Capitolul 29 — Sabatul
Sabatul a fost sfințit la creațiune. Fiind rânduit pentru om, originea sa este timpul acela când “stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie, și când toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie.” (Iov 38, 7.) Pacea odihnea asupra lumii, deoarece pământul era în armonie cu cerul. “Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse și iată că erau foarte bune” și El S-a odihnit în bucuria lucrării Sale încheiate. (Geneza 1, 31.)
Deoarece El S-a odihnit în Sabat, “Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit-o” — a pus-o deoparte pentru un scop sfânt. El i-a dat-o lui Adam ca o zi de odihnă. Era un semn de aducere aminte a lucrării de creațiune și, în felul acesta, un semn al puterii lui Dumnezeu și al iubirii Sale. Scriptura zice: “El a lăsat o aducere aminte a minunilor Lui”. “Însușirile nevăzute ale Lui … se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El.” (Geneza 2, 3; Psalmii 111, 4; Romani 1, 20.)
Toate lucrurile au fost create prin Fiul lui Dumnezeu. “La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu…. Toate lucrurile au fost făcute prin El, și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.” (Ioan 1, 1-3.) Și deoarece Sabatul este o amintire a lucrării creațiunii, el este o dovadă a iubirii și puterii lui Hristos.
Sabatul ne îndreaptă gândurile spre natură și ne aduce în legătură cu Creatorul. În cântecul păsărelelor, în foșnetul pomilor, în muzica mării, putem încă să auzim vocea Aceluia care a vorbit cu Adam în Eden, în răcoarea zilei. Când admirăm puterea Lui în natură, găsim mângâiere, deoarece Cuvântul care a creat toate lucrurile dă viață și ființei lăuntrice. El, “care a zis: ‘Să lumineze lumina din întuneric’, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos.” (2 Corinteni 4, 6.)
-282-
Tocmai gândul acesta a făcut să răsune cântecul:
“Tu mă înveselești cu lucrările Tale, Doamne, Și eu cânt de veselie, când văd lucrarea mâinilor Tale. Cât de mari sunt lucrările Tale, Doamne, Și cât de adânci sunt gândurile Tale.”
(Psalmii 92, 4.5)
Iar Duhul Sfânt, prin profetul Isaia, zice: “Cu cine voiți să asemănați pe Dumnezeu? Și cu ce asemănare Îl veți asemăna?… Nu știți? N-ați auzit? Nu vi s-a făcut cunoscut de la început? Nu v-ați gândit niciodată la întemeierea pământului? El șade deasupra cercului pământului și locuitorii lui sunt ca niște lăcuste înaintea Lui; El întinde cerurile ca o maramă subțire, și le lățește ca un cort, ca să locuiască în el…. ‘Cu cine Mă veți asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?’ zice Cel Sfânt. Ridicați-vă ochii în sus și priviți! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în șir, oștirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; așa de mare e puterea și tăria Lui, că una nu lipsește. Pentru ce zici tu, Iacove, pentru ce zici tu, Israele: ‘Soarta mea este ascunsă dinaintea Domnului și dreptul meu este trecut cu vederea înaintea Dumnezeului meu?’ Nu știi? N-ai auzit? Dumnezeul cel veșnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu obosește, nici nu ostenește…. El dă tărie celui obosit și mărește puterea celui ce cade în leșin.” “Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îți vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.” “Întoarceți-vă la Mine și veți fi mântuiți toți cei ce sunteți la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu, și nu altul.” Solia aceasta este scrisă în natură și Sabatul are drept scop să o păstreze în memorie. Atunci când Domnul i-a cerut lui Israel să sfințească Sabatele Sale, El a zis: “Ele sunt un semn între Mine și voi, ca să știți că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!” (Isaia 40, 18-29; 1, 10; 45, 22; Ezechiel 20, 20.)
-283-
Sabatul a fost încorporat în legea dată pe Sinai, dar nu atunci a fost făcut cunoscut pentru prima dată ca zi de odihnă. Israeliții aveau cunoștință de el înainte de a veni la Sinai. Până să ajungă acolo, ei au ținut Sabatul. Când unii l-au profanat, Domnul i-a mustrat și a zis: “Până când aveți de gând să nu păziți poruncile și legile Mele?” (Exod 16, 28.)
