Capitolul 47 — Servire
Capitol bazat pe textele din Matei 17, 9-21; Marcu 9, 9-29; Luca 9, 37-45.
Noaptea întreagă au petrecut-o pe munte; la răsăritul soarelui, Isus și ucenicii au coborât în câmpie. Absorbiți de gânduri, ucenicii erau înspăimântați și tăcuți. Nici Petru nu era în stare să spună vreun cuvânt. Bucuros ar fi zăbovit în locul cel sfânt, care fusese atins de lumina cerească și unde Fiul lui Dumnezeu Își descoperise slava; dar mai era o lucrare de făcut pentru oamenii care Îl căutau pe Isus încoace și încolo.
La piciorul muntelui se adunase un grup mare de oameni, aduși acolo de ucenicii care rămăseseră în urmă, dar care știau unde Se dusese Isus. Când Mântuitorul S-a apropiat, le-a poruncit celor trei însoțitori să păstreze tăcerea cu privire la cele văzute, zicând: “Să nu spuneți nimănui despre vedenia aceasta, până va învia Fiul omului din morți”. Descoperirea făcută ucenicilor trebuia să fie primită numai de inima lor și să nu fie făcută cunoscută altora. Dacă ar fi fost povestită mulțimii, ar fi dat naștere la batjocură sau la uimire zadarnică. Și chiar cei nouă apostoli nu ar fi înțeles scena decât după ce Hristos avea să învie din morți. Cât de greu înțelegeau până și cei trei ucenici privilegiați se vede în faptul că, fără a ține seamă de tot ce spusese Hristos despre evenimentele care Îi stăteau în față, se întrebau între ei ce înseamnă să învie din morți. Cu toate acestea, n-au cerut de la Isus nici o explicație. Cuvintele Lui cu privire la viitor îi umpluseră de întristare; ei nu căutau o nouă descoperire cu privire la ceea ce erau înclinați să creadă că nu va avea loc niciodată.
-427-
Când cei din câmpie L-au văzut pe Isus, au dat fuga înaintea Lui, salutându-L cu respect și bucurie. Totuși, ochiul Lui pătrunzător a văzut că ei erau în mare încurcătură. Ucenicii păreau tulburați. Tocmai se întâmplase ceva care-i făcuse să sufere o dezamăgire și o umilire amară.
În timp ce ei așteptau la piciorul muntelui, un tată adusese la ei pe fiul său, pentru a fi eliberat de un duh mut, care-l chinuia. Când Isus îi trimisese pe cei doisprezece să predice în Galilea, le dăduse puterea să scoată duhurile necurate. Cât fuseseră tari în credință, duhurile rele ascultaseră de cuvântul lor. Și de astă dată porunciseră duhului chinuitor, în Numele lui Hristos, să părăsească victima; dar demonul își bătuse joc de ei, desfășurându-și din nou puterea. Ucenicii, nefiind în stare să-și dea seama de înfrângerea lor, au simțit totuși că prin aceasta aduc dezonoare atât asupra lor, cât și asupra Domnului. În mulțime se aflau cărturari care încercaseră să folosească această ocazie cât mai mult pentru a-i umili. Înconjurându-i pe ucenici, i-au asaltat cu întrebări, căutând să arate că și ei, și Domnul lor erau niște înșelători. Iată, strigau rabinii triumfători, aici e un duh rău, pe care nici ucenicii, nici Hristos Însuși nu pot să-l biruie. Oamenii erau înclinați să ia partea cărturarilor și în mulțime domnea un spirit de dispreț și batjocură.
Dar deodată acuzațiile au încetat. Isus și cei trei ucenici au fost văzuți apropiindu-se și, printr-o schimbare rapidă de sentimente, oamenii s-au întors să-i întâmpine. Noaptea comuniunii cu slava cerească lăsase urme pe fața Mântuitorului și a însoțitorilor Lui. Pe chipul lor era o lumină care i-a umplut de respect pe privitori. Speriați, cărturarii s-au dat înapoi, în timp ce oamenii Îl salutau pe Isus.
Ca și când ar fi fost martor la tot ce se întâmplase, Mântuitorul a venit în locul unde avusese loc conflictul și, privind drept la cărturari, a întrebat: “Despre ce vă întrebați cu ei?”
