Capitolul 21 — Betesda și Sinedriul
Capitol bazat pe textele din Ioan 5.
“În Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare numită în evreiește Betesda, care are cinci pridvoare. În pridvoarele acestea zăceau o mulțime de bolnavi, orbi, șchiopi, uscați, care așteptau mișcarea apei.”
Din când în când, apele scăldătorii erau agitate și se credea că lucrul acesta era rezultatul unei puteri supranaturale și că oricine ar fi coborât primul în apă după tulburarea ei se făcea sănătos, orice boală ar fi avut. Sute de suferinzi mergeau acolo, dar, când se tulbura apa, gloata era așa de mare, încât în goana lor călcau în picioare bărbați, femei și copii mai slabi ca ei. Mulți nu puteau să ajungă până la marginea scăldătorii. Mulți dintre cei ce ajungeau până acolo mureau alături de ea. Pe locul acela se ridicaseră adăposturi, ca bolnavii să fie apărați de arșița zilei și de răcoarea nopții. Unii își petreceau noaptea în pridvoarele acestea și în fiecare zi se târau până la marginea scăldătorii, cu speranța zadarnică de vindecare.
Isus era din nou la Ierusalim. Mergând singur și părând adâncit în meditație și rugăciune, a ajuns la scăldătoare. I-a văzut pe suferinzii aceia nenorociți așteptând ceea ce credeau că este singura lor nădejde de vindecare. El dorea să folosească puterea Sa vindecătoare, ca să-i facă bine pe toți bolnavii. Dar era o zi de Sabat. Mulțimile se duceau la templu să se roage și El știa că un asemenea act de vindecare ar fi stârnit atât de mult prejudecățile iudeilor, încât ar fi pus repede capăt lucrării Lui.
-202-
Dar Mântuitorul a văzut un caz foarte nenorocit. Era acolo un bolnav neajutorat, paralizat de treizeci și opt de ani. Suferința lui era în mare măsură urmarea propriilor păcate și era socotită ca o judecată de la Dumnezeu. Singur și lipsit de prieteni, simțind că nu avea dreptul la îndurarea lui Dumnezeu, suferindul îndurase ani mulți de mizerie. Pe când se aștepta ca apele să fie tulburate, aceia care se milostiveau de nenorocirea lui îl duceau la pridvoare. Dar, în clipa favorabilă, n-avea pe nimeni să-l ajute. Văzuse el că apa se mișcă, dar nu fusese niciodată în stare să treacă dincolo de marginea scăldătorii. Alții, mai puternici decât el, săreau în apă înaintea lui. El nu putea să lupte ca să biruie gloata egoistă și gata de ceartă. Eforturile lui stăruitoare în direcția aceasta, grija și continua dezamăgire făcuseră să-i piară și restul de puteri.
Bolnavul zăcea pe rogojina lui și tot ridica ochii să vadă scăldătoarea, când un chip blând și milostiv S-a aplecat asupra lui și cuvintele: “Vrei să te faci sănătos?” i-au atras atenția. Nădejdea îi reînvie în inimă. Simțea că va fi ajutat cumva. Dar valul de curaj a scăzut îndată. Și-a adus aminte de câte ori încercase să ajungă până la apă și acum avea puțină nădejde să mai trăiască până când să se tulbure apa din nou. El și-a întors obosit privirea, zicând: “Doamne, n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură apa și, până să mă duc eu, se pogoară altul înaintea mea”.
Isus nu i-a cerut acestui bolnav să creadă în El; i-a zis doar: “Scoală-te, ridică-ți patul și umblă”. Credința omului se prinse de cuvânt. Fiecare mușchi și fiecare nerv vibrau de viață nouă și o putere vindecătoare se cobora în picioarele lui paralizate. Fără să mai întrebe, și-a supus voința să asculte porunca lui Isus și toți mușchii au răspuns voinței lui. Sărind în picioare, se simțea ca un om în toate puterile.
-203-
Isus nu-l asigurase cu privire la ajutorul divin. Omul putea să se îndoiască și să piardă unica lui ocazie de vindecare. Dar a crezut cuvântul lui Hristos și, acționând în virtutea lui, a primit putere.