Sabatul n-a fost dat numai pentru Israel, ci el a fost dat pentru lumea întreagă. El a fost făcut cunoscut omului în Eden și, asemenea celorlalte precepte ale Decalogului, este obligatoriu pentru totdeauna. “Câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” Atâta vreme cât există cerul și pământul, Sabatul va fi și mai departe un semn al puterii Creatorului. Și atunci când Edenul va înflori din nou pe pământ, ziua sfântă de odihnă a lui Dumnezeu va fi onorată de toți cei ce sunt sub soare. “În fiecare Sabat”, locuitorii pământului nou, slăvit, vor veni “să se închine înaintea mea — zice Domnul.” (Matei 5, 18; Isaia 66, 23.)
Nici o altă instituție încredințată iudeilor n-a urmărit așa de mult să-i deosebească de neamurile din jurul lor cum a făcut-o Sabatul. Dumnezeu a intenționat ca păzirea lui să-i arate ca închinători ai Săi. Trebuia să fie un semn al despărțirii lor de idolatrie, al legăturii lor cu adevăratul Dumnezeu. Dar, pentru a sfinți Sabatul, și oamenii trebuie să fie sfinți. Prin credință, ei trebuie să ajungă părtași la neprihănirea lui Hristos. Când i s-a dat lui Israel porunca: “Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești”, Domnul a mai spus și “Să-Mi fiți niște oameni sfinți.” (Exod 20, 8; 22, 31.) Numai în felul acesta Sabatul putea să-i deosebească pe israeliți ca închinători ai lui Dumnezeu.
Când iudeii s-au depărtat de Dumnezeu și n-au mai căutat ca prin credință să-și însușească neprihănirea lui Hristos, Sabatul și-a pierdut însemnătatea pe care o avea. Satana a căutat să se înalțe pe sine și să-i îndepărteze pe oameni de la Hristos, lucrând la denaturarea Sabatului, pentru că era semnul puterii lui Hristos. Conducătorii iudei au împlinit voia lui Satana când au împovărat ziua de odihnă a lui Dumnezeu cu cerințe apăsătoare. În zilele lui Hristos, Sabatul devenise atât de pervertit, încât păzirea lui reflecta mai degrabă caracterul oamenilor egoiști și despotici decât caracterul Părintelui ceresc, iubitor. Rabinii Îl prezentau pe Dumnezeu ca unul care dă legi de care oamenii nu pot să asculte. Ei îi determinau pe oameni să-L vadă pe Dumnezeu ca un tiran și să-și închipuie că ținerea Sabatului, așa cum o cerea El, îi făcea pe oameni să fie aspri și cruzi. Lucrarea lui Hristos era tocmai aceea de a îndrepta părerile lor greșite. Cu toate că rabinii îl urmăreau cu vrăjmășie neîmpăcată, El n-a lăsat nici măcar să creadă că se supune pretențiilor lor, ci a mers înainte, păstrând Sabatul așa cum cerea Legea lui Dumnezeu.
-284-
Într-o zi de Sabat, când Mântuitorul și ucenicii Lui se întorceau de la locul de rugăciune, au trecut printr-un lan de grâu care dădea în copt. Isus lucrase până târziu și, când au trecut prin holdă, ucenicii au început să smulgă spice și să mănânce boabele, după ce le frecaseră în palme. În oricare altă zi, lucrul acesta n-ar fi adus nici o discuție, deoarece un om care trece pe lângă o holdă, o livadă sau o vie era liber să ia și să mănânce după dorință. (Vezi Deuteronom 23, 24-25.) Dar, dacă ar fi făcut cineva lucrul acesta în zi de Sabat, se socotea o profanare. Nu numai că adunarea spicelor era un fel de seceriș, dar frecarea lor în palme era un fel de treierat. Așadar, după părerea rabinilor, Sabatul era de două ori profanat.
Iscoadele I s-au plâns îndată lui Isus, zicând: “Iată că ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului”.
Când a fost acuzat că a călcat Sabatul la Betesda, Isus Se apărase, susținând că este Fiul lui Dumnezeu și declarând că lucra în armonie cu Tatăl. Acum, când ucenicii au fost atacați, El le amintește acuzatorilor, ca exemple din Vechiul Testament, fapte îndeplinite în Sabat de către aceia care erau în slujba lui Dumnezeu.
