Capitolul 30 — Alegerea celor doisprezece
Capitol bazat pe textele din Marcu 3; 13-19; Marcu 6, 12-16.
“În urmă, Isus s-a suit pe munte; a chemat la El pe cine a vrut și ei au venit la El. A rânduit dintre ei doisprezece, ca să-i aibă cu Sine și să-i trimită să propovăduiască.”
Chemarea celor doisprezece la apostolat și Predica de pe Munte au avut loc la adăpostul copacilor, pe o colină a muntelui, nu departe de Marea Galileii. Câmpurile și dealurile erau locurile preferate ale lui Isus și mare parte din învățătura Lui a fost dată sub cerul liber, mai mult decât în templu sau în sinagogi. Nici o sinagogă n-ar fi putut cuprinde mulțimea de oameni care-L urma; dar nu numai pentru motivul acesta a ales El să-i învețe pe oameni în câmpii și în crânguri. Lui Isus Îi plăceau scenele din natură. Pentru El, fiecare loc retras și liniștit era un templu sfânt.
Primii locuitori ai pământului își aleseseră un sanctuar sub umbra pomilor Edenului. Acolo comunicase Hristos cu părintele omenirii. Când au fost izgoniți din Paradis, primii noștri părinți încă se mai închinau în câmpii și crânguri și acolo i-a întâlnit Isus, aducându-le Evanghelia harului Său. Hristos a fost Acela care a vorbit cu Avraam sub stejarii lui Mamre, a vorbit și cu Isaac când mergea să se roage pe câmpie, în amurgul serii, cu Iacov pe o colină la Betel, cu Moise în munții Madianului și cu tânărul David în timp ce-și veghea turma. Tot sub îndrumările lui Hristos, timp de cincisprezece veacuri, poporul iudeu își părăsise casele pentru o săptămână în fiecare an și locuise în colibe făcute din ramuri verzi, “din pomii cei frumoși, ramuri de finici, ramuri de copaci stufoși și de sălcii de râu.” (Leviticul 23, 40.)
-291-
Pentru a-i pregăti pe ucenici, Isus a ales să-i scoată din larma orașului în liniștea câmpiilor și dealurilor, care erau mai potrivite cu lecțiile de lepădare de sine pe care El dorea să-i învețe. În timpul lucrării Sale, El avea plăcerea să-i adune pe oameni în jurul Său, sub cerul albastru, undeva pe o coastă înverzită de deal sau pe țărm, lângă lac. Aici, înconjurat de lucrările propriei creațiuni, El putea să îndrepte gândurile ascultătorilor de la cele artificiale la cele naturale. În creșterea și dezvoltarea naturii se descopereau principiile Împărăției Sale. Atunci când își ridicau privirea către dealurile lui Dumnezeu și admirau lucrările minunate ale mâinilor Sale, oamenii puteau să primească învățăturile prețioase ale adevărului dumnezeiesc. Învățătura dată de Hristos urma să le fie repetată de lucrările din natură. La fel se întâmplă și cu toți aceia care ies în natură, avându-L pe Hristos în inima lor. Ei se vor simți înconjurați de o influență sfântă. Lucrurile din natură conțin pildele Domnului și repetă sfaturile date de El. Având comuniune cu Dumnezeu prin natură, mintea se înalță și inima găsește odihnă.
Acum s-a făcut primul pas pentru a organiza biserica, pentru ca, după plecarea lui Hristos, ea să fie reprezentanta Lui pe pământ. Ei nu aveau la dispoziție un sanctuar somptuos, însă Mântuitorul i-a condus pe ucenici la locul liniștit pe care-l prefera și, în mintea lor, experiențele sfinte din ziua aceea aveau să fie pentru totdeauna legate de frumusețea muntelui, a văilor și a mării.
Isus îi chemase pe ucenici ca să-i poată trimite ca martori ai Săi, pentru a vesti lumii ce văzuseră și ce auziseră de la El. Slujba care le fusese încredințată era cea mai importantă la care au fost chemate vreodată ființe omenești și era, ca însemnătate, imediat după aceea a lui Hristos. Ei aveau să fie împreună-lucrători cu Dumnezeu pentru salvarea lumii. După cum în Vechiul Testament cei doisprezece patriarhi au fost reprezentanții lui Israel, tot așa cei doisprezece apostoli trebuiau să fie reprezentanții bisericii formate de Evanghelie.