Prin aceeași credință, putem primi și noi vindecare spirituală. Prin păcat, am fost despărțiți de viața lui Dumnezeu. Sufletele noastre sunt paralizate. Prin noi înșine, nu suntem în stare să trăim o viață sfântă, cum nici omul neputincios nu era în stare să meargă. Mulți își dau seama de starea lor de slăbiciune și doresc acea viață spirituală care să-i aducă în armonie cu Dumnezeu; în zadar ei se luptă să o câștige. În disperare, ei strigă: “O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 7, 24.) Acești oameni descurajați, prinși în luptă, să privească în sus. Mântuitorul Se apleacă asupra acelora pe care i-a răscumpărat prin sângele Său, zicând cu nespusă duioșie și milă: “Vrei să te faci sănătos?” El îți spune să te ridici în sănătate și pace. Nu aștepta să simți că ești sănătos. Crede cuvântul Lui și el se va împlini. Pune voința ta de partea voinței lui Hristos. Slujește-L și, lucrând după cuvântul Lui, vei primi putere. Oricare ar fi obiceiul rău și patima cea rea, care din cauza îndelungatei practicări a robit sufletul și trupul, Hristos e în stare și dorește să te elibereze. El va da viață sufletului “mort în greșeli.” (Efeseni 2, 1.) El îl va elibera pe robul prins în slăbiciune de nenorocire și de lanțurile păcatului.
Paraliticul vindecat s-a plecat să-și ia patul — o rogojină și o pătură — și, cu un sentiment de ușurare, s-a ridicat iarăși și s-a uitat împrejur, ca să-L vadă pe Eliberatorul său; dar Isus Se pierduse în mulțime. Omul se temea că nu-L va recunoaște când Îl va vedea din nou. Pe când mergea grăbit pe drum, cu pasul hotărât și ușor, lăudând pe Dumnezeu și bucurându-se de sănătatea câștigată, a întâlnit câțiva farisei și le-a povestit îndată despre vindecarea sa. A fost surprins de răceala cu care îi ascultau povestea.
Cu fruntea încruntată, l-au întrerupt și l-au întrebat de ce-și ducea patul în zi de Sabat. I-au amintit că în ziua Domnului era interzis să ducă poveri. În bucuria lui, omul uitase că e Sabat; cu toate acestea, nu se simțea mustrat pentru faptul că ascultase porunca Unuia care avea o astfel de putere de la Dumnezeu. El a răspuns plin de curaj: “Cel ce m-a făcut sănătos mi-a zis: ‘Ridică-ți patul și umblă’”. Ei l-au întrebat cine era Acela care făcuse acest lucru, dar n-a putut să spună. Acești conducători știau bine că numai Unul Se dovedise în stare să facă această minune, dar doreau o dovadă directă că era Isus, ca să-L poată condamna ca fiind călcător al Sabatului. După judecata lor, nu călcase legea numai pentru că îl vindecase pe bolnav în Sabat, ci comisese și sacrilegiul de a-l pune pe om să-și ducă patul.
-204-
Iudeii denaturaseră legea atât de mult, încât făcuseră din ea un jug de robie. Pretențiile lor fără sens deveniseră proverbiale printre celelalte neamuri. Îndeosebi Sabatul era îngrădit cu tot soiul de restricții fără rost. El nu era pentru ei o plăcere, sfânt pentru Domnul și onorat. Cărturarii și fariseii făcuseră din ținerea legii o povară greu de suportat. Unui iudeu nu-i era îngăduit să aprindă focul în zi de Sabat, nici măcar o lumânare. Din cauza aceasta, ei erau dependenți de persoane luate dintre neamuri pentru multe servicii pe care rânduielile nu le îngăduiau să le facă personal. Ei nu se mai gândeau că, dacă lucrurile acestea constituiau un păcat, aceia care foloseau pe alții pentru a le săvârși erau tot așa de vinovați ca și când le-ar fi făcut personal. Ei socoteau că mântuirea e numai pentru iudei și că starea tuturor celorlalți, fiind oricum fără speranță, nu putea deveni mai rea. Dar Dumnezeu n-a dat porunci care să nu poată fi ținute de toți. Legile Sale nu aprobă restricții necugetate sau egoiste.
Isus l-a întâlnit în templu pe omul pe care-l vindecase. El venise ca să aducă o jertfă pentru păcat și o jertfă de mulțumire pentru marea îndurare de care se făcuse părtaș. Găsindu-l printre închinători, Isus i S-a făcut cunoscut prin cuvintele acestea de avertizare: “Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău”.
Omul vindecat a fost extrem de bucuros când L-a întâlnit pe Eliberatorul său. Necunoscând vrăjmășia manifestată față de Isus, el le-a spus fariseilor care îl chestionaseră că Acesta era cel care înfăptuise vindecarea. “Din pricina aceasta, iudeii au început să urmărească pe Isus și căutau să-L omoare, fiindcă făcea aceste lucruri în ziua Sabatului.”
