-190-
Când femeia a auzit aceste cuvinte, în inima ei a răsărit credința. Ea a primit vestea cea minunată din gura Învățătorului divin.
Femeia aceasta era capabilă să înțeleagă. Era gata să primească cea mai nobilă descoperire; pentru că se interesa de Scripturi, și Duhul Sfânt îi pregătise mintea pentru a primi mai multă lumină. Studiase făgăduința Vechiului Testament: “Domnul, Dumnezeul tău, îți va ridica din mijlocul tău, dintre frații tăi, un prooroc ca mine: să ascultați de El!” (Deuteronom 18, 15.) Ea dorea să înțeleagă această profeție. Mintea i-a fost deodată luminată. Apa vieții, viața spirituală pe care Hristos o dă fiecărui suflet însetat, a început să țâșnească în inima ei. Duhul Domnului lucra în ea.
Declarația lămurită făcută de Hristos acestei femei nu putea fi făcută unui iudeu plin de îndreptățire de sine. Hristos era mult mai rezervat când vorbea față de ei. Ceea ce a fost oprit de la iudei, ceea ce mai târziu chiar ucenicii au păstrat în taină, a fost descoperit față de ea. Isus a văzut că ea va folosi cunoștințele câștigate pentru a face și altora parte de harul Lui.
Când s-au întors, ucenicii au fost surprinși văzând că Mântuitorul vorbea cu femeia. El nu luase apa răcoritoare pe care o dorise și nici nu S-a oprit să mănânce din hrana adusă de ucenicii Lui. După ce femeia a plecat, ucenicii L-au rugat să mănânce. L-au văzut tăcut, absorbit în meditare. Fața Lui strălucea de lumină și se temeau să nu-L întrerupă din legătura cu cerul. Dar știau că este obosit și că-I este foame, așa că au socotit ca o datorie a lor să-I reamintească de nevoile Lui fizice. Isus a recunoscut interesul lor plin de iubire și a zis: “Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoașteți”.
Ucenicii s-au întrebat cine I-ar fi putut aduce de mâncare; dar El le-a explicat: “Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis și să împlinesc lucrarea Lui.” (Ioan 4, 34.) Când cuvintele Lui au deșteptat conștiința femeii, Isus S-a bucurat. A văzut că ea bea din apa vieții și atunci foamea și setea Lui au fost satisfăcute. Împlinirea misiunii, pentru realizarea căreia părăsise cerul, Îl îmbărbăta pe Mântuitorul în lucrarea Lui și-L înălța mai presus de nevoile omenești. Când slujea unui suflet care înfometa și înseta după adevăr, era mai plăcut pentru El decât să mănânce sau să bea. Pentru El, aceasta era o mângâiere și o înviorare. Facerea de bine era viață pentru sufletul Lui.
-191-
Răscumpărătorul nostru însetează după recunoștință. El flămânzește după simpatia și iubirea acelora pe care i-a răscumpărat cu sângele Său. El așteaptă cu o dorință de nespus ca ei să vină la El și să aibă viață. După cum mama așteaptă zâmbetul de recunoaștere de la copilașul ei, care este un semn că inteligența se dezvoltă, așa și Hristos caută să vadă expresia de iubire recunoscătoare, care să arate că viața spirituală a început în suflet.
Femeia s-a umplut de bucurie când a ascultat cuvintele lui Hristos. Descoperirea minunată aproape că a copleșit-o. Lăsând vasul de apă, s-a întors în cetate, să ducă vestea și altora. Isus cunoștea cauza plecării. Faptul că ea lăsase vasul de apă spunea, fără îndoială, ce efect au avut cuvintele Lui. Dorința arzătoare a sufletului ei era să primească apa vie; ea uitase de ce venise la fântână, uitase de setea Mântuitorului, pe care dorise să o împlinească. Cu inima prea plină de bucurie, ea s-a grăbit să ducă și altora lumina prețioasă pe care o primise.
“Veniți de vedeți un Om care mi-a spus tot ce am făcut”, le-a spus ea oamenilor din cetate. “Nu cumva este acesta Hristosul?” Cuvintele ei le-au atins inimile. Pe fața ei era o nouă expresie, întreaga ei înfățișare se schimbase. Ar fi vrut și ei să-L vadă pe Isus. “Ei au ieșit din cetate și veneau spre El.”
Pe când stătea încă pe marginea fântânii, Isus a privit peste holdele întinse în fața lor; verdele delicat era mângâiat de auriul luminii soarelui. Arătând ucenicilor Săi această scenă, a folosit-o ca simbol: “Nu ziceți voi că mai sunt patru luni până la seceriș? Iată, Eu vă spun: Ridicați-vă ochii și priviți holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriș”. În timp ce vorbea, El Se uita la grupele care veneau spre fântână. Mai erau patru luni până la seceratul grâului, dar aici se găsea o recoltă gata pentru seceriș.
