-219-
“Atunci ce ați ieșit să vedeți?” a spus mai departe Isus. “Un prooroc? Da, vă spun, și mai mult decât un prooroc; căci el este acela despre care este scris:
Iată, trimit înaintea feței Tale pe solul Meu, Care îți va pregăti calea înaintea Ta.
Adevărat vă spun că, dintre cei născuți din femei, nu s-a născut nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul.” Atunci când Zaharia primise vestea despre nașterea lui Ioan, îngerul spusese: “Va fi mare înaintea Domnului.” (Luca 1, 15.) După aprecierea cerului, în ce constă această mărime? Nu ce socotește lumea este mărire; nu bogăția, sau rangul, sau noblețea de neam, sau darurile intelectuale în ele însele. Dacă puterea intelectuală, despărțită de oricare altă considerație mai înaltă, este vrednică de onoare, atunci trebuie să dăm cinste lui Satana, ale cărui puteri intelectuale nu au fost egalate de nici un om. Dar, dacă este pervertit pentru interesul personal, cu cât darul e mai mare, cu atât devine un blestem mai mare. Valoarea morală este aceea pe care o prețuiește Dumnezeu. Iubirea și curăția sunt însușirile pe care El le apreciază mai presus de toate. Ioan era mare înaintea Domnului atunci când, în fața trimișilor Sinedriului, a poporului și a propriilor ucenici, s-a abținut să caute onoare pentru sine și i-a îndrumat pe toți la Isus, ca fiind Cel făgăduit. Bucuria lui neegoistă în slujba lui Hristos prezintă cel mai înalt tip de noblețe care s-a descoperit vreodată în om.
Cei care auziseră mărturisirea lui Isus spuneau după moartea lui Ioan: “Ioan n-a făcut nici un semn; dar tot ce a spus Ioan despre omul acesta era adevărat.” (Ioan 10, 41.) Nu i-a fost dat lui Ioan să facă să se coboare foc din cer sau să învie morții, cum a făcut Ilie, nici nu a purtat toiagul puterii în Numele lui Dumnezeu, ca Moise. El a fost trimis să vestească venirea Mântuitorului și să-i cheme pe oameni la pregătire pentru venirea Lui. Atât de credincios și-a împlinit lucrarea, încât, atunci când își aminteau de cele ce îi învățase despre Isus, oamenii puteau spune: “Tot ce a spus Ioan despre omul acesta era adevărat”. O mărturisire asemănătoare despre Hristos trebuie să dea oricare ucenic al Său.
-220-
Ca înainte-mergător al lui Mesia, Ioan era “mai mult ca un profet”. Căci, în timp ce profeții văzuseră de departe venirea lui Hristos, lui Ioan i se dăduse să-L vadă, să audă mărturisirea cerului în favoarea Lui ca Mesia și să-L prezinte lui Israel ca trimis al lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Isus a zis: “Cel mai mic în Împărăția cerurilor este mai mare decât el”.
Profetul Ioan era inelul de legătură între cele două așezăminte. Ca reprezentant al lui Dumnezeu, el s-a ridicat să arate legătura legii și profeților cu dispensațiunea creștină. El era lumina mai mică, ce avea să fie urmată de alta mai mare. Mintea lui Ioan a fost luminată de Duhul Sfânt, ca să poată revărsa lumină asupra neamului său; dar nici o altă lumină n-a luminat vreodată și nici nu va lumina așa de clar asupra omului căzut ca lumina izvorând din învățăturile și pilda lui Isus. Hristos și lucrarea Lui fuseseră înțelese numai într-un chip întunecos din simbolurile și jertfele umbrei. Nici Ioan nu înțelesese pe deplin viața viitoare, nemurirea prin Mântuitorul.
Afară de bucuria pe care Ioan o simțea în lucrarea sa, viața i-a fost plină de întristare. Rareori a fost auzit glasul lui în alt loc decât în pustietate. Partea lui a fost singurătatea. Nu i s-a îngăduit să vadă rezultatul propriei lucrări. N-a avut privilegiul de a fi cu Hristos și de a vedea manifestarea puterii dumnezeiești, care însoțea lumina mai mare. Nu a avut parte să-i vadă pe orbi recâștigându-și vederea, pe bolnavi vindecați, pe morți aduși la viață. El n-a văzut lumina care strălucea din fiecare cuvânt al lui Hristos, răspândind slavă asupra făgăduințelor din profeție. Cel mai mic ucenic care vedea lucrările puternice ale lui Hristos și auzea cuvintele Lui era astfel mai privilegiat decât Ioan Botezătorul și de aceea se zice că era mai mare decât el.