Dar glasurile curajoase și batjocoritoare mai înainte tăceau acum. Toată ceata amuțise. Tatăl nenorocit și-a făcut drum prin mulțime și, căzând la picioarele lui Isus, și-a mărturisit durerea și dezamăgirea.
-428-
“Învățătorule”, zise el, “am adus la Tine pe fiul meu, care este stăpânit de un duh mut. Oriunde îl apucă, îl trântește la pământ…. M-am rugat de ucenicii Tăi să scoată duhul și nu au putut.”
Isus a privit în jur la mulțimea speriată, la cărturarii batjocoritori, la ucenicii tulburați. A citit necredința din fiecare inimă și, cu glas plin de întristare, a exclamat: “O, neam necredincios! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?” Apoi a zis tatălui întristat: “Adu aici pe fiul tău”.
Băiatul a fost adus și, când privirea Mântuitorului a căzut asupra lui, duhul cel rău l-a aruncat la pământ în convulsiile agoniei. El se zvârcolea, făcând spume la gură și sfâșiind aerul cu strigăte neomenești.
Prințul vieții Se afla din nou față în față cu prințul puterilor întunericului pe câmpul de bătaie — Hristos pentru a-și împlini misiunea de a “propovădui robilor de război slobozenia … și să dea drumul celor apăsați” (Luca 4, 18), iar Satana, căutând să țină victima sub puterea sa. Îngerii luminii și oștile îngerilor răi, nevăzuți, s-au adunat să privească lupta. Pentru o clipă, Isus a îngăduit duhului rău să-și desfășoare puterea, ca privitorii să poată înțelege eliberarea care avea să fie săvârșită.
Mulțimea privea cu răsuflarea tăiată la tatăl aflat în agonia deznădejdii și a spaimei. Isus a întrebat: “Câtă vreme este de când îi vine așa?” Tatăl a povestit despre mulți ani de suferință și apoi, ca și când n-ar mai fi fost în stare să rabde, a strigat: “Dacă poți face ceva, fie-ți milă de noi și ajută-ne”. “Dacă poți.” Până și tatăl punea la îndoială puterea lui Hristos.
Isus răspunse: “Dacă poți…. Toate lucrurile sunt cu putință celui ce crede!” La Hristos nu e lipsă de putere; vindecarea fiului depindea de credința tatălui. Izbucnind în lacrimi, dându-și seama de propria slăbiciune, tatăl s-a predat îndurării lui Hristos: “Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”
Isus Se îndreptă către suferind și zise: “Duh mut și surd, îți poruncesc să ieși afară din copilul acesta și să nu mai intri în el”. Un țipăt s-a auzit, urmat de o luptă de moarte. Plecând, părea că demonul e aproape să prăpădească viața victimei lui. Apoi copilul rămase nemișcat, ca mort. Mulțimea șoptea: “A murit!” Dar Isus l-a apucat de mână și, ridicându-l, l-a predat tatălui său în desăvârșită sănătate la minte și la corp. Tatăl și fiul lăudau numele Eliberatorului. Oamenii “au rămas uimiți” de puterea minunată a lui Dumnezeu, în timp ce cărturarii, înfrânți și abătuți, au plecat cu fruntea întunecată.
-429-
“Dacă poți face ceva, fie-ți milă de noi și ajută-ne.” Câte suflete apăsate de păcat au făcut să răsune această rugăciune! Și tuturor, Mântuitorul milostiv le răspunde: “Dacă poți … totul este cu putință celui care crede”. Credința este aceea care ne pune în legătură cu cerul și ne aduce puteri pentru a ne lupta cu forțele întunericului. În Hristos, Dumnezeu i-a asigurat omului mijloacele pentru a birui orice trăsătură păcătoasă și a rezista oricărei ispite, oricât de puternică ar fi. Dar mulți simt că le lipsește credința și din cauza aceasta stau departe de Hristos. Faceți ca aceștia, în deznădejdea și necredința lor, să se predea harului Mântuitorului lor milostiv. Să nu privească la ei, ci la Hristos. Acela care a vindecat pe bolnavi și a scos demoni când umbla printre oameni este același Mântuitor puternic și astăzi. Credința vine prin Cuvântul lui Dumnezeu. Însușiți-vă făgăduința Sa: “Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” (Ioan 6, 37.) Aruncați-vă la picioarele Sale și strigați: “Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” Niciodată nu vei pieri dacă faci astfel, niciodată!
