Viața Lui Isus -Ziua- 45

Capitolul 43 — Barierele sfărâmate

Capitol bazat pe textele din Matei 15, 21-28; Marcu 7, 24-30.

După întâlnirea cu fariseii, Isus S-a retras din Capernaum și, străbătând Galilea, a mers către ținutul muntos de la hotarele Feniciei. Privind spre apus, putea să vadă, pe câmpia de la poale, orașele vechi, Tirul și Sidonul, cu templele lor păgânești, palatele lor mărețe, târgurile și porturile pline de corăbii. În depărtare, se întindea fața albastră și nemărginită a Mediteranei, peste care trimișii Evangheliei aveau să ducă vestea cea bună până la centrele marelui imperiu universal. Dar încă nu venise timpul. Lucrarea care-I stătea înainte avea să-i pregătească pe ucenici pentru misiunea lor. Venind în această regiune, El spera să găsească locul liniștit și retras pe care nu-l aflase în Betsaida. Dar nu numai acesta era scopul pentru care pornise în această călătorie.

“Iată că o femeie canaanită a venit din ținuturile acelea și a început să strige către El: ‘Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiică-mea este muncită rău de un drac.’” (Matei 15, 22.) Oamenii din ținutul acesta erau din neamul vechilor canaaniți. Ei erau idolatri și erau disprețuiți și urâți de iudei. Din această clasă făcea parte și femeia care a venit la Isus. Era păgână și, din cauza aceasta, exclusă de la avantajele de care se bucurau iudeii în fiecare zi. Printre fenicieni, trăiau mulți iudei și vestea despre lucrarea lui Hristos pătrunsese în această regiune. Unii oameni ascultaseră cuvintele Lui și fuseseră martori la lucrările Lui minunate. Femeia aceasta auzise despre profetul care, după cum se spunea, vindeca tot felul de boli. Când a auzit despre puterea Lui, nădejdea a încolțit în inima ei. Inspirată de iubirea maternă, s-a hotărât să-I înfățișeze cazul fiicei sale. Hotărârea puternică era să aducă durerea ei la Isus. El trebuia să-i vindece copila. Căutase ajutor la zeii păgâni, dar nu primise nici o ușurare. Și din când în când era ispitită să se gândească: Ce poate să facă pentru mine acest Învățător iudeu? Dar se spunea că El vindecă tot felul de boli, indiferent dacă cei care vin la El pentru ajutor sunt bogați sau săraci. S-a hotărât să nu piardă unica ei ocazie.

-400-

Hristos cunoștea situația acestei femei. Știa că ea dorea să-L vadă și i-a ieșit în cale. Ajutând-o în necazul ei, putea să dea o exemplificare a lecției pe care intenționa să o lase. Din cauza aceasta îi adusese și pe ucenici în această regiune. El dorea ca ei să vadă neștiința din orașele și satele vecine cu țara lui Israel. Oamenii cărora li se dăduse orice ocazie de a înțelege adevărul nu cunoșteau nevoile celor din jurul lor. Nici un efort nu se făcea pentru a ajuta sufletele care se aflau în întuneric. Zidul de despărțire pe care-l ridicase mândria iudeilor îi făcea chiar și pe ucenici să nu aibă iubire față de lumea păgână. Dar aceste bariere trebuiau să fie sfărâmate.

Hristos n-a răspuns imediat la cererea femeii. El a primit-o pe această reprezentantă a unui neam disprețuit așa cum ar fi făcut un iudeu. El dorea ca ucenicii să fie impresionați de purtarea rece și fără inimă, pe care iudeii ar fi manifestat-o față de această femeie, și de felul milostiv în care El voia ca ei să trateze asemenea dureri, cum s-a dovedit mai târziu, când i-a împlinit cererea.

Cu toate că Isus n-a răspuns, femeia nu și-a pierdut credința. În timp ce El mergea mai departe, ca și cum n-ar fi auzit-o, ea L-a urmat, stăruind în cererile ei. Supărați de vorbele ei plictisitoare, ucenicii I-au cerut lui Isus să-i spună femeii să plece. Ei vedeau că Domnul o trata cu indiferență și, din cauza aceasta, gândeau că Lui Îi face plăcere prejudecata iudeilor împotriva canaaniților. Dar femeia se ruga de un Mântuitor milos și, ca răspuns la cererea ucenicilor, Isus a zis: “Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. Deși acest răspuns părea să fie în acord cu prejudecata iudeilor, era mai mult o mustrare pentru ucenici, pe care ei au înțeles-o când și-au amintit ceea ce le spusese El adesea — că a venit în lume să mântuiască pe toți cei care voiau să-L primească.

