Viața Lui Isus -Ziua- 19

Capitolul 19 — La fântâna lui Iacov

Capitol bazat pe textele din Ioan 4, 1-42.

În drum spre Galilea, Isus a trecut prin Samaria. La timpul prânzului, a ajuns în frumoasa vale a Sihemului. La intrarea acestei văi se afla fântâna lui Iacov. Obosit de călătorie, S-a așezat lângă fântână, în timp ce ucenicii Săi s-au dus să cumpere de mâncare.

Iudeii și samaritenii erau în mare vrăjmășie și, pe cât mai mult cu putință, evitau legăturile între ei. Comerțul cu samaritenii, în caz de nevoie, era socotit de rabini ca fiind legal; dar era condamnată orice legătură socială cu ei. Un iudeu n-ar fi cerut cu împrumut de la samariteni și n-ar fi primit de la ei o binefacere, nici măcar o bucățică de pâine sau un pahar cu apă. Mergând să cumpere hrană, ucenicii lucrau în armonie cu obiceiul națiunii lor. Dar dincolo de aceasta nu treceau. Să ceară de la un samaritean să le facă bine sau ei să-l ajute, nu intra nici în mintea ucenicilor lui Hristos.

Când S-a așezat pe marginea fântânii, Isus era slăbit de foame și sete. Călătoria începută dis-de-dimineață fusese îndelungată și acum soarele de la amiază Îl toropise. Setea Lui creștea și mai mult gândindu-Se la apa rece și înviorătoare, atât de aproape și, cu toate acestea, atât de inaccesibilă pentru El, deoarece n-avea nici frânghie, nici vas, iar fântâna era adâncă. El era la fel ca ceilalți oameni și aștepta ca cineva să vină să scoată apă.

O femeie din Samaria s-a apropiat și, părând că nu ia seama la prezența Lui, și-a umplut ulciorul cu apă. Când s-a întors să plece, Isus i-a cerut să-I dea de băut. Un oriental n-ar fi refuzat un astfel de lucru. În răsărit, apa era numită “darul lui Dumnezeu”. A da de băut unui călător însetat era considerat ca o datorie atât de sfântă, încât arabii din deșert și-ar fi părăsit drumul numai pentru scopul acesta. Ura dintre iudei și samariteni o oprea pe femeie să-I facă un bine lui Isus, dar Mântuitorul căuta un drum către inima ei și, cu tactul izvorât din iubirea Sa divină, a cerut, nu a oferit, o facere de bine. Un dar oferit ar fi fost refuzat, dar încrederea trezește încredere. Împăratul cerului a venit la această ființă disprețuită, cerându-i un serviciu. Acela care a făcut oceanul, care stăpânește apele adâncului celui mare, Acela care a deschis izvoarele și pâraiele pământului Se odihnea de oboseală la fântâna lui Iacov și avea nevoie de bunăvoința unui străin pentru a primi apă în dar.

-184-

Femeia a văzut că Isus era iudeu. Surprinsă, a uitat să-I împlinească cererea și a încercat să-I ceară un motiv pentru aceasta. “Cum se face”, a zis ea, “Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteancă?”

Isus a răspuns: “Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: ‘Dă-Mi să beau!’ tu singură ai fi cerut să bei, și El ți-ar fi dat apă vie”. Te miri că am cerut de la tine un bine atât de mic, cum ar fi să scoți apă din fântână. Dacă ai fi cerut de la Mine, ți-aș fi dat să bei din apa vieții veșnice.

Femeia n-a înțeles cuvintele lui Hristos, dar a simțit importanța lor solemnă. Purtarea ei ușuratică și batjocoritoare a început să se schimbe. Crezând că Isus vorbea despre fântâna la care se afla, I-a zis: “Doamne, n-ai cu ce să scoți apă și fântâna este adâncă; de unde ai putea să ai dar această apă vie? Ești Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta și a băut din ea el însuși?” În fața ei vedea un biet călător însetat, obosit de cale și prăfuit. În minte L-a comparat cu respectatul patriarh Iacov. Cultiva gândul atât de firesc că n-ar mai exista o fântână mai bună ca aceea dată de părinți. Ea privea înapoi la părinți, înainte — spre venirea lui Mesia, cu toate că Nădejdea părinților, Mesia în persoană, era lângă ea și nu-L cunoștea. Câte ființe însetate și astăzi se găsesc lângă fântâna de apă vie și cu toate acestea caută să se depărteze de izvorul vieții! “Să nu zici în inima ta: Cine se va sui în cer? (Să pogoare adică pe Hristos din cer.) Sau: Cine se va pogorî în adânc? (Să scoale adică pe Hristos din morți)…. Cuvântul este aproape de tine, în gura ta și în inima ta … Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn, și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit.” (Romani 10, 6-9.)

