Capitolul 20 — Numai dacă vedeți semne și minuni
Capitol bazat pe textele din Ioan 4, 43-54.
Galileenii care s-au întors de la sărbătoarea Paștelor au adus vestea despre lucrările minunate săvârșite de Isus. Cele spuse de conducătorii de la Ierusalim despre faptele Lui Îi deschideau calea în Galilea. Mulți deplângeau abuzurile de la templu, lăcomia și aroganța preoților. Ei sperau că Omul acesta, care-i alungase pe conducători, ar putea fi Eliberatorul mult așteptat. Veștile sosite păreau să confirme așteptările lor atât de strălucite. Se spunea că profetul ar fi declarat că El este Mesia.
Dar locuitorii din Nazaret nu credeau în El. Pentru motivul acesta, Isus n-a vizitat Nazaretul în drumul Său spre Cana. Mântuitorul le-a spus ucenicilor că un profet nu este onorat în țara lui. Oamenii apreciază caracterul după capacitatea lor de apreciere. Cei cu vederi strâmte și lumești Îl judecau pe Hristos după nașterea Lui umilă, după îmbrăcămintea Lui simplă și după munca de toate zilele. Ei nu puteau să aprecieze curăția spiritului Aceluia care nu avea nici o urmă de păcat.
Vestea despre revenirea lui Hristos la Cana s-a răspândit prin toată Galilea, dând speranță celor suferinzi și nenorociți. În Capernaum, veștile au ajuns la un nobil iudeu, care era ofițer în slujba împăratului. Un fiu al acestui slujbaș era bolnav de o boală care părea să nu aibă leac. Medicii îl sortiseră morții, dar, atunci când a auzit de Isus, tatăl s-a hotărât să-I ceară ajutor. Copilașul era foarte slăbit și se temeau că nu va trăi până la întoarcerea lui; dar nobilul a socotit că trebuie să prezinte personal cazul. Spera că rugămințile unui părinte aveau să trezească mila Marelui Medic.
-197-
Ajungând la Cana, a găsit o mulțime de oameni în jurul lui Isus. Cu inima nerăbdătoare, și-a făcut loc până lângă Mântuitorul. Credința lui a început să tremure când a văzut numai un om îmbrăcat simplu, plin de praf și obosit de călătorie. S-a îndoit că această Persoană ar putea face ceea ce el venise să-I ceară; cu toate acestea, a cerut să stea de vorbă cu Isus, I-a povestit pentru ce a venit și L-a rugat pe Mântuitorul să vină cu el acasă. Dar întristarea lui era mai de mult cunoscută de Isus. Înainte ca acest slujbaș să plece de acasă, Mântuitorul văzuse durerea lui.
-198-
El mai știa că tatăl își pusese în minte anumite condiții ca să creadă în Isus. Dacă cererea lui nu avea să fie împlinită, nu avea să-L primească drept Mesia. În timp ce slujbașul disperat aștepta răspunsul, Isus a zis: “Dacă nu vedeți semne și minuni, cu nici un chip nu credeți”.
În ciuda tuturor dovezilor că Isus era Hristosul, petiționarul se hotărâse să creadă în El numai cu condiția împlinirii cererii lui. Mântuitorul a văzut contrastul dintre necredința aceasta ce ridică întrebări și credința simplă a samaritenilor, care nu ceruseră nici un semn, nici o minune. Cuvântul Său, dovada mereu prezentă a dumnezeirii Lui, avea o putere convingătoare, care pătrundea inima lor. Domnului Hristos Îi părea rău că poporul Său, căruia îi fuseseră încredințate proorociile sfinte, nu înțelegea glasul lui Dumnezeu care le vorbea prin Fiul Său.
Slujbașul împărătesc avea totuși oarecare credință, pentru că el venise să ceară ceea ce, după părerea lui, era cea mai prețioasă dintre toate binecuvântările. Isus avea de dat un dar mai mare. El dorea nu numai să vindece copilul, dar să facă pe slujbaș și familia lui părtași la binecuvântarea mântuirii și să aprindă o lumină în Capernaum, care, în curând, avea să fie câmpul Său de activitate. Dar slujbașul împărătesc trebuia totuși să-și dea seama de nevoile sale înainte de a dori harul lui Hristos. Curteanul acesta reprezenta pe mulți alții din neamul lui. Ei căutau să aibă legături cu Isus din motive egoiste. Sperau să aibă un oarecare câștig de la puterea Lui și credința lor era legată de realizarea acestui câștig; în schimb, nu-și dădeau seama de boala lor spirituală și nu vedeau nevoia harului divin.
Ca un fulger, cuvintele Mântuitorului au făcut lumină în inima slujbașului împărătesc. El și-a dat seama că motivele pentru care Îl căuta pe Isus erau egoiste. Credința lui șovăitoare i-a apărut în adevăratul ei caracter. Plin de durere, și-a dat seama că îndoiala sa putea să coste viața fiului său. A simțit că era în fața Cuiva care putea să citească gândurile și căruia totul Îi era cu putință. În disperarea sa, a strigat: “Doamne, vino până nu moare micuțul meu!” Credința lui s-a prins de Hristos ca și Iacov când, în lupta cu îngerul, a strigat: “Nu te las până când nu mă vei binecuvânta.” (Geneza 32, 26.)