Isus a fost adus înaintea Sinedriului, pentru a răspunde la acuzația că a călcat Sabatul. Dacă în timpul acela iudeii ar fi fost o națiune independentă, o acuzație de felul acesta ar fi constituit un motiv pentru a-L omorî. Lucrul acesta a fost împiedicat de faptul că erau supuși romanilor. Iudeii nu aveau putere să condamne cu pedeapsa capitală, iar acuzația pe care o aduceau ei împotriva lui Isus n-ar fi avut nici o greutate în fața tribunalului roman. Cu toate acestea, ei sperau să realizeze alte lucruri. În ciuda eforturilor lor de a pune piedici lucrării Lui, Hristos câștiga și la Ierusalim o influență asupra poporului, mai mare chiar decât a lor. Mulțimea, care nu se interesa de discursurile rabinilor, era atrasă de învățătura lui Hristos. Oamenii puteau să înțeleagă cuvintele Lui și inima lor se încălzea și era mângâiată. El vorbea despre Dumnezeu nu ca despre un judecător plin de răzbunare, ci ca despre un tată milos și descoperea chipul lui Dumnezeu ca fiind oglindit în propria persoană. Cuvintele Lui erau ca un balsam pentru sufletele rănite. Atât prin cuvinte, cât și prin lucrările milei Sale, El distrugea puterea apăsătoare a vechilor tradiții și a poruncilor omenești și prezenta iubirea lui Dumnezeu în bogăția ei inepuizabilă.
-205-
În una din cele dintâi profeții despre Hristos, stă scris: “Toiagul de domnie nu se va depărta de Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Silo; și de El vor asculta popoarele [sau la El se vor aduna popoarele].” (Geneza 49, 10.) Oamenii se adunau în jurul lui Hristos. Inima voioasă a mulțimii prefera să primească învățăturile Lui pline de iubire și îndurare decât ceremoniile reci, pretinse de preoți. Dacă preoții și rabinii nu ar fi lucrat împotrivă, învățătura Lui ar fi produs o reformă cum lumea nu mai văzuse până la data aceea. Dar, pentru a-și păstra puterea, acești conducători s-au hotărât să distrugă influența lui Isus. Aducerea Lui în fața Sinedriului și condamnarea oficială a învățăturilor Lui aveau să producă tocmai lucrul acesta, deoarece oamenii aveau încă respect față de conducătorii lor religioși. Oricine îndrăznea să condamne pretențiile rabinilor sau încerca să micșoreze poverile puse de ei asupra poporului era privit ca fiind vinovat nu numai de hulă, ci și de trădare. Pe temeiul acesta, rabinii sperau să dea naștere la bănuială față de Hristos. Ei Îl prezentau ca și cum încerca să distrugă obiceiurile existente, cauzând astfel despărțiri în popor și pregătind calea pentru completa lor înrobire de către romani.
Dar planurile pe care acești rabini căutau așa de zelos să le pună în aplicare porniseră din alt sfat decât cel al Sinedriului. După insuccesul de a-L birui pe Hristos în pustie, Satana și-a combinat forțele pentru a I se împotrivi în lucrare și, dacă ar fi fost cu putință, să o zădărnicească. Ceea ce nu izbutise prin eforturi directe și personale, se hotărâse să facă prin vicleșug. Îndată ce s-a retras din lupta dusă în pustie, el a mers în sfatul îngerilor căzuți și a făcut planuri amănunțite de a orbi și mai departe mintea poporului iudeu, ca oamenii să nu-L recunoască pe Răscumpărătorul lor. El plănuise să lucreze prin agenții săi omenești din lumea religioasă, umplându-i cu ura lui împotriva Apărătorului adevărului. El avea să-i determine să-L lepede pe Hristos și să-I facă viața cât mai amară cu putință, nădăjduind să-L descurajeze în lucrarea Lui. Astfel, conducătorii lui Israel s-au făcut unelte ale lui Satana, luptând împotriva Mântuitorului.
-206-
Isus venise să “vestească o lege mare și minunată”. El nu urmărea să-i scadă demnitatea, ci să i-o mărească. Scriptura zice: “El nu va slăbi, nici nu Se va lăsa până va așeza dreptatea pe pământ.” (Isaia 42, 21.4.) El venise pentru a elibera Sabatul de cerințele care-l împovărau, care făcuseră din el un blestem, în loc de binecuvântare.