Prin mulțimile de oameni care ascultaseră predica lui Ioan, faima lui se răspândise în toată țara. Un profund interes a fost observat ca urmare a închiderii lui. Totuși viața lui nepătată și sentimentul puternic al mulțimii în favoarea lui făceau să se creadă că nu se vor lua măsuri violente împotriva lui.
Irod credea că Ioan era un profet de la Dumnezeu și avea de gând să-l pună în libertate. Dar și-a amânat planul, de frica Irodiadei.
-221-
Irodiada știa că, prin măsuri directe, nu putea niciodată să obțină consimțământul lui Irod pentru omorârea lui Ioan și s-a hotărât să-și atingă ținta printr-o stratagemă. De ziua nașterii împăratului, urma să aibă loc o petrecere, la care să vină înalții demnitari ai statului și nobilii de la curte. Cu ocazia aceasta, urma să se mănânce și să se bea. În felul acesta, Irod avea să-și piardă judecata sănătoasă și să fie influențat după cum voia ea.
Când a venit ziua cea mare și împăratul cu oamenii lui petreceau și beau, Irodiada și-a trimis fiica în sala de banchet, să danseze pentru distracția oaspeților. Salomea era în floarea vârstei și frumusețea ei voluptoasă a captivat simțurile acestor petrecăreți desfrânați. Nu era obiceiul ca femeile de la curte să apară la asemenea petreceri și lui Irod i s-au prezentat complimente când această fiică a preoților și prinților lui Israel a dansat pentru distracția oaspeților lui.
Împăratul era orbit de vin. Pasiunile îl stăpâneau și rațiunea era detronată. A văzut numai sala de petrecere cu oaspeții beți, masa banchetului, vinul sclipitor, luminile scânteietoare și pe tânăra aceea dansând în fața lui. În nesocotința clipei, a dorit să facă ceva deosebit, care să-l înalțe în fața oamenilor de seamă din împărăția lui. Cu jurământ, el i-a făgăduit fiicei Irodiadei că-i va da orice ar cere, chiar și jumătate din împărăția lui.
Salomea s-a dus degrabă la mama ei, să întrebe ce să ceară. Răspunsul era pregătit — capul lui Ioan Botezătorul. Salomea nu cunoștea setea de răzbunare din inima mamei și n-a îndrăznit să prezinte o astfel de cerere; dar hotărârea Irodiadei a fost mai tare. Fata s-a întors cu cererea îngrozitoare: “Vreau să-mi dai îndată, într-o farfurie, capul lui Ioan Botezătorul.” (Marcu 6, 25.)
Irod a rămas încremenit, neștiind ce să răspundă. Veselia aceea desfrânată s-a oprit și o tăcere amețitoare s-a lăsat peste scena de beție. Împăratul era îngrozit la gândul de a-i lua viața lui Ioan. Cu toate acestea, își dăduse cuvântul și nu voia să pară nestatornic sau pripit. Jurământul fusese dat în cinstea oaspeților săi și, dacă unul ar fi spus un cuvânt împotriva făgăduinței lui, bucuros i-ar fi cruțat viața profetului. Le-a dat ocazia să vorbească în favoarea celui închis. Ei făcuseră drumuri lungi ca să-l audă pe Ioan predicând și-l știau un om fără nici o vină și un slujitor al lui Dumnezeu. Deși loviți de cererea tinerei, ei erau prea amețiți ca să protesteze. Nici un glas nu s-a ridicat să salveze viața trimisului ceresc. Oamenii aceștia ocupau poziții înalte și de încredere în națiunea lor și asupra lor planau răspunderi grele; cu toate acestea, se dedaseră atât de mult la petrecere și beție, încât simțurile lor erau paralizate. Mintea le era amețită de muzică și de dansul ațâțător, iar conștiința lor adormise. Prin tăcerea lor, au pronunțat sentința de moarte asupra profetului lui Dumnezeu, pentru a mulțumi răzbunarea unei femei blestemate.
-222-
În zadar a așteptat Irod să fie eliberat de jurământul său; cu părere de rău, a poruncit ca profetul să fie executat. Imediat a fost adus capul lui Ioan Botezătorul în fața împăratului și a oaspeților. Veșnic sigilate erau buzele acelea care, pline de credincioșie, îl avertizaseră pe Irod să se întoarcă de la viața lui de păcat. Niciodată nu avea să mai fie auzit glasul acela care îi chema pe oameni la pocăință. Orgiile unei nopți costaseră viața unuia dintre cei mai mari profeți.
