Capitolul 17 — Nicodim
Capitol bazat pe textele din Ioan 3, 1-17.
Nicodim avea o poziție înaltă și de mare răspundere în națiunea iudeilor. Educația lui fusese dintre cele mai alese, avea talente puțin obișnuite și era un membru onorat al consiliului național. Împreună cu alții, el fusese mișcat de învățătura lui Isus. Cu toate că era bogat, învățat și onorat, fusese atras în mod neînțeles de umilul Nazarinean. Învățăturile pornite de pe buzele Mântuitorului îl impresionaseră foarte mult și dorea să cunoască mai mult din aceste adevăruri minunate.
Autoritatea manifestată de Isus la curățirea templului deșteptase ura neîmpăcată a preoților și conducătorilor. Ei se temeau de puterea acestui străin. Îndrăzneala aceasta din partea unui galilean necunoscut nu trebuia să fie tolerată. Ei erau înclinați să pună capăt lucrării Lui. Dar nu toți erau de acord cu acest plan. Unii se temeau să se împotrivească Aceluia care era călăuzit în mod vizibil de Duhul lui Dumnezeu. Își aminteau cum fuseseră omorâți profeții pentru că mustraseră păcatele conducătorilor lui Israel. Știau că robia neamului iudeu sub o națiune păgână era urmarea lepădării cu încăpățânare a mustrărilor lui Dumnezeu. Se temeau ca nu cumva, uneltind împotriva lui Isus, preoții și conducătorii să pornească pe urmele părinților lor și să aducă alte nenorociri asupra națiunii. Și Nicodim împărtășea aceste simțăminte. Într-un consiliu al Sinedriului, când discutau măsurile ce trebuie să se ia cu privire la Isus, Nicodim a recomandat prevedere și moderație. El a susținut că, dacă Isus era într-adevăr învestit cu autoritate de la Dumnezeu, ar fi fost primejdios ca ei să respingă avertizările Lui. Preoții n-au îndrăznit să nesocotească acest sfat și, pentru o vreme, n-au luat măsuri pe față împotriva Mântuitorului.
-168-
De când auzise de Isus, Nicodim începuse să studieze cu râvnă profețiile despre Mesia și, cu cât studia mai mult, cu atât era mai mult convins că El era Cel care trebuia să vină. Ca mulți alții din Israel, fusese întristat de profanarea templului. Fusese de față când Isus îi izgonise pe cumpărători și pe vânzători; văzuse manifestarea cea minunată a puterii dumnezeiești; L-a văzut pe Mântuitorul primind pe cei săraci și vindecând pe cei bolnavi; văzuse privirea lor plină de bucurie și ascultase cuvintele lor de laudă și nu putea pune la îndoială faptul că Isus din Nazaret era trimisul lui Dumnezeu.
El dorea din toată inima să stea de vorbă cu Isus, dar se ferea să meargă la El pe față. Ar fi fost prea umilitor pentru un conducător al iudeilor să dea pe față simpatie pentru un învățător al iudeilor până atunci atât de puțin cunoscut. Și dacă vizita lui ar fi ajuns la cunoștința Sinedriului, ar fi făcut ca asupra lui să se reverse disprețul și bănuielile lor. Așa că s-a hotărât să aibă o întâlnire tainică, scuzându-se pe motivul că, dacă ar fi mers pe față, și alții ar fi urmat pilda lui. Aflând prin cercetări anume făcute că locul unde Se retrage Mântuitorul este pe Muntele Măslinilor, el a așteptat până când orașul s-a cufundat în liniște și după aceea L-a căutat.
În fața lui Hristos, Nicodim a simțit o stranie timiditate, pe care a căutat să o ascundă sub o aparență de calm și demnitate. “Învățătorule”, zise el, “știm că ești un Învățător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el”. Vorbind de darurile deosebite pe care le avea Isus ca învățător, precum și de puterea Lui uimitoare de a face minuni, el spera să netezească drumul spre această ocazie. Cuvintele lui aveau ca scop să exprime și să producă încredere, dar de fapt exprimau necredință. El nu L-a recunoscut pe Isus ca Mesia, ci numai ca pe un Învățător trimis de Dumnezeu.
În loc să răspundă la aceste cuvinte de salutare, Isus și-a îndreptat privirea asupra vorbitorului ca și când ar fi citit în sufletul lui. În înțelepciunea Sa nețărmurită, a văzut în fața Sa un om care căuta adevărul. El știa pentru ce a venit și, cu dorința de a adânci și mai mult convingerea care se găsea în mintea ascultătorului, i-a vorbit în mod direct, spunând solemn, dar blând: “Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.” (Ioan 3, 3.)