Din motivul acesta a ales El ca în Sabat să facă lucrarea de vindecare la Betesda. El ar fi putut să-l vindece pe bolnav în oricare din zilele săptămânii sau ar fi putut să-l vindece fără să-i spună să-și ducă patul. Dar aceasta nu i-ar fi dat ocazia pe care o dorea. Fiecare faptă a lui Hristos pe pământ avea la bază un scop înțelept. Tot ce făcea era important în sine, precum și prin învățătura pe care o dădea. Dintre nenorociții de la scăldătoare, El a ales cazul cel mai grav ca să exercite asupra lui puterea Sa vindecătoare și i-a poruncit omului să-și ducă patul prin oraș, ca să vestească lucrarea mare săvârșită asupra lui. Lucrarea aceasta a stârnit discuții cu privire la ce anume era îngăduit să se facă în Sabat și a dat ocazie ca El să denunțe restricțiile impuse de iudei cu privire la Ziua Domnului și să declare fără valoare tradițiile lor.
Isus le-a declarat că lucrarea de a-i vindeca pe cei bolnavi era în armonie cu legea privitoare la Sabat. Era în armonie cu lucrarea îngerilor lui Dumnezeu, care urcă la cer fără încetare și coboară pentru a da ajutor omenirii suferinde. Isus a spus: “Tatăl Meu lucrează până acum; și Eu de asemenea lucrez”. Toate zilele sunt ale lui Dumnezeu, ca să realizeze în timpul lor planurile Lui pentru neamul omenesc. Dacă felul iudeilor de a interpreta legea era corect, atunci era greșit Iehova, a cărui lucrare ajută și ține orice viețuitoare din prima clipă de când au fost puse temeliile pământului, atunci Acela care a zis despre lucrarea Lui că e bună și a instituit Sabatul pentru a comemora terminarea ei trebuia să-și facă lucrul în răstimpuri și să oprească mișcarea nesfârșită a universului.
Să oprească Dumnezeu soarele din lucrarea lui în Sabat, să nu mai trimită razele lui blânde ca să încălzească pământul și să hrănească vegetația? Să oprească sistemele lumilor în ziua aceasta sfântă? Să poruncească El apelor să se oprească și să nu mai ude câmpurile și pădurile și să spună valurilor mării să se oprească din mișcarea lor neîncetată? Grâul și porumbul să se oprească din creștere, iar strugurii în pârg să-și întârzie coacerea? Pomii și florile să nu mai dea muguri și să nu mai înflorească în Sabat?
-207-
În cazul acesta, oamenii n-ar mai avea nimic din roadele pământului sau din binecuvântările care fac viața plăcută. Natura trebuie să-și continue mersul ei neschimbat! Dacă Dumnezeu și-ar opri mâna pentru o clipă, omul ar cădea și ar muri. Și omul are o lucrare de făcut în ziua aceasta. Nevoile vieții trebuie satisfăcute, bolnavii trebuie îngrijiți, lipsurile celor în nevoie trebuie împlinite. Acela care neglijează să-i ajute în Sabat pe suferinzi nu va fi socotit fără vină. Sfânta zi de odihnă a Domnului a fost făcută pentru om și faptele de milă sunt în armonie desăvârșită cu scopul urmărit prin ea. Dumnezeu nu dorește ca făpturile Lui să sufere nici măcar o oră fie în Sabat, fie în altă zi, dacă acea suferință poate să fie îndepărtată.
Cererile adresate lui Dumnezeu în ziua de Sabat sunt mult mai numeroase ca în alte zile. În ziua aceasta, copiii Săi părăsesc lucrurile lor obișnuite și petrec timpul în meditație și rugăciune. Ei cer îndurarea lui Dumnezeu mai mult în Sabat decât în alte zile. Ei cer atenția Lui deosebită. Ei imploră binecuvântările Lui alese. Dumnezeu nu așteaptă întâi să treacă Sabatul, ca numai după aceea să le îndeplinească cererile. Lucrarea cerului nu încetează niciodată și nici oamenii n-ar trebui să înceteze să facă bine. Sabatul nu are ca scop să fie un timp de inactivitate. Legea oprește lucrările pământești în ziua Domnului; munca pentru câștigarea hranei trebuie să înceteze; nici o osteneală pentru plăcere sau profit lumesc nu este îngăduită în această zi; ci, după cum Dumnezeu a încetat lucrarea creațiunii, S-a odihnit în Sabat și l-a binecuvântat, tot așa și omul trebuie să părăsească ocupațiile de toate zilele și să închine orele acelea sfinte odihnei sănătoase, închinării și faptelor sfinte. Lucrarea lui Hristos de vindecare a bolnavilor era în armonie desăvârșită cu legea. Ea făcea ca Sabatul să fie onorat.
