Capitolul 24 — “Nu este el fiul tâmplarului?”
Capitol bazat pe textele din Luca 4, 16-30.
Asupra zilelor strălucite ale lucrării lui Hristos în Galilea a coborât o umbră. Oamenii din Nazaret L-au lepădat. “Nu este El fiul tâmplarului?” ziceau ei.
În timpul copilăriei și tinereții Sale, Isus a luat parte la serviciul de cult împreună cu frații Săi, în sinagoga din Nazaret. De când Își începuse lucrarea, nu mai fusese printre ei, dar ei nu erau în necunoștință cu privire la ce se întâmplase cu El. Când S-a arătat din nou printre ei, interesul și așteptările lor au fost stârnite până la încordare. Erau acolo fețele cunoscute ale acelora pe care îi cunoscuse din copilărie. Erau acolo mama Lui, frații și surorile Lui și toți ochii s-au îndreptat spre El, când a intrat în sinagogă în ziua Sabatului și a luat loc între credincioși.
În slujba obișnuită a zilei, cel mai în vârstă citea din profeți și-i îndemna pe oameni să nădăjduiască și mai departe în venirea Celui Făgăduit, care va aduce cu Sine o domnie plină de slavă și va alunga orice apăsare. El căuta să-i încurajeze pe ascultători, repetându-le dovezile că venirea lui Mesia era aproape. Descria slava venirii Lui, scoțând în evidență ideea că El avea să Se arate în fruntea unei oștiri, ca să elibereze pe Israel.
Când un rabin era de față în sinagogă, se aștepta ca el să țină predica și oricare dintre israeliți putea citi din profeți. În Sabatul acela, Isus a fost rugat să ia parte la săvârșirea cultului. El “S-a sculat să citească și I s-a dat cartea proorocului Isaia.” Cuvintele pe care le-a citit erau socotite ca vorbind despre Mesia:
-237-
“Duhul Domnului este peste Mine, Pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, Să propovăduiesc robilor de război slobozenia, Și orbilor căpătarea vederii; Să dau drumul celor apăsați, Și să vestesc anul de îndurare al Domnului.”
“În urmă, a închis cartea și a dat-o înapoi îngrijitorului…. Toți cei ce se aflau în sinagogă aveau privirile pironite spre El…. Și toți Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har, care ieșeau din gura Lui.” (Luca 4, 20-22.)
Isus stătea în picioare înaintea oamenilor ca un viu tălmăcitor al profețiilor care vorbeau despre El. Lămurindu-le cuvintele pe care le citise, le-a vorbit despre Mesia, descriindu-L ca pe un mângâietor al celor apăsați, un eliberator al celor prinși în robie, un vindecător al celor suferinzi, unul care dă vedere orbilor și descoperă lumii lumina adevărului. Felul impresionant al vorbirii Lui și însemnătatea minunată a cuvintelor Sale i-au mișcat pe ascultători cu o putere pe care ei nu o simțiseră niciodată până atunci. Valul influenței dumnezeiești a doborât orice piedică; asemenea lui Moise, ei au vorbit cu Cel Nevăzut. În timp ce inima le era mișcată de Duhul Sfânt, ei răspundeau prin călduroase aminuri și laude la adresa Domnului.
Dar când Isus a rostit: “Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-ați auzit”, deodată au început să se gândească la ei și la cele susținute de Acela care le vorbea. Ei, israeliții, copii ai lui Avraam, fuseseră înfățișați ca robi. Li se vorbise ca unor robi care trebuie să fie eliberați de sub puterea răului, ca fiind în întuneric și având nevoie de lumina adevărului. Mândria lor a fost jignită și temerile lor au început să iasă la iveală. Cuvintele lui Isus au arătat că lucrarea pe care El trebuia să o facă pentru ei era cu totul deosebită de aceea pe care ei o doreau. Faptele lor puteau fi cercetate prea de aproape. În ciuda rigurozității lor în ceremoniile exterioare, au început să dea înapoi în fața privirilor acelea limpezi și cercetătoare.
