442-
“Orice veți lega pe pământ, va fi legat și în ceruri; și orice veți dezlega pe pământ, va fi dezlegat și în cer.” Voi lucrați ca trimiși împuterniciți ai cerului, și efectele lucrării voastre sunt pentru vecie.
Dar noi nu suntem lăsați să ducem singuri această răspundere mare. Acolo unde Cuvântul Său e ascultat cu o inimă sinceră, Hristos este de față. El este prezent nu numai în adunările bisericii, ci oriunde se adună în Numele Său oricât de puțini ucenici, va fi și El acolo. El zice: “Dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu, care este în ceruri”.
Isus zice: “Tatăl Meu care este în ceruri”, amintindu-le astfel ucenicilor că, deși prin natura Sa omenească El este legat de ei, este părtaș la încercările lor și simpatizează cu ei în suferințele lor, prin natura Sa dumnezeiască este legat de tronul Celui Nemărginit. Minunată asigurare! Inteligențele cerești se unesc cu oamenii în iubire și acțiune, pentru a salva ce a fost pierdut. Și toată puterea cerului se unește cu iscusința omenească, pentru a atrage suflete la Hristos.