-401-

Femeia a cerut cu și mai mare stăruință să fie ascultată, plecându-se la picioarele lui Hristos și strigând: “Doamne, ajută-mă”. Isus, făcându-Se că încă respinge rugămintea ei, așa cum cerea prejudecata nemiloasă a iudeilor, a răspuns: “Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci la căței”. Aceasta voia să spună că nu era drept să reverse binecuvântările aduse pentru poporul favorizat de Dumnezeu asupra celor îndepărtați și străini de Israel. Răspunsul ar fi descurajat-o pe o persoană mai puțin hotărâtă. Dar femeia a văzut că șansa ei venise. Sub refuzul aparent al lui Isus, ea a văzut o milă pe care El n-a putut să o ascundă. “Da, Doamne”, a răspuns ea, “dar și cățeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor.” În timp ce copiii stăpânului mănâncă la masa tatălui lor, cățeii nu rămân nici ei flămânzi. Ei au dreptul la firimiturile care cad de la masa îmbelșugată. Tot astfel, dacă lui Israel i s-au dat multe binecuvântări, nu se găsea o binecuvântare și pentru ea? Ea era privită ca un câine, dar atunci nu putea să aibă pretenție, ca și un câine, să primească o fărâmă din belșugul Lui?

Isus tocmai plecase din câmpul Său de lucru, din cauză că fariseii și cărturarii căutau să-I ia viața. Ei murmurau și se plângeau. Dădeau pe față necredință și ură și refuzau salvarea oferită atât de generos. Aici Hristos întâlnește pe cineva dintr-un neam nefericit și disprețuit, care nu fusese favorizat cu lumina Cuvântului lui Dumnezeu; totuși ea se supune îndată influenței divine a lui Hristos și are credință în puterea Lui de a-i da ajutorul cerut. Ea se roagă pentru firimiturile care cad de la masa Stăpânului. Dacă poate să aibă privilegiile unui câine, e bucuroasă să fie privită ca un câine. Ea n-are prejudecăți religioase sau naționale, nici mândrie care să-i influențeze conduita și Îl recunoaște îndată pe Isus ca Mântuitor și ca fiind în stare să împlinească tot ceea ce ea cere de la El.

Mântuitorul e mulțumit. A pus la probă credința ei în El. Prin purtarea față de această femeie, El a arătat că ea, care era privită ca o îndepărtată de Israel, nu mai e străină, ci un copil în casa lui Dumnezeu. Fiind copil, are privilegiul să se împărtășească de darurile Tatălui. Acum Hristos îi împlinește rugămintea și termină învățătura dată ucenicilor. Întorcându-Se către ea, cu o privire plină de milă și de iubire, El zice: “O, femeie, mare este credința ta; facă-ți-se cum voiești”. Din ceasul acela, fiica ei s-a însănătoșit. Demonul n-a mai tulburat-o. Femeia a plecat mărturisind pe Mântuitorul ei, fericită că i s-a împlinit rugăciunea.

-402-

Aceasta a fost singura minune săvârșită de Isus în timpul acestei călătorii. Tocmai pentru împlinirea acestei fapte a mers El la hotarele Tirului și Sidonului. El dorea să vină în ajutorul femeii îndurerate și, în același timp, să lase o pildă a lucrării Sale pline de har față de un neam disprețuit, pentru folosul ucenicilor Săi, atunci când El urma să nu mai fie împreună cu ei. El voia să-i întoarcă de la exclusivismul iudaic la interesul de a lucra și pentru alții, nu numai pentru poporul lor.

Isus voia să dezvăluie tainele adânci ale adevărului, care fuseseră ascunse timp de veacuri, și anume ca neamurile să fie împreună-moștenitoare cu iudeii și să ia parte “la aceeași făgăduință în Hristos, prin Evanghelie.” (Efeseni 3, 6.) Ucenicii înțelegeau greu acest adevăr și Învățătorul divin le-a dat învățătură peste învățătură. Răsplătind credința sutașului din Capernaum și predicând Evanghelia locuitorilor din Sihar, El dăduse și mai înainte dovadă că nu împărtășește intoleranța iudeilor. Dar samaritenii aveau oarecare cunoștință despre Dumnezeu, iar sutașul făcuse bine lui Israel. Acum Isus i-a pus pe ucenici în legătură cu o păgână, pe care o socoteau ca neavând vreun motiv în plus față de alții din neamul ei să aștepte un bine de la El. Domnul voia să dea o pildă de felul cum trebuie să fie tratate asemenea persoane. Ucenicii se gândeau că El împărțise prea ușor darurile harului Său. El voia să le arate că iubirea Sa nu trebuie să fie mărginită la o anumită rasă sau națiune.