-187-

Isus n-a răspuns îndată la întrebarea privitoare la Sine, ci cu seriozitate solemnă a zis: “Oricui bea apă din apa aceasta, îi va fi iarăși sete. Dar oricui bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică”.

Acela care caută să-și stingă setea la fântânile acestei lumi va bea numai ca să înseteze iarăși. Pretutindeni se găsesc oameni nemulțumiți. Ei doresc ceva care să le umple lipsa din suflet. Unul singur este Cel care le poate împlini această lipsă. Nevoia lumii, Cel pe care-L doresc toate popoarele, este Hristos. Harul dumnezeiesc, pe care numai El îl poate da, este ca o apă vie, care curăță, înviorează și dă putere sufletului.

Isus nu voia să spună că o singură înghițitură de apă ar fi îndestulătoare pentru primitor. Acela care gustă o dată din iubirea lui Hristos va dori mereu să mai primească din ea și nu mai caută nimic altceva. Bogățiile, onorurile și plăcerile lumii nu-l mai atrag. Strigătul continuu al inimii sale este: “Mai mult din Tine”. Iar Acela care îi descoperă sufletului nevoile sale este gata să-i aline foamea și setea. Toate proviziile și tot ajutorul omenesc dau greș. Rezervoarele se vor goli, lacurile vor seca, dar Mântuitorul este o fântână care nu seacă. Putem să bem și iar să bem și de fiecare dată provizia este înnoită. Acela în care locuiește Hristos are în sine însuși o fântână de binecuvântări — “un izvor de apă din care va țâșni viață veșnică”. Din acest izvor, poate scoate tărie și har pentru toate nevoile.

În timp ce îi vorbea despre apa vie, femeia privea la El cu atenție, dar și cu uimire. El îi trezise interesul și dorința după darul de care vorbea. Și-a dat seama că El nu vorbea de apa din fântâna lui Iacov, căci din aceasta băuse ea și însetase mereu. “Doamne”, I-a zis ea, “dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete și să nu mai vin până aici să scot.”

Isus a schimbat deodată conversația. Înainte ca ființa aceasta să primească darul pe care El voia să i-l dea, trebuia ca ea să recunoască păcatul și pe Mântuitorul său. “Du-te”, i-a zis El, “de cheamă pe bărbatul tău și vino aici.” Ea a răspuns: “N-am bărbat”. În felul acesta, ea spera să evite orice discuție în direcția aceasta. Dar Mântuitorul a continuat: “Bine ai zis că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbați ai avut; și acela pe care îl ai acum, nu îți este bărbat. Aici ai spus adevărul”.

Femeia s-a cutremurat. O mână misterioasă întorcea paginile din istoria vieții ei și scotea la iveală lucrurile pe care ea le credea ascunse pentru totdeauna. Cine era Acela care putea să citească tainele vieții ei? I-au venit în minte gânduri cu privire la veșnicie, la judecata viitoare, când toate cele ascunse vor fi descoperite. În lumina aceasta, conștiința ei s-a trezit.

-188-

Nu putea să nege nimic; dar a încercat să ocolească orice aluzie cu privire la un subiect atât de neplăcut. Cu adânc respect, I-a zis: “Doamne, văd că ești prooroc”. Atunci, nădăjduind să-și aducă la tăcere conștiința, s-a îndreptat spre probleme de controversă religioasă. Dacă Acesta era cu adevărat un profet, fără îndoială că putea să-i dea îndrumări asupra acestor probleme, care fuseseră atât de mult discutate.

Cu răbdare, Isus i-a îngăduit să ducă vorba acolo unde voia. Dar, în același timp, a folosit ocazia pentru a-i aduce la cunoștință adevărul. “Părinții noștri”, a zis ea, “s-au închinat pe muntele acesta; și voi ziceți că în Ierusalim este locul unde să se închine oamenii.” Chiar în față se afla muntele Garizim. Templul lui fusese dărâmat și nu rămăsese decât altarul. Locul de închinare formase obiectul unei neîntrerupte certe între iudei și samariteni. Unii dintre strămoșii acestora din urmă făcuseră parte pe vremuri din Israel; dar, din cauza păcatelor lor, Domnul îngăduise să fie înfrânți de un neam idolatru. Vreme de multe generații, ei avuseseră legături cu oameni idolatri, a căror religie a molipsit treptat credința lor. Este adevărat, ei susțineau că idolii nu făceau decât să le reamintească despre Dumnezeul cel viu, Conducătorul universului; cu toate acestea, oamenii erau mânați să se închine la chipurile lor cioplite.

