Viața Lui Isus -Ziua- 48

Capitolul 46 — Schimbarea la față

Capitol bazat pe textele din Matei 17, 1-8; Marcu 9, 2-8; Luca 9, 28-36.

Se apropia seara, când Isus a chemat la Sine pe trei dintre ucenici, pe Petru, Iacov și Ioan, și i-a condus peste câmpii și în sus, pe o potecă aspră, pe o coastă singuratică de munte. Mântuitorul și ucenicii petrecuseră ziua călătorind și învățând, de aceea urcușul muntelui le sporea oboseala. Hristos despovărase mintea și corpul multor suferinzi; El făcuse să pătrundă vibrația vieții în ființa lor slăbită, dar și El era împovărat de natura omenească și, împreună cu ucenicii, era obosit din cauza urcușului.

Lumina soarelui în apus mai întârzia încă pe vârful muntelui, aurind cu slava lui, gata să dispară, poteca pe care mergeau. Dar curând lumina a pierit atât pe deal, cât și pe vale, soarele s-a ascuns în spatele orizontului la apus și călătorii singuratici au fost învăluiți în întunericul nopții. Tristețea locurilor părea să fie în armonie cu viața lor amărâtă, în jurul căreia se adunau și se îngrămădeau norii.

Ucenicii nu îndrăzneau să-L întrebe pe Hristos unde merg sau cu ce scop. El petrecea adesea nopți întregi în rugăciune pe munte. El, a cărui mână a făcut munții și văile, Se simțea acasă în natură și Se bucura de liniștea ei. Ucenicii mergeau acolo unde-i conducea Hristos; dar se întrebau de ce Domnul îi duce pe o pantă atât de grea, când sunt obosiți și când El Însuși are nevoie de odihnă.

La un moment dat, Hristos le-a spus că nu vor merge mai departe. Îndepărtându-Se puțin de ei, Omul întristării a început să-și reverse cererile, cu strigăte mari și cu lacrimi. El Se ruga pentru putere, ca să reziste încercării, pentru binele omenirii. El Însuși avea nevoie de o nouă legătură cu Cel Atotputernic, deoarece numai în felul acesta putea privi viitorul. El Își revărsa dorințele inimii pentru ucenicii Săi, pentru ca, în ceasul puterii întunericului, credința lor să nu scadă. Roua se așternea cu îmbelșugare peste ființa Lui plecată, dar El nu lua seama. Umbrele nopții se adunau tot mai dese în jurul Lui, dar El nu privea la tristețea lor. În felul acesta, orele treceau încetul cu încetul. La început, ucenicii și-au unit rugăciunile cu ale Lui în sinceră consacrare; dar, după un timp, au fost doborâți de oboseală și, încercând încă să mai aibă interes pentru cele din jurul lor, au adormit. Isus le vorbise despre suferințele Lui; El îi luase cu Sine ca să se poată uni cu El în rugăciune; chiar acum Se ruga pentru ei. Mântuitorul a văzut întristarea ucenicilor și a dorit să le ușureze durerea prin asigurarea că n-a fost în zadar credința lor. Nu toți, chiar și dintre cei doisprezece, puteau să primească descoperirea pe care El dorea să le-o facă. Numai cei trei, care aveau să fie martori la chinurile din Ghetsemani, au fost aleși să fie cu El pe munte. Povara rugăciunii Sale era să li se dea o descoperire a slavei pe care o avusese la Tatăl înainte de a fi lumea, ca Împărăția Sa să se descopere ochilor omenești și ucenicii să fie întăriți pentru a putea să o privească. El Se ruga ca ei să poată fi martorii unei manifestări a dumnezeirii Sale, care să-i mângâie în timpul supremei Sale agonii prin cunoașterea faptului sigur că El este Fiul lui Dumnezeu și că moartea Lui rușinoasă este o parte a Planului de Mântuire.