Când a zis: “Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”, El a spus adevărul și, în lucrarea Sa pentru femeia canaanită, El Își îndeplinea însărcinarea. Femeia aceasta era una dintre oile pierdute, pe care copiii lui Israel ar fi trebuit să le salveze. Hristos îndeplinea tocmai însărcinarea dată lor, lucrarea pe care o neglijaseră ei.

Faptul acesta a deschis mai bine mintea ucenicilor pentru lucrarea pe care urmau s-o facă între neamuri. Ei au văzut un foarte mare câmp de lucru în afara Iudeii. Au văzut ființe apăsate de întristări necunoscute celor mai favorizați. Între aceia pe care fuseseră învățați să îi disprețuiască, erau suflete care doreau ajutor de la puternicul Vindecător, flămânzind după lumina adevărului, care fusese dată iudeilor cu atâta îmbelșugare.

Mai târziu, când iudeii s-au îndepărtat și mai mult de ucenici, deoarece declaraseră că Isus este Mântuitorul lumii, și când zidul de despărțire dintre iudei și neamuri fusese sfărâmat prin moartea lui Hristos, învățătura aceasta și altele asemănătoare, care arătau către lucrarea Evangheliei neîmpiedicată de obiceiuri sau de naționalitate, au avut o puternică influență asupra trimișilor lui Hristos, pentru a-i îndruma în lucrarea lor.

-403-

Vizita Mântuitorului în Fenicia și minunea săvârșită acolo aveau un scop mai mare. Lucrarea n-a fost săvârșită numai pentru femeia nenorocită și pentru ucenicii Săi și aceia care primeau lucrarea lor, ci și pentru ca “voi să credeți că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; și crezând, să aveți viață în Numele Lui.” (Ioan 20, 31.) Aceleași puteri care îi despărțeau pe oameni de Hristos acum peste o mie opt sute de ani sunt la lucru și azi. Spiritul care a ridicat zidul de despărțire dintre iudei și neamuri lucrează încă. Mândria și prejudecata au înălțat puternice ziduri de despărțire între diferitele clase de oameni. Hristos și misiunea Sa au fost înfățișate greșit și mulți oameni simt că sunt despărțiți cu totul de lucrarea Evangheliei. Dar ei nu trebuie să se simtă despărțiți de Hristos. Nu există bariere pe care Satana să le poată ridica și pe care credința să nu le depășească.

În credință, femeia din Fenicia s-a ridicat împotriva barierelor ridicate între iudei și neamuri. Fără a ține seama de descurajare sau de aparențele care ar fi dus-o la îndoială, ea s-a încrezut în iubirea Mântuitorului. Astfel dorește Hristos ca noi să ne încredem în El. Binecuvântările mântuirii sunt pentru orice ființă. Nimic altceva decât propria alegere îl poate face pe orice om să devină părtaș la făgăduința lui Hristos prin Evanghelie.

Dumnezeu urăște ideea de clasă privilegiată. El nu vrea să știe nimic despre lucruri de felul acesta. Înaintea Lui, viața tuturor oamenilor are aceeași valoare. El “a făcut ca toți oamenii ieșiți dintr-unul singur să locuiască pe toată fața pământului; le-a așezat anumite vremi și a pus anumite hotare locuinței lor, ca ei să caute pe Dumnezeu și să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare dintre noi”. Fără deosebire de vârstă, rang, naționalitate sau privilegiu religios, toți sunt invitați să vină la El și să trăiască. “Oricine crede în El nu va fi dat de rușine, deoarece nu este deosebire.” “Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod.” “Bogatul și săracul se întâlnesc; Domnul i-a făcut și pe unul, și pe altul.” “Toți au același Domn, care este bogat în îndurare pentru toți cei ce-L cheamă. Fiindcă oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit.” (Faptele Apostolilor 17, 26.27; Galateni 3, 28; Proverbe 22, 2; Romani 10, 11-13.)