Mântuitorul cunoștea caracterul oamenilor pe care îi alesese; cunoștea toate slăbiciunile și nedesăvârșirile lor; El cunoștea toate primejdiile prin care ei urmau să treacă, precum și răspunderea care trebuia să fie pusă asupra lor și inima Lui era plină de grijă pentru acești aleși. Singur, pe un munte aproape de Marea Galileii, El a petrecut toată noaptea în rugăciune pentru ei, în timp ce aceștia dormeau la picioarele muntelui. Îndată ce s-au arătat primele raze ale dimineții, i-a chemat să vină la El, deoarece avea să le comunice un lucru important.
-292-
Ucenicii aceștia fuseseră câtva timp împreună cu Hristos în lucrarea Lui. Ioan și Iacov, Andrei și Petru, împreună cu Filip, Natanael și Matei fuseseră într-o legătură mai strânsă cu El decât ceilalți și fuseseră martori la mai multe minuni ale Lui. Petru, Iacov și Ioan se găseau într-o legătură deosebită cu El. Ei erau aproape totdeauna cu El, fiind martori la minunile Lui și ascultând cuvintele Lui. Ioan era și mai strâns legat de Isus, așa încât el era cunoscut ca fiind ucenicul pe care îl iubea Isus. Mântuitorul îi iubea pe toți, dar Ioan avea inima cea mai primitoare. Era mai tânăr ca toți ceilalți și, cu multă încredere copilărească, își deschidea inima față de Isus. În felul acesta, el a ajuns într-o legătură mai strânsă de iubire cu Hristos și prin el s-a transmis poporului Său cea mai profundă învățătură spirituală a Mântuitorului.
În fruntea uneia dintre grupele în care sunt împărțiți apostolii se găsește numele lui Filip. El a fost cel dintâi ucenic căruia Isus i-a adresat porunca: “Urmează-Mă”. Filip era din Betsaida, cetatea lui Andrei și a lui Petru. El ascultase învățătura lui Ioan Botezătorul și auzise cum Îl prezentase pe Isus ca Miel al lui Dumnezeu. Filip era un căutător sincer după adevăr, dar, în ceea ce privește credința, era zăbavnic cu inima. Deși se unise cu Hristos, din felul în care a vorbit cu Natanael se vede că el nu era cu totul convins de divinitatea lui Isus. Deși Hristos fusese proclamat ca Fiu al lui Dumnezeu printr-un glas din cer, pentru Filip, El era “Isus din Nazaret, fiul lui Iosif.” (Ioan 1, 45.) Din nou s-a arătat lipsa de credință a lui Filip când au fost hrăniți cei cinci mii de oameni. Pentru a-l încerca, Isus a întrebat: “De unde avem să cumpărăm pâini ca să mănânce oamenii aceștia?” Răspunsul lui Filip înclina către necredință: “Pâinile pe care le-am putea cumpăra cu două sute de dinari n-ar ajunge ca fiecare să capete puțintel din ele.” (Ioan 6, 5.7.) Isus S-a întristat. Cu toate că Îi văzuse lucrările și-I simțise puterea, Filip totuși nu avea credință. Când grecii l-au întrebat cu privire la Isus, Filip n-a folosit acest prilej pentru a-i prezenta Mântuitorului, ci s-a dus să-i spună lui Andrei. Până și în ultimele ceasuri dinaintea răstignirii, cuvintele lui Filip erau de natură să descurajeze credința. Când Toma I-a spus lui Isus: “Doamne, nu știm unde Te duci; cum putem să știm calea într-acolo?”, Isus i-a răspuns: “Eu sunt calea, adevărul și viața…. Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, ați fi cunoscut și pe Tatăl Meu”. De la Filip a venit un răspuns al necredinței: “Doamne, arată-ne pe Tatăl și ne este de ajuns.” (Ioan 14, 5-8.) Atât de greoi la inimă, atât de slab în credință era ucenicul acela care timp de trei ani fusese cu Isus.