“Cine seceră”, a zis El, “primește o plată și strânge roadă pentru viața veșnică; pentru ca și cel ce seamănă și cel ce seceră să se bucure în același timp. Căci în această privință este adevărată zicerea: ‘Unul seamănă, iar altul seceră’.” Aici, Domnul Hristos arată serviciul sfânt datorat lui Dumnezeu de cei ce primesc Evanghelia. Ei trebuie să fie instrumentele Lui vii. El cere o slujire individuală. Și fie că semănăm, fie că secerăm, lucrăm pentru Dumnezeu. Unul seamănă sămânța, altul adună recolta; și amândoi, atât secerătorul, cât și semănătorul, primesc o plată. Ei se bucură de răspândirea muncii lor.
-192-
Isus le-a zis ucenicilor: “Eu v-am trimis să secerați acolo unde nu voi v-ați ostenit; alții s-au ostenit și voi ați intrat în osteneala lor!” Mântuitorul privea în viitor, la marea adunare din Ziua Cincizecimii. Ucenicii nu trebuiau să privească aceasta ca un rezultat al eforturilor lor. Ei intrau în osteneala altor oameni. Începând de la căderea lui Adam, Hristos încredințase sămânța Cuvântului servilor Săi credincioși, pentru a o semăna în inima oamenilor. Un slujitor nevăzut, chiar o forță atotputernică, lucrase în tăcere, dar cu succes, pentru a produce recolta. Roua, ploaia și lumina harului lui Dumnezeu se dăduseră pentru a împrospăta și a hrăni sămânța adevărului. Hristos era pe punctul de a uda sămânța cu sângele Său. Ucenicii aveau privilegiul de a fi împreună-lucrători cu Dumnezeu. Ei erau împreună-lucrători cu Hristos și cu bărbații sfinți de pe vremuri. Prin revărsarea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii, mii de oameni s-au convertit într-o singură zi. Aceasta a fost urmarea semănatului lui Hristos, recolta lucrării Lui.
În cuvintele spuse femeii la fântână se semănase sămânța bună și cât de repede se ajunsese la recoltă. Samaritenii au venit, L-au ascultat pe Isus și au crezut în El. Adunându-se în jurul Lui la fântână, L-au asaltat cu întrebări și au primit cu bucurie explicațiile Sale cu privire la multe lucruri pe care nu le înțeleseseră. În timp ce ascultau, neclaritățile lor au început să dispară. Ei erau ca niște oameni într-o mare întunecime, care urmăresc o rază de lumină până găsesc ziua. Dar nu erau mulțumiți cu această convorbire scurtă. Ei doreau să audă mai mult și împreună cu ei să-L asculte și prietenii lor pe acest minunat Învățător. L-au invitat în cetatea lor și L-au rugat să rămână cu ei. Timp de două zile a rămas în Samaria și mult mai mulți au crezut în El.
Fariseii disprețuiau simplitatea lui Isus. Ei nu voiau să ia seama la minunile Lui și cereau un semn că El era Fiul lui Dumnezeu. Dar samaritenii n-au cerut nici un semn și Isus n-a făcut altă minune între ei decât să descopere femeii samaritence la fântână tainele vieții ei. Și, cu toate acestea, mulți L-au primit. În bucuria lor cea nouă, i-au spus femeii: “Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înșine și știm că Acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii”.
-193-
Samaritenii credeau că Mesia trebuia să vină nu numai ca Răscumpărător al iudeilor, ci al lumii întregi. Duhul Sfânt a prevestit prin Moise că Mesia trebuia să vină ca un profet trimis de Dumnezeu. Prin Iacov, se spusese că la El se vor aduna popoarele; iar prin Avraam, că în El vor fi binecuvântate toate neamurile pământului. Locuitorii din Samaria își întemeiau credința în Mesia pe aceste pasaje din Scriptură. Deoarece iudeii dăduseră o greșită interpretare profețiilor de mai târziu, atribuind primei veniri a lui Hristos slava de la a doua Sa venire, samaritenii se simțiseră îndemnați să desconsidere celelalte Scripturi, făcând excepție numai cu cele venite prin Moise. Dar, din moment ce Mântuitorul dăduse la o parte aceste interpretări greșite, mulți dintre ei au primit atât profețiile de mai târziu, cât și cuvintele lui Hristos spuse cu privire la Împărăția lui Dumnezeu.
Isus începuse să dărâme zidul de despărțire dintre iudei și neamuri și să predice lumii mântuirea. Cu toate că era iudeu, a mers foarte bucuros între samariteni, fără a mai lua în seamă deprinderile fariseice ale neamului Său. În ciuda prejudecăților lor, El a primit ospitalitatea acestui popor disprețuit. A dormit sub acoperișul lor, a mâncat cu ei la mesele lor — gustând din hrana pregătită și servită de mâinile lor — a învățat pe străzile lor și i-a tratat cu cea mai mare amabilitate și curtenie.
În Templul de la Ierusalim, un zid scund despărțea curtea din afară de părțile celelalte ale clădirii sacre. Pe zidul acesta erau inscripții în diferite limbi, făcând cunoscut că numai iudeii aveau dreptul să treacă de acest hotar. Dacă cineva dintre neamuri ar fi îndrăznit să treacă de zidul acela, însemna că a desconsiderat templul și avea să plătească această vină cu viața. Dar Isus, care rânduise templul și slujbele lui, a atras neamurile către Sine prin legături de simpatie omenească, în timp ce harul Lui dumnezeiesc le aducea mântuirea pe care iudeii o lepădaseră.