-285-
Învățătorii iudei se lăudau cu propriile cunoștințe din Scriptură, dar în răspunsul Mântuitorului se cuprindea o mustrare pentru necunoașterea Scripturilor sfinte. “Oare n-ați citit ce a făcut David”, zise El, “când a flămânzit el și cei ce erau cu el? Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, a mâncat din ele, și a dat și celor ce erau cu el, măcar că nu era îngăduit să le mănânce decât preoții?” Apoi le-a zis: “Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat”. “N-ați citit în Lege că, în zilele de Sabat, preoții calcă Sabatul în templu, și totuși sunt nevinovați? Dar Eu vă spun că aici este Unul mai mare decât templul”. “Fiul omului este Domn chiar și al Sabatului.” (Luca 6, 3.4; Marcu 2, 27.28; Matei 12, 5.6.)
Dacă era drept ca David să-și astâmpere foamea mâncând din pâinea pusă la o parte pentru un scop sfânt, atunci era drept și pentru ucenici să-și împlinească nevoile de hrană, rupând spice în ceasurile sfinte ale Sabatului. Și iarăși preoții din templu lucrau mai mult în Sabat decât în alte zile. Aceeași lucrare în alte scopuri pământești ar fi fost un păcat, dar lucrarea preoților era în slujba lui Dumnezeu. Ei săvârșeau ritualul care îi îndruma pe oameni la puterea mântuitoare a lui Hristos și munca lor se împăca foarte bine cu scopul pe care îl avea Sabatul. Dar acum Hristos Însuși venise. Făcând lucrarea lui Hristos, ucenicii se găseau în slujba lui Dumnezeu și tot ce era necesar pentru săvârșirea acestei lucrări era drept să se facă în zi de Sabat.
Hristos voia să-i învețe pe ucenici și pe vrăjmașii Lui că primul loc trebuie să-l ocupe slujirea lui Dumnezeu. ținta lucrării Lui în lumea aceasta este mântuirea omului, prin urmare tot ce este necesar să se facă în Sabat pentru săvârșirea acestei lucrări este în acord cu legea privitoare la Sabat. Isus a încununat apoi argumentația Sa, declarându-Se “Domn al Sabatului” — Unul care era mai presus de orice discuție și mai presus de orice lege. Acest Judecător veșnic îi achită pe ucenici de vină, făcând apel chiar la legea pe care ei erau acuzați că o calcă.
Isus n-a lăsat ca lucrul acesta să treacă fără să-i mustre pe vrăjmașii Săi. El a spus că, în orbirea lor, ei înțelegeau greșit rostul Sabatului. El a zis: “Dacă ați fi știut ce înseamnă: ‘Milă voiesc, iar nu jertfe’, n-ați fi osândit pe niște nevinovați.” (Matei 12, 7.) Ritualurile lor lipsite de căldură nu puteau să umple golul adus de lipsa acelei credincioase și duioase iubiri, care îi va caracteriza totdeauna pe adevărații închinători ai lui Dumnezeu.
-286-
Hristos a repetat adevărul că sacrificiile nu aveau valoare în ele însele. Ele erau un mijloc, și nu un scop. Ținta lor era să-i îndrume pe oameni la Mântuitorul și în felul acesta să-i aducă în armonie cu Dumnezeu. Dumnezeu prețuiește numai un serviciu făcut din iubire. Dacă lipsește aceasta, tot șirul ceremoniilor este pentru El o ofensă. Tot așa este și cu Sabatul. El avea ca scop să-i aducă pe oameni în legătură cu Dumnezeu; dar, dacă mintea era stăpânită de forme obositoare, adevăratul rost al Sabatului era zădărnicit. Păzirea lui exterioară era doar o batjocură.