-293-
În contrast cu necredința lui Filip era încrederea copilărească a lui Natanael. El era de fel un om foarte sincer, un om care vedea prin credință realitățile nevăzute. Cu toate acestea, Filip era un elev în școala lui Hristos și Învățătorul divin suporta cu răbdare necredința și încetineala lui. Când S-a revărsat Duhul Sfânt asupra ucenicilor, Filip a devenit un învățător după voia lui Dumnezeu. El știa despre ce vorbea și-i învăța pe oameni cu o siguranță care aducea convingere ascultătorilor.
În timp ce Isus îi împuternicea pe ucenici, unul care nu fusese chemat în mod deosebit a stăruit să fie acceptat între ei. Acesta era Iuda Iscarioteanul, un om care pretindea că este urmaș al lui Hristos. El s-a prezentat și a cerut cu stăruință un loc în acest cerc intim al ucenicilor. Cu multă seriozitate și cu o aparentă sinceritate, el a zis: “Învățătorule, vreau să Te urmez oriunde vei merge”. Isus nici nu l-a respins, nici nu i-a zis bun-venit, ci numai a rostit aceste cuvinte triste: “Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-și odihni capul.” (Matei 8, 19.20.) Iuda credea că Isus este Mesia și, unindu-se cu apostolii, nădăjduia să-și asigure o poziție înaltă în împărăția cea nouă. Isus urmărea să nimicească această speranță, mărturisindu-și sărăcia.
-294-
Ucenicii țineau mult ca Iuda să facă parte din numărul lor. Înfățișarea lui era impunătoare, era un om ager la minte și talentat în lucrările lui și ei l-au recomandat lui Isus ca pe un om care L-ar fi putut ajuta foarte mult în lucrare. Au fost însă surprinși că Isus l-a primit cu atâta răceală.
Ucenicii fuseseră foarte mult dezamăgiți pentru faptul că Isus nu încercase să-și asigure colaborarea conducătorilor lui Israel. Ei considerau ca o greșeală faptul că nu-și întărește lucrarea prin asigurarea sprijinului acestor oameni cu influență. Dacă El l-ar fi respins pe Iuda, în mintea lor ei ar fi pus la îndoială înțelepciunea Domnului lor. Cele petrecute mai târziu cu Iuda aveau să le arate primejdia de a îngădui considerentelor omenești să precumpănească hotărârea cu privire la destoinicia oamenilor pentru lucrarea lui Dumnezeu. Colaborarea unor astfel de oameni pe care ucenicii erau nerăbdători să-i câștige ar fi trădat lucrarea în mâna celor mai înverșunați vrăjmași ai ei.
Cu toate acestea, atunci când s-a alăturat ucenicilor, Iuda nu era insensibil la frumusețea caracterului lui Hristos. Simțea influența acelei puteri dumnezeiești, care atrăgea sufletele la Mântuitorul. Acela care nu venise să zdrobească trestia frântă, nici să stingă mucul care fumegă nu voia să respingă acest suflet, chiar dacă doar o slabă dorință îl îndemna către lumină. Mântuitorul a citit în inima lui Iuda; El cunoștea adâncurile nelegiuirii în care avea să se cufunde Iuda, dacă nu avea să fie eliberat prin harul lui Dumnezeu. Aducându-l pe acest om în legătură cu Sine, El l-a așezat în situația ca în fiecare zi să fie adus în legătură cu revărsarea iubirii Sale neegoiste. Dacă și-ar fi deschis inima față de Hristos, harul dumnezeiesc ar fi îndepărtat demonul egoismului, iar Iuda ar fi devenit un supus al Împărăției lui Dumnezeu.
Dumnezeu îi ia pe oameni așa cum sunt, cu trăsături omenești în caracterul lor, și îi pregătește pentru serviciul Său, dacă vor să fie disciplinați și să învețe de la El. Ei nu sunt aleși pentru că sunt desăvârșiți, ci, în ciuda nedesăvârșirilor, sunt aleși pentru ca, prin cunoașterea și trăirea adevărului și prin harul lui Hristos, ei să poată fi transformați după chipul Său.
Iuda a avut aceleași ocazii pe care le-au avut și ceilalți ucenici. A ascultat aceleași învățături prețioase. Dar trăirea adevărului pe care o cerea Hristos nu se potrivea cu dorințele și scopurile lui Iuda și el nu voia să-și sacrifice ideile pentru a primi înțelepciunea dumnezeiască.
