Capitolul 22 — Închiderea și moartea lui Ioan Botezatorul
Capitol bazat pe textele din Matei 11, 1-11; Mate 14, 1-11; Marcu 6, 17-28; Luca 7, 19-28.
Ioan Botezătorul fusese cel dintâi care a vestit Împărăția lui Hristos și a fost, de asemenea, și cel dintâi la suferință. Acum, prin zidurile unei celule de închisoare, era despărțit de aerul liber al pustiei și de mulțimea de oameni care ascultaseră cuvintele lui. El a ajuns prizonier în fortăreața lui Irod Antipa. Ioan săvârșise o mare parte a lucrării sale în partea de răsărit a Iordanului, care era în stăpânirea lui Antipa. Însuși Irod ascultase predica lui Ioan Botezătorul. Regele desfrânat tremurase la auzul chemării la pocăință. “Irod se temea de Ioan fiindcă îl știa om neprihănit și sfânt; și, când îl auzea, de multe ori sta în cumpănă neștiind ce să facă și-l asculta cu plăcere.” Ioan s-a purtat în mod credincios față de el, acuzându-l de nelegiuita legătură pe care o încheiase cu Irodiada, soția fratelui său. O vreme, Irod căutase cumva să sfărâme lanțul plăcerilor care-l lega; dar Irodiada îl cuprindea și mai mult în plasa vicleniei ei și s-a răzbunat pe Ioan, făcându-l pe Irod să-l arunce în închisoare.
Viața lui Ioan Botezătorul fusese plină de activitate, iar întunericul, tristețea și lipsa de mișcare din închisoare apăsau tare greu asupra lui. Deoarece săptămânile treceau fără să aducă vreo schimbare, îndoiala și deznădejdea au pus stăpânire pe el. Ucenicii săi nu-l uitaseră. Li se îngăduia să meargă la el în închisoare și îi aduceau vești despre lucrarea lui Isus și povesteau cum alergau mulțimile la El. Dar se întrebau de ce, dacă acest nou Învățător era Mesia, nu făcea nimic pentru a-l elibera pe Ioan. Cum putea El să îngăduie ca înainte-mergătorul Lui atât de credincios să fie lipsit de libertate, ba să i se ia chiar viața?
-215-
Întrebările acestea n-au rămas fără efect. Îndoieli, care altfel nu s-ar fi ivit, îi erau sugerate lui Ioan. Satana se bucura să audă cuvintele acestor ucenici și să vadă cum sfâșiau sufletul acestui trimis al Domnului. De câte ori aceia care se socotesc prietenii unui om bun și care sunt gata să-și arate loialitatea se dovedesc a fi vrăjmașii cei mai primejdioși ai lui! De câte ori, în loc de a-i întări credința, cuvintele lor aduc apăsare și descurajare!
Ca și ucenicii Mântuitorului, Ioan Botezătorul nu înțelegea natura Împărăției lui Hristos. El se aștepta ca Isus să ia tronul lui David; și, pentru că timpul trecea și Mântuitorul nu ridica nici o pretenție la autoritatea împărătească, Ioan a început să se tulbure și să se neliniștească. El declarase poporului că, pentru a fi pregătită calea înaintea Domnului, trebuie să se împlinească proorocia lui Isaia; munții și dealurile trebuiau să se coboare, căile strâmbe să se îndrepte, iar locurile gloduroase să fie netezite. El se așteptase ca locurile înalte, de mândrie și putere omenească, să fie doborâte la pământ. El vorbise despre Mesia ca despre Acela care Își avea lopata în mână și care urma să-și curețe cu desăvârșire aria, să adune grâul în grânar și pleava să o ardă într-un foc veșnic. Întocmai ca profetul Ilie, în spiritul și puterea căruia venise la Israel, el aștepta ca Domnul să Se descopere ca un Dumnezeu care răspunde prin foc.
În misiunea sa, Ioan Botezătorul stătuse ca un neînfricat mustrător al nedreptății, atât în locurile înalte, cât și în cele umile. Îndrăznise să dea ochii cu împăratul Irod, mustrându-l hotărât pentru păcatul lui. El nu-și socotise viața ca fiind scumpă, cu gândul să poată face lucrarea ce i se încredințase. Și acum, din închisoarea în care se găsea, aștepta ca Leul din seminția lui Iuda să trântească la pământ îngâmfarea asupritorului și să-i elibereze pe săraci și pe aceia care plângeau. Părea însă că Isus Se mulțumea să adune ucenici în jurul Său, să vindece și să învețe pe oameni. Mânca la masa vameșilor, în timp ce zilnic jugul roman apăsa tot mai greu asupra lui Israel, în timp ce împăratul Irod și ticăloasa lui concubină își împlineau orice dorință, iar strigătele săracului și ale suferindului se înălțau la cer.