Într-un alt Sabat, când Isus a intrat în sinagogă, a văzut acolo un om cu mâna uscată. Fariseii Îl urmăreau să vadă ce va face. Mântuitorul știa bine că, dacă va vindeca pe cineva în Sabat, va fi privit ca un călcător al legii, dar El nu a ezitat să dărâme zidul restricțiilor tradiționale care împresurau Sabatul. Isus l-a chemat pe bolnav să stea în mijloc și apoi a întrebat: “Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viața cuiva sau să o pierzi?” Printre iudei, circula maxima că, dacă un om n-a făcut bine atunci când a avut prilejul, înseamnă că a făcut rău; dacă cineva nu făcea ce trebuia ca să scape o viață, însemna că a ucis. În felul acesta, Isus i-a întâmpinat pe rabini pe terenul lor. “Dar ei tăceau. Atunci, rotindu-și privirile cu mânie peste ei și mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: ‘Întinde-ți mâna!’ El a întins-o, și mâna i s-a făcut sănătoasă.” (Marcu 3, 4.5.)
Când a fost întrebat: “Este îngăduit a vindeca în zilele de Sabat?”, Isus a răspuns: “Cine este omul acela dintre voi care, dacă are o oaie și-i cade într-o groapă în ziua Sabatului, să n-o apuce și s-o scoată afară? Cu cât mai de preț este, deci, un om decât o oaie? De aceea este îngăduit a face bine în zilele de Sabat.” (Matei 12, 10-12.)
Fariseii care-L urmăreau n-au îndrăznit să-I răspundă lui Isus în fața mulțimii, de teamă să nu intre în vreo încurcătură. Știau că El vorbise adevărul. Ca să nu calce vreo tradiție, ei ar fi lăsat pe un om să sufere, dar tot ei ar fi scăpat o vită pentru ca proprietarul ei să nu sufere vreo pagubă din această pricină. De aceea, ei arătau mai multă purtare de grijă pentru un animal necuvântător decât pentru om, care e făcut după chipul lui Dumnezeu. Aceasta ilustrează lucrarea tuturor religiilor neadevărate. Ele își au obârșia în dorința omului de a se înălța mai presus de Dumnezeu, dar urmarea a fost că omul a decăzut mai jos ca animalele. Orice religie care se luptă împotriva stăpânirii lui Dumnezeu îl jefuiește pe om de slava pe care a avut-o la creațiune și care trebuie să fie redată prin Hristos. Orice religie falsă îi învață pe adepții ei să fie nepăsători față de nevoile, suferințele și drepturile omului. Evanghelia pune asupra omenirii un preț mare, pentru că este răscumpărată cu sângele lui Hristos, și promovează o grijă duioasă față de nevoile și suferințele omului. Domnul zice: “Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat, și mai scumpi decât aurul din Ofir.” (Isaia 13, 12.)
-287-
Când Isus S-a îndreptat către farisei cu întrebarea dacă este îngăduit să facă bine în zilele de Sabat, să scape o viață sau să o piardă, El le-a pus în față planurile lor nelegiuite. Ei vânau viața Lui cu ură înverșunată, în timp ce El scăpa viața oamenilor și aducea fericire mulțimilor. Era mai bine să ucizi în zi de Sabat, cum plănuiau ei, sau să vindeci pe bolnavi, așa cum făcuse El? Era mai drept să ai ucidere în inimă în sfânta zi a lui Dumnezeu decât iubire pentru toți oamenii, iubire care își găsește expresia în fapte de milă?
Vindecând pe omul cu mâna uscată, Isus a condamnat tradiția iudeilor și a făcut ca porunca a patra să rămână așa cum o dăduse Dumnezeu. “Este îngăduit a face bine în zilele de Sabat”, a declarat El. Îndepărtând restricțiile fără rost ale iudeilor, Hristos a onorat Sabatul, în timp ce aceia care se plângeau de El dezonorau sfânta zi a lui Dumnezeu.
Aceia care susțin că Hristos a desființat legea învață că El a călcat Sabatul și i-a îndreptățit pe ucenicii Lui să facă la fel. În felul acesta, ei iau aceeași poziție ca iudeii care Îl calomniau pe Isus. În această privință, ei contrazic mărturia dată de Hristos Însuși, care a zis: “Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în dragostea Lui.” (Ioan 15, 10.) Nici Mântuitorul, nici urmașii Lui n-au călcat legea privitoare la Sabat. Hristos era un reprezentant viu al legii. În viața Lui nu s-a găsit nici o călcare a preceptelor ei sfinte. Privind o întreagă națiune de martori care căutau ocazia să-L condamne, El putea zice fără ca cineva să-L poată contrazice: “Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Ioan 8, 46.)