Cine este acest Isus? Întrebau ei. Acela care pretinsese pentru Sine slava lui Mesia era fiul unui tâmplar și lucrase împreună cu tatăl Său, Iosif, această meserie. Îl văzuseră lucrând în diferite locuri, îi cunoșteau bine pe frații și pe surorile Lui și nu erau străini de viața și munca Lui. Îl văzuseră crescând din copilărie la tinerețe și din tinerețe la vârsta de bărbat. Cu toate că viața Lui fusese nepătată, nu voiau să creadă că El era Cel Făgăduit.
-238-
Ce contrast între învățătura Lui cu privire la noua împărăție și aceea pe care o auziseră de la conducătorul lor! Isus nu spusese nimic cu privire la eliberarea lor de sub romani. Ei auziseră despre minunile Lui, speraseră că puterea Lui va fi folosită în interesul lor, dar nu văzuseră nici o dovadă că se va petrece acest lucru.
Deschizând ușa pentru îndoială, inima lor s-a împietrit cu atât mai mult cu cât se muiase deja mai înainte. Satana era hotărât ca în ziua aceea să nu se deschidă ochii orbi și nici să nu fie eliberate ființe care se găseau în robie. Cu mare putere a căutat să-i lege în necredință. Ei n-au ținut seama de semnul care li se dăduse mai înainte, când ajunseseră la convingerea că Acela care le vorbea era Răscumpărătorul lor.
Dar Isus le-a dat acum o dovadă despre dumnezeirea Lui, descoperind gândurile lor tainice. El le-a zis: “Fără îndoială, Îmi veți spune zicala aceea: ‘Doctore, vindecă-te pe tine însuți’; și Îmi veți zice: ‘Fă și aici, în patria Ta, tot ce am auzit că ai făcut în Capernaum’.” Dar, a adăugat El, “adevărat vă spun, că nici un prooroc nu este primit bine în patria lui. Ba încă adevărat vă spun că, pe vremea lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani și șase luni și când a venit o foamete mare peste toată țara, erau multe văduve în Israel; și totuși Ilie n-a fost trimis la nici una dintre ele, afară de o văduvă din Sarepta Sidonului. Și mulți leproși erau în Israel, pe vremea proorocului Elisei; și totuși nici unul din ei n-a fost curățit afară de Naaman, sirianul.” (Luca 4, 23-27.)
Amintind aceste întâmplări din viața profeților, Isus răspundea la întrebările din inima ascultătorilor Săi. Slujitorilor lui Dumnezeu, pe care El îi alesese pentru o lucrare deosebită, nu li se îngăduise să lucreze pentru un popor împietrit la inimă și necredincios. Dar aceia care aveau inimă să simtă și credință să creadă fuseseră în mod deosebit favorizați cu dovezi ale puterii Sale care lucra prin profeți. În zilele lui Ilie, israeliții se îndepărtaseră de Dumnezeu. Ei se agățau de păcatele lor și lepădau avertizările date de Duhul, prin trimișii Domnului. În felul acesta, ei se rupeau de mijloacele prin care puteau să primească binecuvântările lui Dumnezeu. Domnul a trecut pe lângă casele israeliților și a găsit un adăpost pentru slujitorul Său într-o țară păgână, la o femeie care nu făcea parte din poporul ales. Dar femeia aceasta a fost favorizată pentru că urmase lumina pe care o primise, iar inima îi era deschisă să primească o lumină mai mare, pe care Dumnezeu i-o trimitea prin profetul Său.
-239-
Pentru același motiv au fost trecuți cu vederea și leproșii din Israel în timpul lui Elisei. Dar Naaman, un nobil păgân, fusese credincios față de convingerile sale în ce privește dreptatea și simțise că avea mare nevoie de ajutor. El era în stare să primească darurile harului lui Dumnezeu. Din cauza aceasta, pe lângă faptul că a fost curățit de lepră, a fost binecuvântat și cu o cunoaștere a adevăratului Dumnezeu.