-216-
Pentru proorocul din pustie, toate acestea păreau o taină care întrecea puterea lui de pricepere. Veneau ceasuri când șoaptele demonilor îi chinuiau mintea și umbra unei temeri îngrozitoare se întindea asupra lui. Se putea oare ca Eliberatorul de atâta vreme așteptat să nu fi venit? Atunci ce însemna solia pe care el însuși fusese silit să o vestească? Ioan fusese amar dezamăgit în ce privește rezultatul lucrării sale. El se așteptase ca solia de la Dumnezeu să aibă același efect pe care îl avusese citirea legii în zilele lui Iosia și ale lui Ezra (2 Cronici 34; Neemia 8, 9), o profundă lucrare de pocăință și întoarcere la Domnul. Pentru succesul acestei lucrări își sacrificase întreaga viață. Fusese lucrul acesta în zadar?
Ioan era tulburat și de faptul că ucenicii săi, din dragoste pentru el, cultivau necredință față de Isus. Fusese neroditoare lucrarea lui pentru ei? Fusese necredincios în misiunea sa, ca acum să fie îndepărtat din lucrare? Dacă Eliberatorul făgăduit Se arătase, iar Ioan fusese găsit credincios în lucrarea sa, nu urma ca Isus să răstoarne puterea asupritorului și să-l elibereze pe înainte-mergătorul Său?
Dar Ioan Botezătorul n-a părăsit credința față de Hristos. Amintirea glasului venit din cer și a porumbelului care se coborâse, curăția neprihănită a lui Isus, puterea Duhului Sfânt, care se așezase asupra lui Ioan atunci când a venit în fața Mântuitorului, și mărturia dată de profețiile Scripturii — totul mărturisise că Isus din Nazaret era Cel făgăduit.
Ioan nu voia să discute îndoielile și tulburările cu însoțitorii săi. El s-a hotărât să ceară lămuriri de la Isus. Lucrul acesta l-a încredințat la doi dintre ucenicii săi, nădăjduind că o întrevedere cu Mântuitorul le va întări credința și le va aduce nădejde fraților lor. Mai dorea un cuvânt de la Hristos, spus numai pentru el.
Ucenicii au venit la Isus cu o întrebare: “Tu ești Acela care are să vină sau să așteptăm pe altul?”
Cât de puțin timp trecuse de la data când Ioan Botezătorul, arătând spre Isus, strigase: “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” “El este Acela care vine după mine și care este înaintea mea.” (Ioan 1, 29.27.) Și acum întrebarea: “Tu ești Acela care are să vină?” Era un lucru amar și foarte descurajator pentru natura omenească. Dacă Ioan, credinciosul înainte-mergător, nu pricepea lucrarea lui Hristos, ce putea să aștepte de la mulțimea nepăsătoare?
Mântuitorul nu a răspuns îndată la întrebarea ucenicilor. În timp ce ei se mirau de tăcerea Lui, bolnavii și suferinzii veneau la El pentru a fi vindecați. Orbii își căutau drumul bâjbâind prin mulțime, bolnavii din toate clasele sociale, unii făcându-și singuri drum, alții purtați de prietenii lor, se înghesuiau cu nerăbdare în fața lui Isus. Glasul puternicului Vindecător pătrundea în urechile surde. Un cuvânt sau o atingere a mâinii Sale deschidea ochii orbilor, pentru a vedea lumina zilei, tablourile din natură, fețele prietenilor și fața Mântuitorului. Isus mustra boala și izgonea frigurile. Glasul Lui ajungea la urechile muribunzilor și ei se ridicau plini de sănătate și de vigoare. Demonizații și paralizații ascultau de cuvântul Lui, nebunia îi părăsea și veneau să I se închine. În timp ce le vindeca bolile, El îi învăța pe oameni. țăranii și muncitorii săraci, care erau evitați de rabini ca fiind necurați, se adunau în jurul Lui, iar El le vorbea cuvintele vieții veșnice.
-217-
Așa a trecut ziua, în timp ce ucenicii lui Ioan au văzut și au auzit totul. În cele din urmă, Isus i-a chemat lângă El și i-a invitat să meargă la Ioan și să-i spună ce văzuseră, adăugând: “Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de poticnire.” (Luca 7, 23.) Dovada dumnezeirii Lui se vedea în adaptarea la nevoile neamului omenesc suferind. Slava se arăta în mila Lui față de starea noastră umilă.