Isus afirma că are drepturi egale cu Dumnezeu, făcând o lucrare la fel de sfântă și de același caracter cu a Tatălui din cer. Dar fariseii s-au aprins și mai mult. După vederile lor, El nu călcase numai legea, dar, zicând că Dumnezeu este Tatăl Său, Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu. (Ioan 5, 18.)
Toți iudeii Îl numeau pe Dumnezeu Tatăl lor, de aceea n-ar fi trebuit să se înfurie așa de rău când Hristos a spus că și El era în aceeași legătură cu Dumnezeu. Dar ei L-au acuzat de hulă, zicând că El pretinde lucrul acesta în înțelesul cel mai înalt.
-208-
Acești adversari ai lui Hristos n-aveau argumente cu care să întâmpine adevărurile prezentate de El conștiinței lor. Ei puteau doar să citeze obiceiurile și tradițiile lor, iar acestea păreau slabe și serbede când erau comparate cu argumentele aduse de Isus din Cuvântul lui Dumnezeu și din nesfârșita mișcare a naturii. Dacă rabinii ar fi dorit cât de puțin să primească lumina, ar fi fost convinși că Isus rostea adevărul. Dar ei au ocolit cele spuse de Isus cu privire la Sabat și au căutat să stârnească mânia contra Lui, deoarece pretindea că este egal cu Dumnezeu. Furia conducătorilor nu cunoștea margini. Dacă nu s-ar fi temut de popor, preoții și rabinii L-ar fi ucis pe Isus pe loc. Dar poporul ținea la El. Mulți recunoșteau în Isus pe prietenul care le vindecase bolile și-i mângâiase în întristările lor și ei considerau ca fiind bună vindecarea săvârșită la Betesda. Astfel, pentru o vreme, conducătorii au fost obligați să-și înfrâneze ura.
Isus a respins acuzația de hulă. Autoritatea Mea, a spus El, pentru a face lucrările de care Mă acuzați, provine din faptul că sunt Fiul lui Dumnezeu, una cu El în natură, în voință și în scop. În toate lucrările Sale de creație și călăuzire, Eu conlucrez cu Dumnezeu. “Fiul nu poate face nimic de la Sine, El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând.” Preoții și rabinii găseau o vină Fiului lui Dumnezeu tocmai pentru că făcea lucrarea pentru împlinirea căreia fusese trimis în lume. Prin păcatele lor, ei se despărțiseră de Dumnezeu și, în îngâmfarea lor, lucrau independent de El. Se simțeau în stare să facă totul singuri și nu-și dădeau seama că au nevoie de o înțelepciune mai înaltă, care să-i îndrume la lucru. Dar Fiul lui Dumnezeu era supus voinței Tatălui și dependent de puterea Lui. Așa de mult Se golise Isus de Sine, încât nu făcea planuri pentru Sine. Accepta planurile pe care Dumnezeu Tatăl le făcea pentru El și I le dezvăluia în fiecare zi. Tot așa ar trebui să fim și noi dependenți de Dumnezeu, astfel încât viața noastră să fie o împlinire a voinței Sale.
Când Moise era aproape să construiască sanctuarul ca locuință pentru Dumnezeu, a fost îndrumat să facă toate lucrurile după modelul care i se arătase pe munte. Moise era plin de zel pentru lucrarea lui Dumnezeu și avea la îndemână oamenii cei mai talentați și mai iscusiți pentru a realiza îndrumările lui. Cu toate acestea, el nu trebuia să facă nici un clopoțel, nici o rodie, nici un ciucure, nici o podoabă, nici o perdea, nici un vas al sanctuarului, decât după modelul ce-i fusese arătat. Dumnezeu l-a chemat pe munte și i-a descoperit lucrurile cerești. Domnul l-a acoperit cu slava Lui, ca să poată vedea modelul, și după acesta s-au făcut toate lucrurile. Așa și lui Israel, din care voia să facă locuința Lui, i-a descoperit strălucitul Lui ideal cu privire la caracter. Modelul i-a fost arătat pe munte, când s-a dat legea pe Sinai și când Domnul a trecut prin fața lui Moise, proclamând: “Domnul, Dumnezeu, este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul.” (Exod 34, 6.7.)