Starea noastră înaintea lui Dumnezeu nu depinde de mărimea luminii pe care am primit-o, ci de felul în care ne folosim de ea. De aceea, până și păgânii, care aleg să facă binele în măsura în care îl cunosc, sunt într-o stare mai favorabilă decât aceia care au avut o lumină mai mare și care pretind că slujesc lui Dumnezeu, dar care de fapt disprețuiesc lumina și, prin viața lor de toate zilele, contrazic mărturisirea lor.
Cuvintele spuse de Isus ascultătorilor Săi din sinagogă au lovit la rădăcina neprihănirii lor, punând în inima lor adevărul amar că se depărtaseră de Dumnezeu și că pierduseră dreptul de a se mai numi poporul Lui. Fiecare cuvânt tăia ca un cuțit, când li se punea în față adevărata lor stare. Acum ei luau în râs credința cu care îi inspirase Isus la început. Ei nu voiau să admită că Acela care Se ridicase din sărăcie și condiție socială umilă era mai mult decât un om de rând.
Necredința lor a dat naștere la brutalitate. Satana îi stăpânea și, plini de mânie, au început să strige împotriva Mântuitorului. Ei se îndepărtaseră de Acela a cărui misiune era de a vindeca și de a reface; și acum dădeau pe față însușirile pierzătorului.
-240-
Când Isus a amintit binecuvântările date neamurilor, apriga mândrie națională a ascultătorilor Săi s-a deșteptat și cuvintele Lui s-au pierdut într-un mare tumult de glasuri. Oamenii aceia se lăudaseră că țin legea; dar acum, când prejudecățile lor fuseseră jignite, erau gata să facă o crimă. Cei prezenți s-au ridicat și, punând mâna pe Isus, L-au dat afară din sinagogă și L-au izgonit din oraș. Toți păreau grăbiți să-L omoare. L-au dus în grabă la marginea unei prăpăstii, voind să-L arunce jos. țipete și blesteme umpleau văzduhul. Unii aruncau cu pietre în El, când deodată Isus a dispărut din mijlocul lor. Trimișii cerului, care fuseseră lângă El în sinagogă, se găseau lângă El și în mijlocul mulțimii înfuriate. Ei L-au ascuns de privirea vrăjmașilor Lui și L-au condus într-un loc sigur.
Așa l-au protejat îngerii pe Lot și l-au condus în siguranță departe de Sodoma. Așa l-au ocrotit și pe Elisei în mica cetate de munte, când dealurile din jur erau pline de caii și carele împăratului Siriei și de o mare oștire a oamenilor lui înarmați și când Elisei a văzut colinele dealului acoperite de oștile lui Dumnezeu — cai și care de foc adunate în jurul slujitorului Domnului.
Tot la fel au fost îngerii în apropierea urmașilor credincioși ai lui Hristos în toate timpurile. Vasta confederație a răului îi atacă pe toți aceia care vor să câștige biruința; dar Hristos dorește ca noi să privim la lucrurile care nu se văd, la oștile cerești, care stau de strajă în jurul acelora care-L iubesc pe Dumnezeu, ca să-i poată scăpa. Noi nu vom ști de câte primejdii văzute și nevăzute am fost feriți prin mijlocirea îngerilor, decât atunci când, în lumina veșniciei, vom vedea providența lui Dumnezeu. Atunci vom afla că întreaga familie cerească s-a interesat de familia de aici, de jos, și că trimișii de la tronul lui Dumnezeu au urmărit zi de zi pașii noștri.
Când a citit din profeție în sinagogă, Isus S-a oprit înainte de sfârșitul cuvintelor spuse despre lucrarea lui Mesia. După ce a citit cuvintele: “Să vestesc anul de îndurare al Domnului”, El a lăsat la o parte cuvintele “și o zi de răzbunare a Domnului nostru”. (Isaia 61, 2.) Partea aceasta a profeției era tot atât de adevărată ca și aceea de la început și, prin tăcerea Sa, Isus n-a negat adevărul. Dar tocmai asupra acestei ultime expresii le făcea mai mult plăcere ascultătorilor Săi să zăbovească și aceasta doreau ei mai mult să se împlinească. Ei proclamau judecățile împotriva păgânilor, fără a se gândi că vina lor era mai mare decât a altora. Tocmai ei aveau cea mai mare nevoie de mila pe care cu atâta grabă o refuzau păgânilor. În ziua aceea, când Isus a stat în picioare în sinagoga lor, au avut ocazia de a primi chemarea cerească. Acela căruia “Îi place îndurarea” (Mica 7, 18) ar fi vrut să-i salveze de ruina pe care o chemau păcatele lor.