Mântuitorul nu venise să dea la o parte cele spuse de patriarhi și profeți, deoarece El Însuși vorbise prin acești oameni reprezentativi. Toate adevărurile din Cuvântul lui Dumnezeu erau de la El. Dar aceste pietre prețioase fuseseră greșit zidite. Lumina lor prețioasă fusese mistificată pentru a servi rătăcirii. Dumnezeu dorea ca ele să fie scoase din templul rătăcirii și să fie așezate din nou în edificiul adevărului. Lucrul acesta putea să-l facă numai o mână dumnezeiască. Pus în legătură cu rătăcirea, adevărul fusese făcut să ajute lucrarea vrăjmașului lui Dumnezeu și al omului. Hristos venise să-l așeze în poziția aceea de unde să dea slavă lui Dumnezeu și să lucreze la mântuirea omenirii.
-288-
“Sabatul a fost făcut pentru om, și nu omul pentru Sabat”, a zis Isus. Instituțiile pe care le-a rânduit Dumnezeu sunt pentru binele omenirii. “Toate aceste lucrări se petrec în folosul vostru.” “Fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lumea, fie viața, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre și voi sunteți ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu.” (2 Corinteni 4, 15; 1 Corinteni 3, 22.23.) Legea Celor Zece Porunci, din care Sabatul este o parte, a fost dată de Dumnezeu poporului Său ca o binecuvântare. “Domnul ne-a poruncit atunci”, a zis Moise, “să împlinim toate aceste legi, să ne temem de Domnul Dumnezeul nostru, ca să fim totdeauna fericiți și să ne țină în viață.” (Deuteronom 6, 24.) Iar prin psalmist s-a dat această solie lui Israel: “Slujiți Domnului cu bucurie, veniți cu veselie înaintea Lui. Să știți că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem: noi suntem poporul Lui și turma pășunii Lui. Intrați cu laude pe porțile Lui, intrați cu cântări în curțile Lui!” (Psalmii 100, 2-4.) Și despre “toți cei ce vor păzi Sabatul ca să nu-l pângărească”, Domnul zice: “Îl voi aduce la muntele Meu cel sfânt și-l voi umple de veselie în casa Mea de rugăciune.” (Isaia 56, 6.7.)
“De aceea Fiul omului este Domn chiar și al Sabatului.” Aceste cuvinte sunt pline de învățătură și mângâiere. Deoarece a fost făcut pentru om, Sabatul este ziua Domnului. El aparține lui Hristos, pentru că “toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El.” (Ioan 1, 3.) Deoarece El a făcut toate lucrurile, El a făcut și Sabatul. El l-a pus deoparte, ca un semn de amintire al lucrării creațiunii. Sabatul arată spre El, dovedindu-L că este Creator și Sfințitor. El declară că Acela care a creat toate lucrurile în cer și pe pământ și prin care sunt ținute toate lucrurile este conducătorul bisericii și că prin puterea Lui noi suntem împăcați cu Dumnezeu. Căci, vorbind către Israel, El a zis: “Le-am dat și Sabatele Mele, să fie un semn între Mine și ei, pentru ca să știe că Eu sunt Domnul care-i sfințesc” — îi fac sfinți. (Ezechiel 20, 12.) Prin urmare, Sabatul este un semn al puterii lui Hristos de a ne sfinți. El este dat tuturor acelora pe care îi sfințește Hristos. Ca semn al puterii Sale sfințitoare, Sabatul este dat tuturor acelora care, prin Hristos, devin o parte a Israelului lui Dumnezeu.
-289-
Domnul mai zice: “Dacă îți vei opri piciorul în ziua Sabatului ca să nu-ți faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfințești pe Domnul, slăvindu-L … atunci te vei putea desfăta în Domnul.” (Isaia 58, 13.14.) Pentru toți aceia care primesc Sabatul ca un semn al puterii creatoare și răscumpărătoare a lui Hristos, el va fi o desfătare. Văzând pe Hristos în Sabat, ei se desfată în El. Sabatul îi îndrumă către lucrările creațiunii, ca o dovadă a marii Lui puteri de a mântui. În timp ce ne atrage atenția către pacea Edenului care a fost pierdută, el ne vorbește despre pacea restabilită prin Mântuitorul. Fiecare lucru din natură repetă chemarea Lui: “Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă.” (Matei 11, 28.)