-171-
Nicodim venise la Domnul cu gândul să aibă o discuție cu El, dar Isus i-a vorbit despre principiile fundamentale ale adevărului. El i-a spus lui Nicodim: Nu de cunoștințe teoretice ai nevoie atât de mult, ci de renaștere spirituală. Nu trebuie să-ți satisfaci curiozitatea, ci să ai o inimă nouă. Trebuie să primești o viață nouă de sus, înainte de a putea aprecia lucrurile cerești. Până când nu se produce această schimbare, care face toate lucrurile noi, nu-ți va fi de nici un folos să discuți autoritatea sau misiunea Mea.
Nicodim ascultase predica lui Ioan Botezătorul despre pocăință și botez și auzise cum îi îndruma pe oameni către Acela care trebuia să boteze cu Duhul Sfânt. El însuși simțise că între iudei era o mare lipsă de viață spirituală, că erau stăpâniți într-o mare măsură de bigotism și de ambiție lumească. Nădăjduise după o stare de lucruri mai bună la venirea lui Mesia. Dar solia cercetătoare de inimă a lui Ioan Botezătorul nu lucrase în el convingerea de păcat. Era un fariseu dintre cei mai plini de râvnă și se lăuda cu faptele lui bune. Era mult mai stimat pentru binefacerile și dărnicia cu care susținea serviciul din templu și se simțea sigur de favoarea lui Dumnezeu. Se înfiora la gândul unei împărății care era prea curată ca el să o poată vedea în starea lui actuală.
Vorbirea figurată despre nașterea din nou pe care o folosise Isus nu era cu totul străină pentru Nicodim. Cei convertiți de la păgânism la credința lui Israel erau adesea asemănați cu niște copii de curând născuți. De aceea, el a înțeles că vorbele lui Isus nu trebuiau luate în sens literal. Dar, în virtutea nașterii sale ca israelit, el se socotea sigur de un loc în Împărăția lui Dumnezeu. Socotea că nu are nevoie de schimbare. De aceea a fost surprins de cuvintele Mântuitorului. Mai mult, se simțea iritat de aplicarea lor la persoana sa. Îngâmfarea fariseului se lupta cu dorința sinceră a căutătorului după adevăr. S-a mirat că Hristos îi vorbește în felul acesta, fără a respecta poziția lui de conducător în Israel.
Luat prin surprindere, i-a răspuns lui Hristos în cuvinte pline de ironie: “Cum se poate naște un om bătrân?” Asemenea multora când li se prezintă adevăruri tăioase, a dat pe față faptul că omul firesc nu primește lucrurile Duhului Sfânt. În el nu este nimic care să răspundă la lucrurile spirituale, pentru că lucrurile spirituale se judecă spiritual.
Dar Mântuitorul n-a răspuns argumentelor lui cu explicații. Ridicându-și mâna cu demnitate solemnă, El a rostit adevărul cu o siguranță și mai mare: “Adevărat, adevărat îți spun că, dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu”. Nicodim știa că Isus vorbea acum despre botezul cu apă și despre înnoirea inimii prin Duhul lui Dumnezeu. El era convins că se află în fața Aceluia despre care profetizase mai înainte Ioan Botezătorul.
-172-
Isus a continuat: “Ce este născut din carne, este carne, și ce este născut din Duh, este duh”. Din fire, inima este rea și “cum ar putea să iasă dintr-o ființă necurată un om curat? Nu poate să iasă nici unul.” (Iov 14, 4.) Nici o născocire omenească nu poate găsi un leac pentru sufletul păcătos. “Umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, și nici nu poate să se supună”. “Din inimă ies gândurile rele, uciderile, adulterele, desfrânările, furtișagurile, mărturiile mincinoase, hulele.” (Romani 8, 7; Matei 15, 19.) Mai înainte ca pârâul să devină curat, trebuie curățit izvorul inimii. Acela care încearcă să ajungă la cer prin faptele lui de păzire a legii încearcă o imposibilitate. Nu este nici o siguranță pentru acela care are o religie legalistă, o formă de evlavie. Viața de creștin nu este o modificare sau o îmbunătățire a celei vechi, ci o transformare a firii. Se produce moartea față de eu și față de păcat și o viață cu totul nouă. Schimbarea aceasta nu se poate produce decât prin lucrarea puternică a Duhului Sfânt.
Nicodim era încă nedumerit și Isus a folosit vântul ca ilustrație pentru cuvintele Sale: “Vântul suflă încotro vrea și-i auzi vuietul; dar nu știi de unde vine, nici încotro merge. Tot așa este cu oricine este născut din Duhul”.