Ucenicii au dus răspunsul, care a fost îndestulător. Ioan și-a adus aminte de profeția despre Mesia: “Domnul M-a uns să duc vești bune celor nenorociți; El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia și prinșilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului.” (Isaia 61, 1.2.) Lucrările lui Hristos nu numai că Îl prezentau ca fiind Mesia, dar arătau în ce chip avea să se întemeieze împărăția Lui. Lui Ioan i se descoperise același adevăr care i se dăduse lui Ilie, când “înaintea Domnului a trecut un vânt tare și puternic, care despica munții și sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Și după vânt, a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ. Și după cutremurul de pământ, a venit un foc. Domnul nu era în focul acela. Și după foc, Dumnezeu a vorbit profetului printr-un susur blând și subțire.” (1 Împărați 19, 11-12.) Așa urma și Isus să-și facă lucrarea, nu prin zăngănitul armelor și prin răsturnarea tronurilor și împărățiilor, ci vorbind la inimile oamenilor printr-o viață de îndurare și sacrificiu de sine.
-218-
Principiul vieții lui Ioan Botezătorul, de lepădare de sine, era principiul împărăției lui Mesia. Ioan știa bine cât de străin era lucrul acesta de principiile și nădejdile conducătorilor lui Israel. Ceea ce pentru el era o dovadă convingătoare despre dumnezeirea lui Hristos nu urma să fie o dovadă pentru ei. Ei așteptau un Mesia care nu fusese făgăduit. Ioan a văzut că lucrarea Mântuitorului nu putea să câștige de la ei decât ură și condamnare. El însuși, înainte-mergătorul, gusta doar din paharul pe care Hristos urma să-l soarbă până la drojdii.
Cuvintele Mântuitorului: “Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire” erau o delicată mustrare pentru Ioan. Ele nu au rămas fără efect. Înțelegând acum mai limpede natura misiunii lui Hristos, el s-a consacrat lui Dumnezeu pentru viață sau pentru moarte, cum era mai bine pentru lucrarea pe care o iubea.
După plecarea solilor, Isus le-a vorbit oamenilor despre Ioan. Inima Mântuitorului era plină de milă pentru martorul credincios, îngropat acum în închisoarea lui Irod. El nu voia ca lumea să creadă că Dumnezeu îl uitase pe Ioan sau că acestuia i-ar fi scăzut credința în ziua încercării. “Ce ați ieșit să vedeți în pustie?” a zis El. “O trestie clătinată de vânt?”
Trestiile înalte, care creșteau lângă Iordan, aplecându-se la fiecare adiere de vânt, îi reprezentau pe rabini, care luaseră poziția de critici și judecători ai lucrării lui Ioan Botezătorul. Ei erau clătinați într-o parte și în alta de vânturile concepțiilor populare. Ei nu voiau să se umilească pentru a primi solia cercetătoare de inimă a lui Ioan Botezătorul, dar, de teama poporului, nu îndrăzniseră să se împotrivească pe față lucrării lui. Dar solul lui Dumnezeu nu avea un spirit atât de laș. Mulțimile care se adunaseră în jurul lui Hristos fuseseră martore ale lucrării lui Ioan. Ei ascultaseră cuvintele lui pline de curaj prin care mustra păcatul. Pentru fariseii plini de îndreptățire de sine, pentru preoții din rândul saducheilor, pentru împăratul Irod și curtea lui, pentru prinți și soldați, pentru vameși și țărani, Ioan vorbise la fel de lămurit. El nu era o trestie bătută de vântul laudelor sau prejudecăților omenești. În închisoare, loialitatea lui față de Dumnezeu și zelul lui pentru neprihănire au rămas aceleași ca atunci când predica solia lui Dumnezeu în pustie. În credincioșia lui față de principii, el era tot așa de statornic ca o stâncă.
Isus a continuat: “Atunci ce ați ieșit să vedeți? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce poartă haine moi sunt în casele împăraților”. Ioan fusese chemat să mustre păcatele și excesele timpului său, și îmbrăcămintea lui simplă și viața lui plină de sacrificiu de sine erau în armonie cu caracterul lucrării sale. Îmbrăcămintea bogată și luxul acestei vieți nu sunt partea servilor lui Dumnezeu, ci a acelora care locuiesc “în casele împăraților”, mai marii acestei lumi, cărora le aparțin puterea și bogăția ei. Isus dorea să îndrepte atenția la contrastul dintre îmbrăcămintea lui Ioan și aceea purtată de preoți și de conducători. Acești slujbași se îmbrăcau în veșminte bogate și podoabe scumpe. Le plăcea viața plină de strălucire și doreau să-i uimească pe oameni, pentru a le impune și mai mult respect. Ei erau mai interesați să câștige admirația oamenilor decât să obțină curăția de inimă, care ar fi primit aprobarea lui Dumnezeu. În felul acesta, arătau că inima lor nu era predată lui Dumnezeu, ci împărăției lumii acesteia.