Rămânerea lui Isus în Samaria trebuia să fie o binecuvântare pentru ucenici, care se găseau încă sub influența bigotismului iudaic. Ei gândeau că, din credincioșie față de națiunea lor, li se cerea să cultive ură față de samariteni. Se mirau văzându-L pe Isus cum Se poartă. Cu toate acestea, n-au putut refuza să urmeze exemplul Lui și, în cele două zile cât au rămas în Samaria, și-au stăpânit prejudecățile, din respect față de Isus; dar în inima lor nu erau mulțumiți. Înțelegeau cu greu că, în locul disprețului și urii, trebuie să cultive mila și iubirea. Dar, după înălțarea Domnului, și-au adus aminte de învățăturile Lui și le-au înțeles mai bine. După revărsarea Duhului Sfânt, ei și-au adus iarăși aminte de privirea Mântuitorului, de cuvintele Lui, de respectul și de duioșia cu care Se purta față de străinii aceștia disprețuiți. Mai târziu, când a mers în Samaria, Petru a arătat același spirit în lucrarea sa. Ioan, când a fost chemat la Efes și la Smirna, și-a adus aminte de cele întâmplate la Sihem și inima lui s-a umplut de recunoștință pentru Învățătorul dumnezeiesc, care, prevăzând dificultățile pe care ei trebuiau să le întâmpine, le-a dat ajutor prin pilda Sa.
-194-
Mântuitorul împlinește acum aceeași lucrare ca atunci când a oferit apa vieții femeii din Samaria. Aceia care se numesc urmași ai Lui pot disprețui și alunga pe cei disprețuiți de oameni; dar nici împrejurările nașterii sau naționalitatea, nici modul de viață nu pot îndepărta iubirea Lui de la fiii oamenilor. Oricărui suflet, oricât de păcătos ar fi, Isus îi zice: “Dacă ai fi cerut de la Mine, ți-aș fi dat apă vie”.
Chemarea Evangheliei nu trebuie să fie restrânsă și prezentată numai câtorva aleși, despre care noi credem că ne-ar face onoare dacă ar primi-o. Solia trebuie să fie adresată tuturor. Oriunde se găsesc inimi deschise pentru a primi adevărul, Hristos este gata să le dea învățătură. El le descoperă pe Tatăl și închinarea plăcută Aceluia care citește inima. Pentru unii ca aceștia, nu vorbește în pilde. Atât lor, cât și femeii la fântână, El le zice: “Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela”.
Când S-a așezat să Se odihnească la fântâna lui Iacov, Isus venea din Iudea, unde lucrarea Lui adusese puține roade. El fusese lepădat de preoți și de rabini și înșiși oamenii care pretindeau că sunt ucenicii Săi nu ajunseseră să înțeleagă caracterul Său dumnezeiesc. Era obosit și flămând; cu toate acestea, nu a neglijat ocazia de a vorbi unei singure femei, deși era străină, fără legături cu Israel, și ducea o viață de păcat fățiș.
Mântuitorul nu a așteptat să se adune lume multă. Adesea, începea să dea învățătură fiind de față numai câțiva, dar, unul câte unul, trecătorii se opreau să asculte, până când o mulțime de oameni ascultau cu uimire și temere cuvintele lui Dumnezeu vorbite de Învățătorul trimis de sus. Cel care lucrează pentru Hristos nu trebuie să se lase dus de ideea că n-ar putea vorbi cu aceeași râvnă la câțiva ascultători, ca și la o mare adunare. S-ar putea întâmpla să fie un singur ascultător al soliei; dar cine poate spune cât de mare va fi influența acestuia? Pare un lucru mic chiar și pentru ucenici ca Mântuitorul să-și petreacă vremea cu o femeie din Samaria. Dar El a discutat mai serios și mai elocvent cu ea decât cu împărații, sfetnicii sau marii preoți. Învățăturile pe care i le-a spus acelei femei au fost repetate până în cele mai îndepărtate părți ale pământului.
-195-
Îndată ce L-a găsit pe Mântuitorul, samariteanca a adus și pe alții la El. Ea s-a dovedit un misionar mai harnic chiar decât ucenicii. Ei n-au văzut nimic în Samaria care să arate că era un câmp promițător. Gândurile lor erau ațintite asupra unei lucrări mari, care trebuia să se facă în viitor. Nu vedeau că în jurul lor chiar era o recoltă care trebuia adunată. Dar, prin femeia pe care o disprețuiau, o întreagă cetate a fost adusă la Mântuitorul. Ea a dus îndată lumina la compatrioții săi.
Femeia aceasta reprezintă lucrarea unei credințe practice în Hristos. Fiecare ucenic adevărat este născut în Împărăția lui Dumnezeu ca misionar. Acela care bea din apa vie devine un izvor de viață. Primitorul devine un dătător. Harul lui Hristos în suflet este ca un izvor în pustie, curgând pentru a-i răcori pe toți și făcându-i pe cei gata să piară doritori să bea din apa vieții.