-241-
Nu putea să-i părăsească fără să-i cheme din nou la pocăință. Spre sfârșitul lucrării Sale în Galilea, El a mai vizitat încă o dată locul copilăriei Sale. De la data când Îl lepădaseră, vestea despre minunile și predicarea Lui umpluse țara. Nici unul dintre ei nu mai putea să nege acum că El avea mai mult decât o putere omenească. Oamenii din Nazaret știau că El a mers pretutindeni, făcând bine și vindecând pe toți aceia care erau apăsați de diavol. În jurul lor erau sate unde nu se mai auzea nici un geamăt de durere în nici o casă, deoarece El trecuse prin ele și vindecase pe toți bolnavii. Îndurarea descoperită în fiecare faptă a vieții Sale mărturisea în favoarea ungerii Sale divine.
Din nou au fost mișcați nazarinenii de Duhul Sfânt, când au auzit cuvintele Lui. Dar nici acum n-au vrut să admită că Omul acesta, care crescuse în mijlocul lor, era mai mare decât ei. Încă își mai aminteau cu ură că, atunci când susținuse că este Cel Făgăduit, El spusese hotărât că ei n-au parte cu Israel, deoarece le arătase că sunt mai puțin vrednici de îndurarea lui Dumnezeu decât un bărbat sau o femeie dintre păgâni. Din cauza aceasta, cu toate că se întrebau: “De unde are omul acesta înțelepciune și lucrările acestea mari?”, ei nu voiau să-L primească pe Isus ca pe Hristosul Domnului. Din cauza necredinței lor, Mântuitorul n-a putut să facă multe minuni între ei. Numai câteva inimi au fost mișcate pentru a primi binecuvântările Lui și, cu părere de rău, El i-a părăsit pentru a nu mai reveni niciodată.
O dată ce necredința a pus stăpânire pe ei, ea a continuat să stăpânească pe oamenii din Nazaret. Tot astfel a pus stăpânire pe membrii Sinedriului și pe popor. Atât pentru preoți, cât și pentru popor, cea dintâi lepădare a dovezilor aduse de puterea Duhului Sfânt era începutul sfârșitului. Pentru a dovedi că prima lor împotrivire era îndreptățită, au continuat să batjocorească cele spuse de Hristos. Lepădarea Duhului Sfânt a ajuns la culme la crucea de pe Golgota, apoi când a fost dărâmat orașul lor și când au fost răspândiți pe toată fața pământului.
Cât de mult dorea Isus să dezvăluie lui Israel comorile prețioase ale adevărului! Dar orbirea spirituală era atât de mare, încât I-a fost cu neputință să descopere adevărurile cu privire la împărăția Lui. Oamenii se prindeau de crezul lor și de ceremoniile fără valoare, în timp ce adevărul cerului aștepta să fie primit. Cheltuiau argintul pentru pleavă, în timp ce pâinea vieții le era la îndemână. De ce n-au mers ei la Cuvântul lui Dumnezeu, ca să cerceteze cu stăruință și să vadă dacă sunt sau nu în rătăcire? Scripturile Vechiului Testament arătau lămurit fiecare amănunt al lucrării lui Hristos și mereu, mereu, El cita din profeți și spunea: “Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-ați auzit”. Dacă ar fi cercetat sincer Scripturile și dacă ar fi examinat teoriile lor în fața Cuvântului lui Dumnezeu, Isus n-ar mai fi plâns din cauza nepocăinței lor. N-ar mai fi fost nevoie să spună: “Iată că vi se lasă casa pustie.” (Luca 13, 35.) Ei ar fi putut să înțeleagă dovezile date de lucrarea Lui ca Mesia și ar fi evitat nenorocirea care a făcut din orașul lor îngâmfat o grămadă de ruine. Dar mintea iudeilor se strâmtase din cauza bigotismului lor irațional. Învățăturile lui Hristos descopereau lipsurile din caracterul lor și nevoia de pocăință. Dacă ar fi primit învățăturile Lui, practicile lor ar fi trebuit să se schimbe și nădejdile cultivate de ei ar fi trebuit părăsite. Pentru a fi onorați de Dumnezeu, ar fi trebuit să sacrifice onoarea oamenilor. Dacă ar fi ascultat de cuvintele acestui nou rabi, ar fi trebuit să meargă pe altă cale decât aceea arătată de marii cugetători și învățători ai timpului.