De câte ori viața celor nevinovați a fost jertfită din cauza necumpătării acelora care ar fi trebuit să fie apărătorii dreptății! Cel care duce paharul amețitor la gură se face răspunzător de toate nedreptățile pe care le poate comite sub puterea lui amețitoare. Adormindu-și simțurile, el nu mai este în stare să judece liniștit sau să facă o deosebire clară între bine și rău. El deschide o cale pentru ca Satana să lucreze prin el, apăsând și distrugând pe cel nevinovat. “Vinul este batjocoritor, băuturile tari sunt gălăgioase; oricine se îmbată cu ele nu este înțelept.” (Proverbe 20, 1.) Astfel s-a ajuns până acolo, încât “adevărul s-a poticnit … și cel ce se depărtează de rău e jefuit”. (Isaia 59, 14.15.) Cei care au jurisdicția asupra vieții semenilor lor ar trebui să fie considerați ca fiind vinovați de crimă atunci când devin sclavii necumpătării. Toți aceia care execută legile trebuie să fie oameni care țin legea. Trebuie să fie oameni care știu să se stăpânească. Ei au nevoie să fie cu totul stăpâni pe forțele lor fizice, mintale și morale, ca să poată avea o inteligență vie și un înalt simț de dreptate.
Capul lui Ioan Botezătorul a fost dus la Irodiada, care l-a primit cu o satisfacție diabolică. Ea a tresăltat în răzbunarea ei și s-a mângâiat cu gândul că, de acum încolo, conștiința lui Irod nu va mai fi tulburată. Dar n-a câștigat nici o fericire din păcatul săvârșit. Numele ei a ajuns să fie urât de toată lumea, iar Irod era acum mai frământat de remușcări decât fusese tulburat de mustrările profetului. Influența învățăturilor lui Ioan nu a fost adusă la tăcere; ea trebuia să cuprindă mai departe toate generațiile, până la sfârșitul timpului.
-223-
Irod era urmărit continuu de păcatul său. El căuta fără încetare să găsească scăpare de sub acuzațiile conștiinței sale vinovate. Încrederea lui în Ioan nu fusese zguduită. Când își aducea aminte de viața lui plină de sacrificiu de sine, de chemările lui solemne și stăruitoare, de judecata lui sănătoasă, atunci când dădea un sfat, și când își mai amintea și cum ajunsese la moarte, Irod nu putea găsi odihnă. Ocupat cu treburile statului, primind onoruri de la oameni, el păstra o față zâmbitoare și o înfățișare plină de demnitate, în timp ce inima lui era tulburată și apăsată de teamă că asupra lui era un blestem.
Irod fusese adânc impresionat de cuvintele lui Ioan că nimic nu poate fi ascuns de Dumnezeu. Era convins că Dumnezeu era de față în orice loc, că El văzuse orgia din sala de petrecere, că auzise porunca dată pentru a tăia capul lui Ioan și că văzuse îngâmfarea Irodiadei și insulta cu care întâmpinase capul celui care o mustra. Și multe lucruri pe care Irod le auzise de pe buzele profetului vorbeau acum conștiinței lui mult mai limpede decât predica din pustie.
Când Irod a auzit despre lucrările lui Hristos, a fost tulburat peste măsură. El credea că Dumnezeu îl ridicase pe Ioan dintre morți și că-l trimisese, cu o putere mult mai mare, ca să condamne păcatul. Trăia într-o frică neîntreruptă că Ioan își va răzbuna moartea, aruncând blestemul asupra lui și asupra casei lui. Irod culegea acum ceea ce spusese Dumnezeu că vor fi roadele unei vieți pline de păcate — “inima fricoasă, ochii lâncezi și sufletul îndurerat. Viața îți va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi și noapte, nu vei fi sigur de viața ta. În groaza care-ți va umple inima și în fața lucrurilor pe care ți le vor vedea ochii, dimineața vei zice: O, de ar veni seara! Și seara vei zice: O, de ar veni dimineața!” (Deuteronom 28, 65-67.) Acuzatorii păcătosului sunt propriile cugete și nu poate fi tortură mai chinuitoare decât înțepăturile unei conștiințe vinovate, care nu-i dă liniște nici ziua, nici noaptea.