Vântul se aude prin ramurile pomilor, fremătând printre frunze și flori, dar nu se vede și nimeni nu știe de unde vine sau unde se duce. Tot așa este și cu lucrarea Duhului Sfânt asupra inimii. Nu poate fi explicată mai mult decât mișcarea vântului. Cineva poate că nu ar fi în stare să spună timpul sau locul anumit sau să urmărească toate amănuntele lucrării de întoarcere la Dumnezeu, dar lucrul acesta nu dovedește că nu este convertit. Printr-un mijloc tot atât de nevăzut ca și vântul, Hristos lucrează continuu asupra inimii. Puțin câte puțin, poate fără ca primitorul lor să-și dea seama, se produc impresii care tind să atragă sufletul la Hristos. Acestea pot să vină prin meditație asupra Lui, prin citirea Scripturilor sau prin auzirea Cuvântului de la un predicator. Deodată, când Duhul vine cu un apel mai direct, sufletul se predă lui Isus, plin de bucurie. Mulți numesc aceasta o convertire bruscă, dar ea este rezultatul lucrării îndelungate a Duhului lui Dumnezeu, o lucrare făcută cu multă răbdare.
-173-
Cu toate că nu se vede, vântul produce efecte văzute și simțite. La fel și lucrarea Duhului asupra sufletului se descoperă în fiecare faptă a aceluia care a simțit puterea Lui salvatoare. Când ia inima în stăpânire, Duhul lui Dumnezeu transformă viața. Gândurile păcătoase sunt înlăturate, faptele rele sunt părăsite, iubirea, umilința și pacea iau locul mâniei, invidiei și certurilor. Bucuria ia locul întristării, iar fața oglindește lumina cerească. Nimeni nu vede mâna care ridică povara, nimeni nu vede lumina care se coboară de sus. Binecuvântarea vine atunci când sufletul se predă prin credință lui Dumnezeu. Apoi, acea putere pe care nici un ochi omenesc nu o poate vedea creează o făptură nouă, după chipul lui Dumnezeu.
Este cu neputință pentru o minte mărginită să înțeleagă lucrarea mântuirii. Taina ei întrece știința omenească; dar acela care trece de la moarte la viață își dă seama că aceasta este o realitate dumnezeiască. Putem cunoaște începutul mântuirii printr-o experiență personală. Urmările se văd în decursul veacurilor veșnice.
În timp ce Isus vorbea, câteva raze de adevăr au pătruns în mintea conducătorului. Influența mângâietoare și cuceritoare a Duhului Sfânt i-a impresionat inima. Cu toate acestea, n-a înțeles deplin cuvintele Mântuitorului. El nu se gândea atât la nevoia de a fi născut din nou, cât la felul în care se poate face lucrul acesta. El a zis cu uimire: “Cum se poate face așa ceva?”
“Tu ești învățătorul lui Israel și nu pricepi aceste lucruri?” a întrebat Isus. Fără îndoială că un om căruia i se dăduse instruirea religioasă a oamenilor nu trebuia să fie necunoscător al unor adevăruri așa de importante. Cuvintele Sale au transmis învățătura că, în loc să se simtă iritat de cuvintele spuse așa de clar, Nicodim ar fi trebuit să-și formeze o părere umilită despre sine, datorită ignoranței lui spirituale. Cu toate acestea, Hristos vorbea așa de solemn și demn, iar privirea și glasul Lui exprimau atâta iubire sinceră, încât Nicodim nu s-a simțit jignit când și-a dat seama de situația umilitoare în care se afla.
Dar, când Isus i-a explicat că misiunea Sa pe pământ era aceea de a întemeia o împărăție spirituală, și nu una pământească, ascultătorul Său a început să se tulbure. Văzând lucrul acesta, Isus a mai adăugat: “Dacă v-am vorbit despre lucruri pământești și nu credeți, cum veți crede când vă voi vorbi despre lucrurile cerești?” Dacă Nicodim nu putea să primească învățătura lui Hristos, prin care ilustra lucrarea harului asupra inimii, cum ar fi putut să înțeleagă natura slavei Împărăției cerești? Pentru că nu înțelegea natura lucrării lui Hristos pe pământ, nu putea să înțeleagă nici lucrarea Lui din ceruri.
Iudeii pe care îi izgonise din templu pretindeau că sunt fiii lui Avraam, dar ei fugeau din fața Mântuitorului, pentru că nu puteau suporta slava lui Dumnezeu care se manifesta prin El. În felul acesta, dovedeau că nu erau pregătiți prin harul lui Dumnezeu să ia parte la slujbele sfinte din templu. Erau plini de râvnă să păstreze înfățișarea sfințeniei, dar neglijau sfințenia inimii. În timp ce țineau cu toate puterile de litera legii, ei o călcau continuu în spiritul ei. Lucrul de care ei aveau mai multă nevoie era tocmai acea transformare de care îi vorbise Hristos lui Nicodim — o renaștere morală, o curățire de păcat și o înnoire a cunoașterii și a sfințeniei.