Într-un timp foarte scurt, ucenicii au avut privilegiul să vadă atât extrema slavei, cât și a umilinței. Au văzut natura omenească schimbată după chipul lui Dumnezeu și, în același timp, înjosită după chipul lui Satana. De pe munte, unde El vorbise cu trimișii cerului și fusese proclamat de glasul din slava strălucitoare ca Fiu al lui Dumnezeu, ei L-au văzut pe Isus cum coboară, pentru a da ochii cu acest spectacol foarte dureros și revoltător — copilul bolnav, cu fața schimonosită, scrâșnind din dinți în spasmele agoniei pe care nici o putere omenească nu putea s-o aline. Și acest puternic Mântuitor, care cu câteva ore mai înainte fusese proslăvit în fața ucenicilor Săi uimiți, S-a plecat pentru a ridica victima lui Satana de la pământ, unde spumega, și a încredințat copilul sănătos la minte și la corp tatălui și familiei.
Aceasta era o pildă a mântuirii: Cel asemenea lui Dumnezeu a venit din slava Tatălui, S-a coborât să salveze ce era pierdut. Reprezenta, de asemenea, misiunea ucenicilor. Servii lui Hristos nu urmează să trăiască singuri cu Isus, pe vârful muntelui, în timpuri de iluminare spirituală. Ei au de lucru în câmpie. Sufletele robite de Satana așteaptă cuvântul credinței și rugăciunii pentru a fi eliberate.
Cei nouă ucenici se tot gândeau la situația dureroasă a nereușitei lor; și când Isus a fost din nou numai cu ei, L-au întrebat: “Noi de ce nu am putut să scoatem duhul acesta?” Isus le-a răspuns: “Din pricina puținei voastre credințe; adevărat vă spun că, dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice muntelui acestuia: ‘Mută-te de aici colo’ și s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputință. Dar acest soi de draci nu ies afară decât cu rugăciune și cu post”. Necredința care i-a ținut departe de o legătură mai profundă cu Hristos și nepăsarea cu care priveau lucrarea sfântă încredințată lor aduseseră nereușita în lupta cu puterile întunericului.
-431-
Cuvintele lui Hristos care arătau spre moartea Sa aduseseră întristare și îndoială. Iar alegerea celor trei ucenici pentru a-L însoți pe Domnul pe munte provocase gelozia celor nouă. Și, în loc de a-și întări credința prin rugăciune și meditație asupra cuvintelor lui Hristos, ei se agățaseră de descurajările și necazurile lor personale. În starea aceasta de întunecime, porniseră la luptă cu Satana.
Pentru a birui, trebuiau să vină la luptă într-un alt spirit. Credința lor trebuia să fie întărită prin rugăciune arzătoare și post și prin umilirea inimii. Ei trebuiau să fie goliți de eu, să fie umpluți de spiritul și puterea lui Dumnezeu. Numai cererea stăruitoare și sinceră către Dumnezeu în credință — credința care conduce la dependența totală de Dumnezeu și la o consacrare fără rezerve în lucrarea Lui — poate izbuti să aducă oamenilor ajutorul Duhului Sfânt în lupta împotriva acestei lumi și a duhurilor răutății din locurile cerești.
“Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar”, a zis Isus, “ați zice muntelui acestuia: ‘Mută-te de aici colo’ și s-ar muta.” Deși grăuntele de muștar este așa de mic, conține totuși același principiu tainic de viață care face să crească cel mai înalt copac. Când sămânța de muștar e aruncată în pământ, embrionul cel mic și slab se folosește de fiecare element adus de Dumnezeu pentru hrana lui și repede începe să se dezvolte cu vigoare. Dacă aveți o credință ca aceasta, vă veți folosi de Cuvântul lui Dumnezeu și de toate mijloacele rânduite de El. În felul acesta, credința voastră va crește și va aduce puterea cerească în ajutorul vostru. Piedicile îngrămădite de Satana pe cărarea voastră, deși în aparență de netrecut, ca și dealurile veșnice, vor dispărea în fața cererii credinței. “Nimic nu v-ar fi cu neputință.”