-209-
Israel alesese propriile căi. El nu clădise după model; dar Hristos, adevăratul templu pentru sălășluirea lui Dumnezeu, și-a modelat fiecare amănunt al vieții Sale pe pământ după idealul dumnezeiesc. El a zis: “Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, și Legea Ta este în fundul inimii Mele.” (Psalmii 40, 8.) Tot așa și caracterele noastre trebuie să fie clădite ca “un locaș al lui Dumnezeu prin Duhul.” (Efeseni 2, 22.) Noi trebuie să facem totul după chipul care este chiar Acela care “a suferit pentru noi și ne-a lăsat o pildă ca să călcăm pe urmele Lui.” (Evrei 8, 5; 1 Petru 2, 21.)
Cuvintele lui Hristos ne învață că ar trebui să ne considerăm legați cu totul de Dumnezeu, Tatăl nostru din cer. Oricare ne-ar fi poziția, suntem dependenți de Dumnezeu, care ține soarta tuturor în mâinile Sale. El ne-a dat o lucrare de făcut și ne-a înzestrat cu puteri și mijloace pentru această lucrare. Atâta vreme cât ne supunem voința lui Dumnezeu și ne încredem în tăria și înțelepciunea Lui, vom fi călăuziți pe căi sigure, pentru a împlini partea pe care o avem în marele Său plan. Dar acela care se încrede în înțelepciunea și în puterea proprie se desparte de Dumnezeu. În loc să lucreze în armonie cu Hristos, el împlinește planul vrăjmașului lui Dumnezeu și al omului.
Mântuitorul a zis mai departe: “Tot ce face Tatăl, face și Fiul întocmai…. După cum Tatăl învie morții și le dă viață, tot așa și Fiul, dă viață cui vrea”. Saducheii susțineau că nu va fi înviere a corpului, dar Isus le-a spus că una din lucrările cele mai de seamă ale Tatălui Său este aceea de a învia pe morți și că El are putere să facă aceeași lucrare. “Vine ceasul, și acum a și venit, când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei ce-L vor asculta vor învia.” Fariseii credeau în învierea morților. Hristos a declarat că, și în timpul acela, puterea care dă viață morților se afla între ei și ei n-aveau decât să privească manifestarea ei. Aceeași putere de înviere dă viață și celui “mort în greșeli și păcate” (Efeseni 2, 1.) Duhul acela dă viață din Hristos Isus, “puterea învierii Sale”, îi izbăvește pe oameni de “legea păcatului și a morții.” (Filipeni 3, 1; Romani 8, 2.) Stăpânirea răului este sfărâmată, iar, prin credință, sufletul este apărat de păcat. Acela care deschide inima față de Duhul lui Hristos devine părtaș al acelei forțe mărețe, care va ridica din mormânt corpul său.
-210-
Umilul Nazarinean și-a arătat adevăratul Său titlu de noblețe. El S-a ridicat deasupra neamului omenesc, a îndepărtat vălul păcatului și al ocării și S-a descoperit ca Slăvitul oștilor îngerești, Fiul lui Dumnezeu, una cu Creatorul universului. Ascultătorii Săi stăteau fermecați. Nici un om nu vorbise ca El, nimeni nu se purtase cu o așa demnitate împărătească. Toate cuvintele Lui erau clare și înțelese, declarând în întregime misiunea Sa și datoria lumii. “Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toți să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinstește pe Fiul, nu cinstește nici pe Tatăl, care L-a trimis. După cum Tatăl are viață în Sine, tot așa a dat Fiului să aibă viață în Sine. Și i-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului.”
Preoții și conducătorii luaseră poziție de judecători, pentru a condamna lucrarea lui Hristos, dar El S-a declarat Judecătorul lor și Judecătorul întregului pământ. Lumea este încredințată lui Hristos și prin El se transmit neamului omenesc decăzut toate binecuvântările lui Dumnezeu. El a fost Răscumpărător atât înainte, cât și după întruparea Sa. Îndată ce s-a ivit păcatul, a existat și un Mântuitor. El a dat și dă tuturor viață și lumină și fiecare va fi judecat după lumina primită. El, care a dat lumina, care i-a urmărit pe oameni cu cea mai duioasă stăruință, căutând să-i câștige de la păcat la sfințenie, este în același timp și Apărătorul, și Judecătorul lor. De la începerea marii lupte în cer, Satana și-a menținut lucrarea prin înșelăciune; dar Hristos a lucrat și lucrează pentru a-i dezvălui planurile și a-i distruge puterea. El, care S-a luptat cu amăgitorul și care, în decursul tuturor veacurilor, a căutat să-i smulgă pe captivi din prinsoarea lui, va judeca fiecare ființă.