-421-

Rugăciunea Lui a fost ascultată. În timp ce El era plecat în umilință în locul acela stâncos, cerurile s-au deschis deodată, porțile de aur ale Cetății lui Dumnezeu s-au deschis larg și o strălucire sfântă a coborât pe munte, îmbrăcându-L pe Mântuitorul. Natura divină a Domnului Hristos a strălucit prin corpul omenesc și a întâlnit slava venită de sus. Ridicându-Se din prosternare, Hristos stătea în slavă asemenea lui Dumnezeu. Lupta sufletească trecuse. Fața Lui strălucea “ca soarele” și îmbrăcămintea Lui era “albă ca lumina”.

Ucenicii, trezindu-se, au văzut revărsarea de slavă care lumina muntele. Cu teamă și uimire, ei priveau chipul strălucitor al Domnului lor. Când au ajuns în stare să suporte lumina aceea minunată, au văzut că Isus nu este singur. Lângă El erau două ființe cerești, într-o convorbire apropiată cu El. Erau Moise, care pe Sinai vorbise cu Dumnezeu, și Ilie, căruia i se dăduse înaltul privilegiu oferit doar unui alt fiu al lui Adam — acela de a nu ajunge niciodată sub puterea morții.

De pe muntele Pisga, cu cincisprezece veacuri mai înainte, Moise privise țara Făgăduinței. Dar, din cauza păcatului de la Meriba, el nu avea să intre acolo. Nu el urma să primească bucuria de a conduce oștirile lui Israel la moștenirea părinților lor. Cuvintele lui disperate: “Lasă-mă, Te rog, să trec și să văd țara aceea bună de dincolo de Iordan, munții aceia frumoși și Libanul” (Deuteronom 3, 25) n-au fost ascultate. Nădejdea care, timp de patruzeci de ani, luminase întunericul rătăcirilor prin pustie avea să rămână neîmplinită. Capătul acelor ani de muncă și grijă împovărătoare a fost un mormânt în pustie. Dar Acela care “poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3, 20) a răspuns la rugăciunea servului Său așa cum El știe să o facă. Moise a trecut sub puterea morții, dar nu avea să rămână în mormânt. Hristos Însuși l-a chemat la viață. Satana, ispititorul, pretinsese corpul lui Moise din pricina păcatului său; dar Hristos, Mântuitorul, l-a scos din mormânt. (Iuda 9.)

Moise, pe muntele schimbării la față, era ca o mărturie pentru biruința lui Hristos asupra păcatului și a morții. El reprezenta pe aceia care vor ieși din mormânt la învierea drepților. Ilie, care fusese luat la cer fără să fi văzut moartea, reprezenta pe aceia care vor fi în viață pe pământ la a doua venire a lui Hristos și care vor fi “schimbați într-o clipă, într-o clipeală de ochi, la cea din urmă trâmbiță”, “când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire, și trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire.” (1 Corinteni 15, 51-53.) Isus a fost îmbrăcat cu lumina cerească, așa cum Se va arăta “a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea”, când El “va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinții îngeri.” (Evrei 9, 28; Marcu 8, 38.) Făgăduința Mântuitorului pentru ucenici se împlinea acum. Pe munte, era reprezentată în miniatură Împărăția viitoare a slavei — Hristos împăratul, Moise ca reprezentant al sfinților înviați, iar Ilie, al celor proslăviți.

-422-

Ucenicii nu înțelegeau încă lucrurile din fața lor; dar se bucurau că Învățătorul, plin de răbdare, umil și blând, care umblase pe pământ ca un străin fără ajutor, era onorat de ființele atât de favorizate în cer. Ei credeau că Ilie a venit să vestească Împărăția lui Mesia și că Împărăția lui Hristos era gata a se statornici pe pământ. Erau gata să alunge pentru totdeauna amintirea temerii și a dezamăgirii lor. Ei ar fi vrut să zăbovească aici, unde se descoperea slava lui Dumnezeu. Petru exclamă: “Învățătorule, este bine să stăm aici; să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise, și una pentru Ilie”. Ucenicii credeau că Moise și Ilie fuseseră trimiși să protejeze pe Învățătorul lor și să întărească autoritatea Lui ca împărat.