Pentru mulți oameni, o taină profundă învăluie soarta lui Ioan Botezătorul. Ei se întreabă de ce a trebuit ca el să zacă și să moară în închisoare. Viziunea noastră omenească nu poate pătrunde taina acestei întunecate providențe; dar încrederea noastră în Dumnezeu nu se poate clătina, dacă ne amintim că Ioan a fost părtaș la suferințele lui Hristos. Toți aceia care Îl urmează pe Hristos vor purta coroana sacrificiului. Cu siguranță, ei vor fi greșit înțeleși de oamenii egoiști și vor deveni o țintă pentru sălbaticele atacuri ale lui Satana. El și-a întemeiat împărăția pentru a distruge principiul jertfirii de sine și va lupta împotriva lui oriunde acesta se va da pe față.
-224-
Copilăria, tinerețea și viața matură a lui Ioan s-au caracterizat prin statornicie și prin putere morală. Când glasul lui s-a auzit în pustie, zicând: “Pregătiți calea Domnului, neteziți-I cărările” (Matei 3, 3), Satana a început să se teamă pentru siguranța împărăției lui. Grozăvia păcatului era descoperită în așa fel, încât oamenii tremurau. Puterea lui Satana, care pe mulți îi ținuse sub stăpânirea lui, a fost frântă. Fusese neobosit în străduințele lui de a-l abate pe Ioan Botezătorul de la o viață de predare completă față de Dumnezeu, dar nu izbutise. Nu izbutise să-L biruie nici pe Isus. În ispitirea din pustie, Satana fusese înfrânt și mânia lui era mare. Acum se hotărâse să aducă întristarea asupra lui Hristos, lovind pe Ioan. Aceluia pe care nu-L putuse întina prin păcat, Îi provoca suferințe.
Isus n-a căutat să-L elibereze pe slujitorul Său. El știa că Ioan va rezista în încercare. Bucuros s-ar fi dus Mântuitorul la Ioan, să lumineze întunericul închisorii prin prezența Sa. Dar nu trebuia să Se arunce în mâinile vrăjmașilor și să primejduiască propria lucrare. L-ar fi eliberat bucuros pe slujitorul Său credincios. Dar, pentru binele miilor de oameni care în anii următori urmau să treacă de la închisoare la moarte, Ioan trebuia să bea paharul martirajului. Când urmașii lui Isus aveau să zacă în celule singuratice sau să piară de sabie, pe scaunul de tortură sau pe rug, în aparență părăsiți de Dumnezeu și de oameni, ce încurajare avea să fie pentru inima lor gândul că Ioan Botezătorul, despre a cărui credincioșie mărturisise Însuși Domnul Hristos, trecuse printr-o experiență asemănătoare!
Lui Satana i s-a îngăduit să scurteze viața pământească a trimisului lui Dumnezeu; dar viața aceea care “este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” nu putea să fie atinsă de pierzător. (Coloseni 3, 3.) El se bucura la gândul că Îl întristase pe Hristos, dar nu izbutise să pună stăpânire pe Ioan. Moartea însăși nu făcuse altceva decât să-l așeze pentru totdeauna în afara ispitei. În lupta aceasta, Satana își descoperea caracterul. În fața universului, care stătea ca martor, el își dovedea vrăjmășia față de Dumnezeu și de oameni.
Cu toate că nu a fost eliberat printr-o minune, Ioan nu a fost uitat. Totdeauna a avut tovărășia îngerilor cerești, care-i deschideau înțelesul profețiilor privitoare la Hristos și al scumpelor făgăduințe din Scriptură. Acestea îi dădeau putere, așa cum aveau să dea poporului lui Dumnezeu în veacurile viitoare. Pentru Ioan Botezătorul, ca și pentru aceia care veneau după el, era dată asigurarea: “Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” (Matei 28, 20.)
Dumnezeu nu conduce pe copiii Săi altfel de cum ar alege chiar ei să fie conduși, dacă ar vedea de la început sfârșitul și dacă ar înțelege slava lucrării pe care o îndeplinesc ca împreună-lucrători cu El. Nici Enoh, care a fost înălțat la cer, nici Ilie, care a fost ridicat într-un car de foc, n-au fost mai mari sau mai onorați decât Ioan Botezătorul, care a pierit singur în închisoare. “Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeți în El, ci să și pătimiți pentru El.” (Filipeni 1, 29.) Și din toate darurile pe care Cerul le poate revărsa asupra oamenilor, împărtășirea cu suferințele lui Hristos este încrederea cea mai mare și onoarea cea mai înaltă.