Când templul din Ierusalim a fost rezidit în timpul lui Ezra, samaritenii au vrut să dea și ei ajutor. Li s-a refuzat însă acest privilegiu și de atunci a izbucnit o vrăjmășie cruntă între cele două popoare. Samaritenii au clădit un templu rival pe muntele Garizim. Aici se închinau lui Dumnezeu după ritualul mozaic, deși nu renunțaseră deplin la idolatrie. Dar peste ei au venit dezastre, templul lor a fost dărâmat de vrăjmași și părea că se află sub blestem; cu toate acestea, se țineau de tradițiile și de formele lor de închinare. Ei nu voiau să recunoască Templul de la Ierusalim ca locaș al lui Dumnezeu, nici să admită că religia iudeilor era superioară religiei lor.

Răspunzându-i femeii, Isus i-a zis: “Crede-Mă că vine ceasul când nu vă veți închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinați la ce nu cunoașteți, noi ne închinăm la ce cunoaștem, căci mântuirea vine de la iudei”. Isus îi dovedise că era liber de prejudecățile iudeilor față de samariteni. Acum căuta să nimicească prejudecata femeii samaritence contra iudeilor. Deși amintise faptul că religia samaritenilor era stricată din cauza idolatriei, El a spus că adevărurile cele mai mari cu privire la mântuire au fost încredințate iudeilor și că dintre ei trebuia să vină Mesia. În scrierile sacre, ei aveau o descriere lămurită a caracterului lui Dumnezeu și a principiilor guvernării Sale. Isus Se așeza între iudei ca între aceia cărora Dumnezeu le dăduse o dreaptă cunoștință despre Sine.

-189-

El dorea să înalțe gândurile femeii deasupra lucrurilor care priveau ceremoniile și formele, deasupra controverselor. “Vine ceasul”, a zis El, “și acum a și venit, când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și adevăr, fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl. Dumnezeu este Duh și cine se închină Lui trebuie să se închine în duh și adevăr.”

Aici este făcut cunoscut același adevăr pe care Domnul Isus i l-a descoperit și lui Nicodim, când a zis: “Dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.” (Ioan 3, 3.) Oamenii nu ajung în comuniune cu cerul, cercetând un munte sfânt sau un templu sacru. Religia nu trebuie să fie mărginită la forme și ceremonii exterioare. Religia care vine de la Dumnezeu este singura religie care duce la Dumnezeu. Pentru a-L sluji corect, trebuie să fim născuți din Duhul Sfânt. Acesta va curăți inima și va înnoi mintea, dându-ne o nouă putere de a-L cunoaște și a-L iubi pe Dumnezeu. Acesta ne va face să ascultăm de bunăvoie de toate cerințele Lui. Aceasta este adevărata închinare. Ea este fructul lucrării Duhului Sfânt. Toate rugăciunile sincere sunt inspirate de Duhul și asemenea rugăciuni sunt plăcute lui Dumnezeu. Oriunde un suflet caută pe Dumnezeu, se dă pe față lucrarea Duhului și Dumnezeu Se descoperă acelui suflet. Deoarece asemenea închinători caută, El așteaptă să-i primească și să facă din ei fiii și fiicele Lui.

În timp ce vorbea cu Isus, femeia a fost impresionată de cuvintele Lui. Ea n-a auzit niciodată asemenea lucruri nici de la preoții poporului ei și nici de la iudei. Când i-a fost descris trecutul vieții, și-a dat seama de lipsa ei cea mare. A simțit setea sufletului, pe care apele fântânii din Sihar n-o puteau stinge niciodată. Nimic din ceea ce întâlnise până aici n-a atras-o către o țintă mai înaltă. Isus a convins-o că citea tainele vieții ei și cu toate acestea a simțit că îi este prieten, plin de milă și de iubire. În timp ce curăția prezenței Lui îi condamnase păcatul, El nu rostise nici un cuvânt de acuzare, dar îi vorbise de harul Lui care-i putea înnoi sufletul. Ea a început să se convingă despre natura Lui. În mintea ei s-a ridicat întrebarea: “Nu cumva acesta este Mesia așteptat de atâta vreme?” Ea a zis: “Știu că are să vină Mesia (căruia I se zice Hristos); când va veni El, are să ne spună toate lucrurile”. Isus i-a răspuns: “Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela”.