Dar, înainte de coroană, trebuia să vină crucea. Subiectul convorbirii lor cu Isus nu era instaurarea lui Hristos ca împărat, ci moartea Sa la Ierusalim. Purtând slăbiciunea naturii omenești, împovărat de întristarea și de păcatul ei, Isus a mers singur în mijlocul oamenilor. În timp ce întunecimea ceasurilor viitoare de încercare se abătea asupra Lui, El Se găsea în singurătatea spiritului într-o lume care nu-L cunoștea. Nici măcar ucenicii Lui iubiți, absorbiți de propria întristare, de îndoielile și nădejdile lor pline de ambiție, nu ajunseseră să înțeleagă taina misiunii Lui. El locuise în cer, în mijlocul iubirii și într-o părtășie fericită, dar, pe pământul pe care-l crease, era singur. Acum, cerul își trimisese solii la Isus — nu îngeri, ci oameni care trecuseră prin suferințe și întristare și care puteau să simtă împreună cu Mântuitorul în încercările vieții Sale pe pământ. Moise și Ilie fuseseră conlucrători ai lui Isus. Ei împărtășiseră dorința Lui de a-i mântui pe oameni. Moise se rugase pentru Israel: “Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci șterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!” (Exod 32, 32.) Ilie cunoscuse singurătatea sufletului când, timp de trei ani și jumătate cât a ținut foametea, suportase povara urii unei națiuni și amenințările ei. Singur a stat pentru Dumnezeu pe muntele Carmel. Singur a fugit în pustietate, plin de disperare și deznădejde. Acești oameni, aleși mai presus de toți îngerii din jurul tronului, veniseră să stea de vorbă cu Isus despre suferințele Lui și să-L mângâie cu asigurarea simpatiei cerului. Subiectul convorbirii lor era nădejdea lumii, mântuirea tuturor ființelor omenești.

-425-

Fiind biruiți de somn, ucenicii au auzit numai o mică parte din ce au discutat Hristos și trimișii cerului. Fiindcă nu s-au rugat și nu au vegheat, ei nu au primit ceea ce Dumnezeu dorea să le dea — o cunoaștere a suferințelor lui Hristos și a slavei care trebuia să urmeze. Ei au pierdut binecuvântarea pe care ar fi avut-o, dacă s-ar fi făcut părtași de sacrificiul Lui de sine. Acești ucenici erau puțin credincioși și zăbavnici cu inima, apreciind prea puțin comoara cu care cerul căuta să-i îmbogățească.

Cu toate acestea, au primit multă lumină. Ei au fost asigurați de faptul că tot cerul cunoștea păcatul comis de neamul iudeilor prin lepădarea lui Hristos. Lor li s-a dat să vadă mai adânc lucrarea Răscumpărătorului. Ei au văzut cu ochii lor și au auzit cu urechile lor lucruri care întreceau puterea omenească de înțelegere. Ei au fost martori oculari ai slavei Lui (2 Petru 1, 16) și au înțeles că Isus era într-adevăr Mesia, despre care au mărturisit patriarhii și profeții, și că El era recunoscut ca atare de universul ceresc.

În timp ce încă admirau priveliștea aceea de pe munte, “iată că i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Și din nor s-a auzit un glas care zicea: ‘Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea; de El să ascultați!’” Privind norul acela plin de slavă, mai strălucitor decât acela care umblase înaintea semințiilor lui Israel în pustie, și auzind glasul lui Dumnezeu vorbind cu o măreție grozavă, care a făcut muntele să se cutremure, ucenicii au căzut la pământ ca loviți. Ei au rămas prosternați, cu fața ascunsă, până când Isus a venit mai aproape și i-a atins, alungându-le temerile cu glasul Lui binecunoscut: “Sculați-vă, nu vă temeți”. Îndrăznind să-și ridice ochii, au văzut că slava cerească pierise, iar Moise și Ilie nu mai erau acolo. Ei se aflau pe munte numai cu Isus.