-242-
Adevărul nu era popular în zilele lui Hristos. Nu este popular nici în zilele noastre. N-a fost popular de când Satana a rostit pentru prima oară minciuni care să ducă pe om la înălțarea de sine. Nu găsim și noi azi teorii și învățături care n-au nici o temelie în Cuvântul lui Dumnezeu? Oamenii se agață de ele cu aceeași încăpățânare cu care se agățau iudeii de tradițiile lor.
Conducătorii iudei erau plini de mândrie spirituală. Dorința lor de slăvire a eului se dădea pe față până și în serviciul templului. Le plăceau cele mai înalte locuri din sinagogă. Le plăcea să fie salutați prin piețe și erau măguliți auzind titlurile lor rostite de buzele oamenilor. În timp ce adevărata evlavie scădea, ei deveneau tot mai geloși pentru tradițiile și ceremoniile lor.
Pentru că priceperea lor era întunecată de prejudecăți egoiste, nu puteau să armonizeze puterea convingătoare a cuvintelor lui Hristos cu umilința vieții Lui. Ei nu puteau să aprecieze faptul că măreția adevărată poate să se lipsească de strălucirea exterioară. Sărăcia acestui om părea cu totul nepotrivită cu susținerea Lui de a fi Mesia. Ei întrebau de ce este El atât de puțin prietenos, dacă într-adevăr era ceea ce pretindea că este. Dacă El respingea folosirea forței armelor, ce se va întâmpla cu națiunea lor? Cum ar putea gloria și puterea așa de mult așteptate să ducă la supunere națiunile față de cetatea iudeilor? Nu dăduseră preoții învățătura că Israel trebuia să domnească peste întregul pământ? Și se putea oare ca marii învățători religioși să fie în rătăcire?
-243-
Dar nu numai lipsa de strălucire exterioară din viața Lui îi făcea pe iudei să-L respingă pe Isus. El era întruparea curăției, dar ei erau necurați. El a locuit între oameni ca pildă de integritate nepătată. Viața Lui neprihănită arunca lumină asupra inimii lor. Sinceritatea Lui descoperea nesinceritatea lor. Ea făcea să se vadă goliciunea pretenției lor de evlavie și descoperea nedreptatea din ei în caracterul ei odios. O asemenea lumină nu era binevenită.
Dacă Hristos ar fi îndreptat atenția către farisei și ar fi lăudat învățătura și evlavia lor, ei L-ar fi proslăvit cu mare bucurie. Dar când vorbea despre împărăția cerurilor ca despre un așezământ de îndurare pentru toată omenirea, El înfățișa un aspect al religiei pe care ei nu voiau să îl îngăduie. Pilda și învățătura lor nu făceau de dorit slujirea lui Dumnezeu. Când L-au văzut pe Isus dând atenție tocmai acelora pe care îi urau și-i respingeau, s-au deșteptat în ei cele mai rele patimi ale inimilor lor îngâmfate. În ciuda lăudăroșeniei lor că, sub “Leul din seminția lui Iuda” (Apocalipsa 5, 5), Israel avea să fie înălțat deasupra tuturor popoarelor, ei preferau să sufere dezamăgirea pentru neîmplinirea speranțelor lor ambițioase decât mustrările lui Hristos pentru păcatele lor și condamnarea pe care o simțeau chiar prin faptul că se găseau în fața curăției Sale.