La fel ca Iacov, a biruit. Mântuitorul nu poate pleca de lângă un suflet care se prinde de El, cerând cu stăruință ajutor în nevoia lui. “Du-te, i-a zis El, fiul tău trăiește.” Slujbașul împărătesc a plecat de la Mântuitorul cu o pace și o bucurie pe care nu le cunoscuse niciodată mai înainte. Nu numai că avea încredere că fiul lui se va face bine, dar, cu o credință puternică, s-a încrezut în Hristos ca Răscumpărător.
-199-
În același ceas, cei care vegheau lângă copilașul muribund, în căminul din Capernaum, au observat o bruscă și tainică schimbare. Umbra morții a pierit de pe fața bolnavului. Febra a făcut loc unei stări plăcute, aducătoare de sănătate. Ochii întunecați au început să strălucească de inteligență și în corpul lui slăbit și ros de suferință a revenit vigoarea. Nici un semn de boală nu mai era în copil. Carnea lui aprinsă s-a făcut moale și plină de viață și el s-a cufundat într-un somn liniștit. Febra îl părăsise chiar în zăduful zilei. Familia era uimită și bucuria era mare.
Cana nu era așa departe de Capernaum, iar ofițerul putea să ajungă acasă chiar în seara aceleiași zile în care se întâlnise cu Isus; dar el nu s-a grăbit pe drumul spre casă. Abia a doua zi dimineață a ajuns la Capernaum. Ce sosire a fost! Când plecase după Isus, inima lui era împovărată de întristare. Lumina soarelui i se părea o cruzime, iar cântecul păsărelelor, o batjocură. Cât de deosebite erau acum simțămintele lui! Întreaga natură avea o nouă înfățișare. El vedea totul cu alți ochi. Pe când mergea în liniștea zorilor dimineții, i se părea că toată natura Îl laudă pe Dumnezeu împreună cu el. Când se afla încă departe de casă, slugile i-au ieșit în întâmpinare cu dorința de a-i ușura povara sufletească pe care erau siguri că o simțea. Nu s-a arătat surprins de vestea adusă de ei, dar cu un mare interes, pe care ei nu-l înțelegeau, a întrebat la care ceas a început să-i fie mai bine. Ei au răspuns: “Ieri, în ceasul al șaptelea, l-au lăsat frigurile!” Chiar în clipa în care credința tatălui pusese stăpânire pe asigurarea: “Fiul tău trăiește”, iubirea dumnezeiască atinsese copilașul muribund.
-200-
Tatăl a dat fuga să-și vadă fiul. L-a strâns la pieptul său de parcă ar fi fost ridicat dintre morți și Îl lăuda fără încetare pe Dumnezeu pentru această vindecare minunată.
Slujbașul acesta împărătesc dorea să cunoască mai mult despre Hristos. După ce, mai târziu, a auzit învățăturile Lui, el și toți din casa lui au devenit ucenici. Durerea lor a fost sfințită spre convertirea întregii familii. Vestea despre această minune s-a răspândit în toate părțile, iar în Capernaum, unde au fost săvârșite multe minuni ale Lui, s-a pregătit calea pentru lucrarea personală a lui Hristos.
Acela care l-a binecuvântat pe slujbașul împărătesc din Capernaum vrea tot așa de mult să ne binecuvânteze și pe noi. Dar, la fel ca tatăl îndurerat, noi Îl căutăm pe Mântuitorul de multe ori din dorința de a câștiga bunuri pământești; noi avem încredere în iubirea Lui numai când ni se împlinesc cererile. Mântuitorul vrea să ne dea binecuvântări mai mari decât acelea pe care le cerem; și întârzie cu răspunsul, ca să ne poată arăta răutatea din inimă și cât de mult avem nevoie de harul Lui. El nu vrea să-L căutăm din motive egoiste. Când mărturisim starea noastră rea și lipsa noastră de putere, trebuie să ne încredem cu totul în iubirea Lui.
Slujbașul împărătesc voia să vadă împlinirea rugăciunii sale înainte ca să creadă; dar el a trebuit să primească asigurarea lui Isus că rugăciunea lui era ascultată și binecuvântarea dată. Și noi trebuie să învățăm același lucru. Nu trebuie să credem pentru că vedem sau simțim că Dumnezeu ne ascultă. Trebuie să ne încredem în făgăduințele Lui. Când venim la El în credință, fiecare cerere pătrunde în inima lui Dumnezeu. Când am cerut binecuvântările Lui, trebuie să credem în același timp că le primim și să-I mulțumim că le-am primit. Apoi să ne vedem de îndatoririle noastre, siguri fiind că binecuvântarea se va da atunci când vom avea mai mare nevoie de ea. Când am învățat să facem lucrul acesta, vom ști că rugăciunile noastre au fost ascultate. Dumnezeu va face pentru noi “nespus mai mult”, “potrivit cu bogăția slavei Sale” și “după lucrarea puterii tăriei Lui.” (Efeseni 3, 20.16; 1, 19.)