-295-
Cât de delicat S-a purtat Mântuitorul cu acela care avea să fie trădătorul Lui! În învățăturile Sale, Isus stăruia asupra principiilor binefacerii, care loveau lăcomia la rădăcină. El a făcut să treacă prin fața lui Iuda înfățișarea urâtă pe care o are lăcomia și de multe ori acest ucenic și-a dat seama că i se descrie caracterul și se arată păcatul lui; dar nu voia să mărturisească și să-și părăsească nelegiuirea. Era încrezut în sine și, în loc să se împotrivească ispitei, a continuat să-și urmeze practicile înșelătoare. Hristos stătea în fața lui ca o pildă vie de ceea ce trebuia să ajungă el, dacă folosea mijlocirea și ajutorul dumnezeiesc; dar învățăturile au ajuns la urechile lui Iuda una câte una, fără a fi luate în seamă.
Isus nu l-a mustrat aspru pentru lăcomia lui, ci l-a suportat pe acest om cu răbdare divină, chiar atunci când îi dădea dovadă că citește în inima lui ca într-o carte deschisă. El îi prezenta cele mai înalte motive pentru a face ce este drept și, lepădând lumina cerului, Iuda a rămas fără scuză.
În loc să meargă în lumină, Iuda a ales să-și păstreze defectele. A cultivat cu plăcere dorințe rele, patimi pline de răzbunare, gânduri negre și urâte, până când Satana a pus deplină stăpânire pe el. Iuda a devenit reprezentantul vrăjmașului lui Hristos.
Când I s-a alăturat lui Isus, el avea câteva trăsături de caracter prețioase, care ar fi putut ajunge o binecuvântare pentru biserică. Dacă ar fi fost dispus să poarte jugul lui Hristos, ar fi fost printre apostolii de frunte; dar și-a înăsprit inima atunci când i-au fost arătate defectele și, cu mândrie și răzvrătire, a ales ambițiile lui egoiste; în felul acesta, s-a făcut nepotrivit pentru lucrarea pe care Dumnezeu ar fi dorit să i-o dea.
Toți ucenicii aveau defecte însemnate atunci când Isus i-a chemat în slujirea Sa. Chiar și Ioan, care a avut o legătură mai strânsă cu Cel blând și umil, nu era din fire blând și binevoitor. El și fratele lui erau numiți “fiii tunetului”. Când au venit la Isus, orice manifestare de dispreț față de El stârnea indignare și spirit de ceartă. Iritabilitate, dorință de răzbunare și spirit de critică, toate se găseau la ucenicul iubit. El era mândru și ambiția lui era să fie cel dintâi în Împărăția lui Dumnezeu. Dar zi după zi, în contrast cu spiritul său violent, a admirat blândețea și îndelunga răbdare a lui Isus și a ascultat învățăturile Lui despre umilință și răbdare. Și-a deschis inima față de influența dumnezeiască și a devenit nu numai un ascultător, ci și un împlinitor al cuvintelor Mântuitorului. Eul a fost ascuns în Hristos. A învățat să poarte jugul lui Hristos și să ducă povara Lui.
-296-
Isus îi mustra pe ucenici și îi avertiza; dar Ioan și frații lui nu L-au părăsit; ei L-au ales pe Isus în ciuda acestor mustrări. Mântuitorul nu S-a depărtat de la ei pentru motivul că erau plini de slăbiciuni și greșeli. Ei au împărtășit cu El până la sfârșit încercările și au învățat lecțiile din viața Lui. Privind la Hristos, caracterul lor a fost transformat.
Apostolii se deosebeau mult unii de alții prin obiceiuri și temperament. Între ei se aflau vameșul Levi-Matei și zelotul aprins Simon, vrăjmașul neîmpăcat al autorității Romei; generosul și impulsivul Petru și Iuda cel cu spirit josnic; Toma cel sincer, totuși timid și fricos; Filip, zăbavnic cu inima și înclinat spre îndoială, și ambițioșii fii ai lui Zebedei, atât de direcți cu frații lor. Aceștia au fost adunați, fiecare cu greșelile lui diferite, având toți tendințe către rău, moștenite sau cultivate; dar în și prin Hristos ei trebuiau să rămână în familia lui Dumnezeu, învățând să rămână una în credință, în învățătură, în spirit. Ei urmau să aibă încercările lor, supărările lor și deosebirile lor de părere; dar, în timp ce Hristos locuia în inimă, nu puteau fi neînțelegeri între ei. Iubirea Lui avea să-i facă să se iubească unul pe altul; învățăturile lui Hristos urmau să-i facă să se împace, în ciuda tuturor deosebirilor dintre ei, aducându-i pe ucenici la unitate până când aveau să fie un singur gând și o singură judecată. Hristos fiind marele centru, ei urmau să se apropie unul de altul exact în măsura în care se apropiau de centru.