Și Dumnezeu “I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului”. Întrucât a gustat până la drojdie durerile și ispitele oamenilor și înțelege slăbiciunile și păcatele lor, întrucât pentru binele nostru a stat neclintit în fața ispitelor lui Satana și Se va purta cu dreptate și milă cu ființele pentru salvarea cărora a vărsat însuși sângele Său — pentru toate acestea Fiul omului a fost rânduit să execute judecata.
Însă misiunea lui Hristos nu era să judece, ci să salveze. “Dumnezeu în adevăr n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” (Ioan 3, 17.) El declară deci în fața Sinedriului: “Cine ascultă cuvintele Mele, și crede în Cel ce M-a trimis, are viață veșnică și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață.” (Ioan 5, 24.)
-211-
Cerându-le ascultătorilor Lui să nu se mire, Hristos a descoperit înaintea lor, într-o priveliște tot mai cuprinzătoare, taina lucrurilor viitoare. “Vine ceasul”, a zis El, “când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viață; iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată.” (Ioan 5, 28.29.)
Asigurarea aceasta de viață veșnică era așteptată cu mult dor de toți israeliții și ei sperau să o primească la venirea lui Mesia. Unica lumină care putea să lumineze în întunericul mormântului strălucea deasupra lor. Dar încăpățânarea este oarbă. Isus călcase tradițiile rabinilor și desconsiderase autoritatea lor și de aceea nu voiau să-L creadă.
Timpul, locul, împrejurarea, sentimentele vii care stăpâneau adunarea, totul se combina pentru a face și mai impresionante cuvintele lui Isus în fața Sinedriului. Autoritățile religioase cele mai înalte căutau viața Aceluia care Se declarase reziditor al lui Israel. Domnul Sabatului era în fața unui tribunal pământesc, pentru a răspunde la acuzația că a călcat legea Sabatului. Când le-a arătat fără teamă care era misiunea Sa, judecătorii L-au privit cu uimire și cu mânie; dar la cuvintele Lui n-aveau ce să răspundă. Ei nu puteau să-L condamne. El a respins dreptul preoților și al rabinilor de a-L interoga sau de a se amesteca în lucrarea Lui. Lor nu li se dăduse o astfel de autoritate. Pretențiile lor se întemeiau pe propria îngâmfare și aroganță. El a refuzat să Se dezvinovățească de acuzațiile lor sau să le dea vreun răspuns.
În loc să scuze fapta săvârșită sau să explice ce anume a urmărit prin aceasta, Isus S-a ridicat împotriva mai marilor și acuzatul a devenit acuzator. El i-a mustrat pentru împietrirea inimii lor și pentru ignoranța lor cu privire la Scripturi. Le-a spus că au lepădat Cuvântul lui Dumnezeu pentru faptul că-L lepădau pe El, care era trimisul lui Dumnezeu. “Cercetați Scripturile, pentru că socotiți că în ele aveți viața veșnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.” (Ioan 5, 39.)
În toate paginile, de istorie, de învățătură sau de profeție, Scripturile Vechiului Testament sunt luminate de slava Fiului lui Dumnezeu. Întrucât era o instituție dumnezeiască, întregul sistem al iudaismului era o prefigurare concisă a Evangheliei. Despre Hristos, “toți proorocii mărturisesc.” (Faptele Apostolilor 10, 43.) De la făgăduința dată lui Adam, prin tot șirul patriarhilor și până la sistemul legii, lumina slavei cerești arată clar urmele Răscumpărătorului. Profeții văzuseră steaua din Betleem, pe Silo care trebuia să vină, când lucrurile viitoare le-au trecut în goană prin fața ochilor, în tainică procesiune. Moartea lui Hristos se arăta în fiecare jertfă. Neprihănirea Lui se înălța la cer o dată cu norul frumos mirositor. Numele Lui era rostit prin trâmbița jubiliară. Slava Lui locuia în taina înfricoșată a Sfintei Sfintelor.
-212-
Iudeii aveau în stăpânire Scripturile și credeau că, prin cunoașterea superficială a Scripturilor, aveau viața veșnică. Dar Isus a zis: “Cuvântul Lui nu rămâne în voi”. Pentru că Îl lepădaseră pe Hristos în Cuvântul Său, Îl lepădau și în persoană. “Nu vreți să veniți la Mine”, zicea El, “ca să aveți viață.”
