Capitolul 38 — Veniți să vă odihniți
Capitol bazat pe textele din Matei 14, 1.2.12.13; Marcu 6, 30-32; Luca 9, 7-10.
Revenind din călătoria misionară, “apostolii s-au adunat la Isus și I-au spus tot ce făcuseră și tot ce învățaseră pe oameni. Isus le-a zis: ‘Veniți singuri la o parte, într-un loc pustiu, și odihniți-vă puțin’. Căci erau mulți care veneau și se duceau și ei n-aveau vreme nici să mănânce”.
Ucenicii au venit la Isus și I-au spus tot. Legătura strânsă pe care o aveau cu El i-a încurajat să aducă în fața Lui experiențele lor favorabile și nefavorabile, bucuria de a vedea rezultatele aduse de lucrarea lor, precum și întristarea pentru greșelile săvârșite, pentru înfrângerile și pentru slăbiciunile lor. Ei făcuseră greșeli în prima lor lucrare misionară ca evangheliști și, pe măsură ce povesteau cu sinceritate experiențele lor lui Hristos, El vedea că aveau nevoie de multă învățătură. El a mai văzut că ei obosiseră din cauza lucrului și că aveau nevoie de odihnă.
Dar unde se aflau acum nu puteau să găsească locul acela retras de care aveau nevoie, “căci erau mulți care veneau și se duceau, și ei n-aveau vreme nici măcar să mănânce”. Oamenii veneau cu grămada după Hristos, așteptând cu nerăbdare să fie vindecați și dorind să asculte cuvintele Lui. Mulți se simțeau atrași către El, pentru că vedeau în El un izvor de binecuvântări. Mulți dintre cei care se îmbulzeau în jurul Lui, pentru a primi darul cel prețios al sănătății, Îl primeau ca Mântuitor al lor. Mulți alții, temându-se atunci din cauza fariseilor să mărturisească despre El, au fost convertiți la coborârea Duhului Sfânt și L-au cunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu înaintea preoților și mai marilor înfuriați.
-360-
Dar acum Hristos dorea un loc retras, ca să poată fi cu ucenicii Săi, deoarece avea să le spună multe. În lucrarea lor trecuseră prin lupte și întâlniseră împotriviri în diferite feluri. Până aici, ei se sfătuiseră cu Isus în toate lucrurile; dar, pentru un timp, fuseseră singuri și în anumite ocazii fuseseră în mare cumpănă, neștiind ce trebuie să facă. Ei găsiseră multă încurajare în lucrarea lor, deoarece Hristos nu-i trimisese fără Duhul Sfânt și, prin credință în El, săvârșiseră multe minuni; dar acum aveau nevoie să fie hrăniți din Pâinea Vieții. Aveau nevoie să meargă într-un loc retras, unde să poată sta în comuniune cu Hristos și să primească îndrumări pentru lucrarea lor viitoare.
“Isus le-a zis: ‘Veniți singuri la o parte, într-un loc pustiu, și odihniți-vă puțin’.” Hristos este plin de bunătate și de milă pentru toți cei ce sunt în serviciul Său. El voia să le arate ucenicilor Săi că Dumnezeu nu cere jertfă, ci milă. Ei își puseseră tot sufletul pentru a lucra spre binele oamenilor, și aceasta le istovise puterea fizică și intelectuală. Era datoria lor să se odihnească.
Când au văzut succesul lucrării lor, ucenicii s-au aflat în primejdia de a se încrede în ei înșiși, de a cultiva îngâmfarea spirituală și astfel de a cădea pradă ispitelor lui Satana. În fața lor se afla o mare lucrare și, mai înainte de toate, trebuiau să învețe că tăria lor nu se află în ei, ci în Dumnezeu. Asemenea lui Moise în pustia Sinai, asemenea lui David pe dealurile Iudeii sau asemenea lui Ilie la pârâul Cherit, ucenicii aveau nevoie să se retragă din lucrarea lor obositoare și să fie în comuniune cu Hristos, cu natura și cu propriile inimi.
Pe când ucenicii se aflau în călătoria lor misionară, Isus vizitase alte orașe și sate, predicând Evanghelia împărăției. Cam în acest timp, El a primit veștile despre moartea lui Ioan Botezătorul. Evenimentul acesta I-a arătat cu claritate care avea să fie sfârșitul drumului Său. Umbre tot mai întunecate se adunau asupra cărării Sale. Preoții și rabinii căutau momentul potrivit pentru a-L omorî, iscoadele erau pe urmele Lui și în toate părțile se înmulțeau comploturile pentru distrugerea Lui. Veștile despre predicarea apostolilor prin Galilea au ajuns până la Irod, atrăgându-i atenția asupra lui Isus și a lucrării Lui. “Acesta este Ioan Botezătorul”, a zis el; “a înviat din morți”; și și-a exprimat dorința de a-L vedea pe Isus. Irod se temea necontenit ca nu cumva să se facă pe ascuns vreo revoluție, cu scopul de a-l detrona și de a scutura jugul roman care apăsa asupra națiunii iudaice. Spiritul de nemulțumire și de răscoală pusese stăpânire pe întreaga națiune. Se vedea bine că lucrarea publică a lui Hristos în Galilea nu mai putea continua multă vreme. Scenele suferinței Lui se apropiau și El dorea ca pentru o vreme să fie departe de neliniștea mulțimii.