După ce i-a pregătit pe ucenici, Isus a adunat grupa cea mică în jurul Lui și, îngenunchind în mijlocul lor și punându-și mâinile pe capul lor, a înălțat o rugăciune, consacrându-i pentru lucrarea Sa cea sfântă. În felul acesta, Domnul i-a împuternicit pe ucenici pentru lucrarea Evangheliei.
Ca reprezentanți ai Lui între oameni, Hristos nu alege îngeri care n-au căzut niciodată, ci ființe omenești, oameni cu aceleași patimi ca aceia pe care caută să-i salveze. Hristos S-a îmbrăcat cu natura omenească pentru a putea ajunge la oameni. Dumnezeirea avea nevoie de natura omenească, deoarece trebuia să se împletească divinul cu umanul pentru a aduce lumii mântuirea. Dumnezeu avea nevoie de natura omenească, pentru ca să ofere un mijloc de comuniune între Dumnezeu și om. La fel stau lucrurile cu servii și trimișii lui Hristos. Omul are nevoie de o putere din afara lui și mai mare ca el pentru a reface în el chipul lui Dumnezeu și pentru a-l face în stare să săvârșească lucrarea lui Dumnezeu; dar aceasta nu face ca lucrarea omului să fie lipsită de importanță. Natura omenească se bizuie pe puterea divină. Hristos locuiește în inimă prin credință și, prin colaborare cu Divinitatea, puterea omului ajunge în stare să facă binele.
-297-
Acela care i-a chemat pe pescarii din Galilea îi cheamă încă pe oameni în serviciul Său. El este așa de binevoitor să dea pe față puterea Sa prin noi cum a făcut-o cu cei dintâi ucenici. Oricât am fi de nedesăvârșiți și de păcătoși, Domnul ne oferă părtășia cu El și ucenicia lui Hristos. El ne invită să luăm parte la învățăturile dumnezeiești, pentru ca, unindu-ne cu Hristos, să putem face lucrările lui Dumnezeu.
“Comoara aceasta o purtăm în niște vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu și nu de la noi.” (2 Corinteni 4, 7.) Din cauza aceasta predicarea Evangheliei a fost încredințată oamenilor supuși greșelii, și nu îngerilor. Se vede foarte bine că puterea care lucrează prin slăbiciune omenească este puterea lui Dumnezeu; și în felul acesta suntem încurajați să credem că puterea care poate să-i ajute pe alții la fel de slabi ca noi poate să ne ajute și pe noi. Și aceia care personal sunt “cuprinși de slăbiciune” trebuie să fie “îngăduitori cu cei neștiutori și rătăciți.” (Evrei 5, 2.) Deoarece ei înșiși au fost în pericol, cunosc primejdiile și greutățile drumului și pentru motivul acesta sunt chemați să meargă să-i ajute pe alții care sunt în aceeași primejdie. Există suflete apăsate de îndoială, împovărate de slăbiciuni, lipsite de tărie în credință și neînstare să-L înțeleagă pe Cel Nevăzut; dar un prieten pe care îl pot vedea, venind în locul lui Hristos, poate să fie inelul de legătură, care să prindă de Hristos credința lor șovăitoare.
Noi trebuie să fim împreună-lucrători cu îngerii cerești pentru a-L prezenta lumii pe Isus. Cu o ardoare aproape nerăbdătoare, îngerii ne așteaptă să conlucrăm cu ei, deoarece omul trebuie să fie mijlocul prin care să se comunice cu omul. Și atunci când ne predăm lui Hristos cu devotament, din toată inima, îngerii se bucură că pot să vorbească prin glasul nostru, pentru a descoperi iubirea lui Dumnezeu.