Conducătorii iudei studiaseră învățăturile profeților cu privire la împărăția lui Mesia, dar nu făcuseră lucrul acesta cu dorința sinceră de a cunoaște adevărul, ci cu scopul de a găsi dovezi care să le susțină speranțele ambițioase. Când Hristos a venit într-un mod contrar așteptărilor lor, n-au vrut să-L primească; și, pentru a se scuza, au încercat să-L dovedească a fi un înșelător. O dată ce și-au așezat piciorul pe această cărare, i-a fost ușor lui Satana să-i întărească în împotrivirea lor față de Hristos. Chiar cuvintele care ar fi trebuit să fie dovada dumnezeirii Lui au fost interpretate împotriva Lui. În felul acesta, ei au schimbat adevărul dumnezeiesc în minciună și, cu cât Mântuitorul le vorbea mai direct despre lucrările Sale pline de har, cu atât erau mai hotărâți să se împotrivească luminii.
Isus a zis: “Eu nu umblu după slava care vine de la oameni”. El nu căuta nici influența Sinedriului și nici aprobarea lui. El nu ar fi fost mai onorat dacă ei Îl aprobau. El era împuternicit cu onoarea și cu autoritatea cerului. Dacă ar fi dorit, îngerii ar fi venit să I se închine, Tatăl ar fi dat din nou mărturie pentru dumnezeirea Lui. Dar, pentru binele lor, pentru binele națiunii ai cărei conducători erau, El a dorit ca mai marii iudeilor să înțeleagă caracterul Său și să primească binecuvântările pe care venise să le aducă.
“Eu am venit în Numele Tatălui Meu, și nu Mă primiți; dacă va veni un altul în numele lui însuși, pe acela îl veți primi.” Isus venise în baza autorității lui Dumnezeu, purtând chipul Lui, împlinind Cuvântul Lui și căutând slava Lui; și, cu toate acestea, nu a fost primit de conducătorii lui Israel; atunci când alții urmau să vină, luând înfățișarea caracterului lui Hristos, dar mânați de propria voință și căutând propria slavă, pe aceia urmau să-i primească. Și pentru ce? Pentru că acela care caută slava sa se folosește de îngâmfarea care e în alții. La asemenea chemări, iudeii ar fi răspuns bucuroși. Ei urmau să primească pe învățătorul fals pentru că le măgulea mândria prin aceea că aproba părerile și tradițiile cultivate de ei. Dar învățăturile lui Hristos nu se potriveau cu ideile lor. Ele erau spirituale și cereau sacrificarea eului; de aceea nu voiau să-L primească. Ei nu-L cunoșteau pe Dumnezeu și pentru ei glasul Lui vorbind prin Hristos era glasul unui străin.
-213-
Nu se repetă și astăzi același lucru? Nu sunt mulți astăzi, până și conducătorii religioși, care își împietresc inima față de Duhul Sfânt și fac imposibilă recunoașterea glasului lui Dumnezeu? Nu leapădă ei Cuvântul lui Dumnezeu pentru a ține tradiția lor?
“Dacă ați crede în Moise, M-ați crede și pe Mine, pentru că el a scris despre Mine. Dar dacă nu credeți cele scrise de el, cum veți crede cuvintele Mele?” Hristos era Acela care vorbise lui Israel prin Moise. Dacă ar fi ascultat glasul divin, care vorbise prin marele lor conducător, l-ar fi recunoscut în învățăturile Domnului Hristos. Dacă l-ar fi crezut pe Moise, ar fi crezut pe Cel despre care scrisese Moise.
Isus știa că preoții și rabinii erau hotărâți să-I ia viața; cu toate acestea, le-a dat explicații lămurite despre unitatea Sa cu Tatăl și legătura Sa cu lumea. Ei au înțeles că nu aveau scuză în împotrivirea lor față de Hristos, dar cu toate acestea ura lor criminală nu s-a stins. Îi cuprindea teama când vedeau puterea de convingere care însoțea lucrarea Lui; dar au rezistat la chemările Lui și s-au zăvorât în întuneric.
Ei nu izbutiseră să ruineze autoritatea lui Isus sau să îndepărteze respectul și atenția cu care Îl înconjurau oamenii, dintre care o mare parte erau convinși de cuvintele Lui. Chiar și conducătorii simțeau o mare vină când El le făcuse cunoscute de aproape greșelile lor; dar lucrul acesta n-avusese altă urmare decât să-i ridice și mai mult împotriva Lui. Ei erau hotărâți să-I ia viața. Au trimis soli prin toată țara, să-i avertizeze pe oameni împotriva lui Isus, ca fiind un amăgitor. Au fost trimiși spioni care să-L supravegheze și să raporteze ce zicea și ce făcea El. Scumpul Mântuitor Se găsea acum cu atât mai mult sub umbra crucii.