-361-
Cu inima întristată, ucenicii lui Ioan au adus trupul mutilat la locul îngropăciunii. “Apoi s-au dus și au dat de știre lui Isus.” Ucenicii aceștia fuseseră geloși pe Hristos, atunci când li s-a părut că îi îndepărtează pe oameni de la Ioan. Ei fuseseră de partea fariseilor, acuzându-L atunci când stătuse cu vameșii la masa lui Matei. Ei se îndoiseră de misiunea Lui dumnezeiască, pentru că nu îl eliberase pe Ioan Botezătorul, dar acum, când învățătorul lor murise și inima lor dorea după mângâiere în marea lor întristare și după călăuzire în lucrarea lor viitoare, au venit la Isus și s-au unit cu El. Chiar și ei aveau nevoie de un timp de liniște pentru comuniune cu Mântuitorul.
Aproape de Betsaida, la capătul de miazănoapte al lacului, era o regiune singuratică, acum înfrumusețată de iarba proaspătă de primăvară, care oferea un loc plăcut pentru Isus și pentru ucenicii Lui. Au plecat către acest loc, străbătând lacul cu barca. Aici urmau să fie departe de oboselile călătoriei și de îmbulzeala și agitația orașului. Scenele naturii erau ele însele o odihnă, o schimbare plăcută pentru simțurile lor. Aici puteau să asculte cuvintele lui Hristos, fără să mai audă întreruperile mânioase, ripostele și acuzațiile cărturarilor și fariseilor. Aici puteau să se bucure pentru puțină vreme de o părtășie prețioasă în tovărășia Domnului lor.
Odihna pe care și-au îngăduit-o Domnul și ucenicii nu era o odihnă egoistă. Timpul petrecut în locul acela retras n-a fost dedicat căutării de plăceri. Acolo a vorbit despre lucrarea lui Dumnezeu și despre posibilitatea de a face ca lucrarea lor să fie mai eficientă. Ucenicii fuseseră cu Hristos și puteau să-L înțeleagă; lor nu era nevoie să le vorbească în parabole. El le-a corectat greșelile și le-a explicat calea cea mai bună pentru a se apropia de oameni. Ei au primit tărie din puterea divină și au fost inspirați cu nădejde și curaj.
Cu toate că Isus putea să facă minuni și ar fi putut să-i împuternicească și pe ucenici să facă minuni, El i-a îndrumat pe slujitorii Săi obosiți să meargă la țară și să se odihnească. Atunci când a spus că secerișul era mare și lucrătorii puțini, n-a stăruit ca ucenicii Săi să muncească fără încetare, ci a zis: “Rugați dar pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Său.” (Matei 9, 38.) Dumnezeu a rânduit fiecărui om o anumită lucrare, după puterile lui (Efeseni 4, 11-13) și El nu vrea ca un număr mic de lucrători să fie împovărat cu răspunderi, iar alții să nu poarte nici o povară, să nu facă nimic pentru semenii lor.
-362-
Cuvintele de compătimire ale lui Hristos sunt rostite către lucrătorii Săi de astăzi tot așa de sigur ca și atunci când au fost spuse ucenicilor Săi. “Veniți la o parte … și odihniți-vă puțin”, spune El către cei obosiți și apăsați. Nu este un lucru înțelept să fii fără încetare sub tensiunea lucrului și a solicitărilor de tot felul, chiar dacă sunt în slujba nevoilor spirituale ale oamenilor, pentru că în felul acesta este neglijată evlavia personală, iar puterile minții, ale sufletului și ale corpului sunt istovite. De la ucenicii lui Hristos se cere lepădare de sine și să facă sacrificii; dar ei trebuie să aibă grijă ca nu cumva, prin zelul lor exagerat, Satana să se folosească de slăbiciunile naturii omenești și lucrarea lui Dumnezeu să fie defăimată.
După aprecierea rabinilor, esența religiei consta în a fi totdeauna într-o activitate intensă. Ei se legau de unele fapte exterioare pentru a-și arăta înalta lor evlavie. În felul acesta se despărțeau de Dumnezeu și se zideau în mulțumirea de sine. Primejdia aceasta există și astăzi. Pe măsură ce activitatea crește și avem succes într-o ramură oarecare a lucrării pentru Dumnezeu, apare primejdia de a ne încrede în planurile și metodele omenești. Există tendința de a ne ruga mai puțin și de a avea credință puțină. Ca și ucenicii, suntem în primejdia de a pierde din vedere dependența noastră de Dumnezeu și de a căuta să facem un mântuitor din activitatea noastră. Trebuie să privim fără încetare la Isus și să ne dăm seama că puterea Lui este aceea care săvârșește lucrarea. Deși trebuie să lucrăm cu râvnă pentru mântuirea celor pierduți, trebuie să ne luăm timp și pentru meditație, pentru rugăciune și pentru studierea Cuvântului lui Dumnezeu. Numai lucrul săvârșit cu multă rugăciune și sfințit prin meritele lui Hristos se va dovedi în cele din urmă a fi folositor spre bine.
Nici o altă viață nu a fost așa împovărată cu muncă și răspundere ca viața lui Isus; și, cu toate acestea, cât de des Se ruga El! Cât de constantă era comuniunea Lui cu Dumnezeu! Mereu și mereu, în istoria vieții Sale pământești, se găsesc rapoarte ca acestea: “Pe când era încă întuneric de tot, Isus S-a sculat și S-a dus într-un loc pustiu. Și Se ruga acolo”. “Oamenii se strângeau cu grămada ca să-L asculte și să fie vindecați de bolile lor. Iar El Se ducea în locuri pustii și Se ruga.” “În zilele acelea Isus S-a dus în munte să Se roage și a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu.” (Marcu 1, 35; Luca 5, 15-16; 6, 12.)
Într-o viață cu totul devotată pentru binele altora, Mântuitorul a considerat că este necesar să Se retragă din oboselile călătoriei și din mijlocul gloatei care-L urma în fiecare zi. El trebuia să Se retragă dintr-o viață de neîncetată activitate și din contactul cu nevoile omenești, pentru a căuta un loc liniștit și o comuniune neîntreruptă cu Tatăl Său. Fiind una cu noi, părtaș la nevoile și slăbiciunile noastre, El era cu totul dependent de Dumnezeu și, în locul tainic al rugăciunii, căuta putere divină ca să poată merge mai departe înarmat pentru a-și împlini datoria și pentru a înfrunta încercările. Într-o lume de păcat, Isus a avut de suportat lupte și chinuri sufletești. În comuniunea cu Dumnezeu, El a putut să Se despovăreze de întristările care Îl zdrobeau. Aici, El găsea mângâiere și bucurie.
-363-
În Hristos, strigătul omenirii ajungea la Părintele milei nemărginite. Ca om, înălța cereri la tronul lui Dumnezeu până când natura Sa omenească era încărcată de un curent ceresc, care trebuia să lege natura omenească de cea dumnezeiască. Printr-o continuă comuniune, El a primit viață de la Dumnezeu, ca să poată da viață lumii. Experiența Lui trebuie să fie și experiența noastră.
“Veniți singuri la o parte”, ne îndeamnă El. Dacă vom lua seama la cuvintele Lui, vom fi mai puternici și mai folositori. Ucenicii L-au căutat pe Isus și I-au spus totul; iar El i-a încurajat și i-a învățat. Dacă azi ne-am lua timp să mergem la Isus și să-I spunem nevoile noastre, n-am fi dezamăgiți; El ar fi la dreapta noastră pentru a ne ajuta. Avem nevoie de mai multă simplitate, de mai multă încredere și credință în Mântuitorul nostru. El, al cărui nume este “Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii”, El, despre care stă scris: “Domnia va fi pe umărul Lui”, este Sfetnicul Minunat. Suntem invitați să cerem înțelepciune de la El. El “dă tuturor cu mână largă și fără mustrare.” (Isaia 9, 6; Iacov 1, 5.)
În toți aceia care se așează sub instruirea lui Dumnezeu trebuie să se descopere o viață care nu e în armonie cu lumea, cu obiceiurile și practicile ei; fiecare are nevoie de o experiență personală în obținerea cunoașterii voinței lui Dumnezeu. Trebuie ca fiecare dintre noi să-L auzim vorbind inimii noastre. Când orice glas amuțește și așteptăm în liniște înaintea Lui, tăcerea sufletului face și mai clar glasul lui Dumnezeu. El ne îndeamnă: “Fiți liniștiți și să știți că Eu sunt Dumnezeu.” (Psalmii 46, 10.) Numai aici poate fi găsită adevărata odihnă. Și aceasta e pregătirea adevărată pentru aceia care lucrează pentru Dumnezeu. În mijlocul mulțimii grăbite și în vâltoarea activității intense a vieții, sufletul astfel înviorat va fi înconjurat cu o atmosferă de lumină și pace. Viața va răspândi un miros plăcut și va descoperi o putere divină, care va ajunge la inima oamenilor.