-174-
Orbirea lui Israel în ce privește lucrarea de renaștere n-avea nici o scuză. Sub inspirația Duhului Sfânt, Isaia scrisese: “Toți am ajuns ca niște necurați, și toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită”. David se ruga și el: “Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic”. Iar prin Ezechiel se dăduse făgăduința: “Vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră și vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi și vă voi face să urmați poruncile Mele și să păziți și să împliniți Legile Mele.” (Isaia 64, 6; Psalmii 51, 10; Ezechiel 36, 26.27.)
Nicodim citise cuvintele acestea cu o minte întunecată, dar acum începea să-și dea seama de înțelesul lor adevărat. El a văzut că numai ascultarea rece de litera legii, așa cum era aplicată la viața exterioară, nu poate să dea nimănui dreptul de a intra în Împărăția cerurilor. După aprecierea oamenilor, viața lui fusese dreaptă și onorabilă; dar, în fața lui Hristos, el și-a simțit inima pătată și viața nesfântă.
Nicodim era atras spre Hristos. În timp ce Mântuitorul i-a explicat despre nașterea din nou, el a dorit ca și în el să se producă această schimbare. Prin ce mijloace se putea realiza? Isus răspunse la această întrebare nerostită: “După cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică”.
Acum se vorbea despre lucruri cunoscute de Nicodim. Simbolul șarpelui înălțat îi explica misiunea Mântuitorului. Pe când poporul Israel murea din cauza mușcăturii șerpilor înfocați, Dumnezeu îl învățase pe Moise să facă un șarpe de aramă și să-l înalțe în mijlocul adunării. După aceea, s-a dat de veste în toată tabăra că toți cei care vor privi la șarpe vor trăi. Oamenii știau bine că șarpele n-avea în sine nici o putere ca să-i ajute. Era un simbol al lui Hristos. După cum chipul făcut în forma șerpilor ucigători a fost pentru vindecarea lor, Cineva “într-o formă asemănătoare cu a păcatului” trebuia să vină ca Mântuitor al lor. (Romani 8, 3.) Mulți israeliți considerau că slujbele și jertfele aveau în ele puterea de a-i elibera de păcat, dar Dumnezeu dorise să-i învețe că n-aveau mai mare valoare ca șarpele de aramă. Rolul lor era de a îndruma mintea spre Mântuitorul. Fie că era vorba de vindecarea rănilor, fie că era vorba de iertarea păcatelor, ei nu puteau face nimic altceva, decât să arate credință în Darul lui Dumnezeu. Ei aveau să privească și să trăiască.
-175-
Poate că cei mușcați de șarpe întârziau să privească. Poate s-au întrebat cum se făcea că acel simbol de aramă avea putere. Poate că au cerut o explicație științifică. Dar nu s-a dat nici o explicație. Ei trebuiau să accepte Cuvântul lui Dumnezeu dat lor prin Moise. Dacă refuzau să privească, piereau.
Nu prin certuri și discuții se luminează un suflet. Trebuie să privim și să trăim. Nicodim a primit învățătura și a luat-o cu el. A cercetat Scripturile într-un chip nou, nu ca să discute o teorie, ci ca să primească viață pentru suflet. El a început să vadă Împărăția cerului pe măsură ce s-a supus călăuzirii Duhului Sfânt.
Și astăzi, mii de oameni au nevoie să învețe același adevăr care i-a fost dat ca învățătură lui Nicodim, prin simbolul cu șarpele înălțat. Ei se încred în ascultarea de Legea lui Dumnezeu, care să-i recomande pentru cer. Când sunt invitați să privească la Isus și să creadă că El îi mântuiește numai prin harul Său, ei exclamă: “Cum poate să se facă aceasta?”
Asemenea lui Nicodim, trebuie să fim gata să intrăm în viață la fel ca și cel mai mare păcătos. Afară de Hristos, “nu este alt nume sub cer dat oamenilor, prin care să fim mântuiți.” (Faptele Apostolilor 4, 12.) Prin credință primim harul lui Dumnezeu; dar credința nu este mântuitorul nostru. Ea nu ne dă nici un câștig. Ea este numai mâna prin care ne prindem de Hristos și ne însușim meritele Lui, care înseamnă vindecare de păcat. Și nici măcar nu putem să ne pocăim fără ajutorul Duhului Sfânt. Scriptura spune despre Hristos: “Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălțat cu puterea Lui, și L-a făcut Domn și Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăința și iertarea păcatelor.” (Faptele Apostolilor 5, 31.) Pocăința vine de la Hristos, tot așa cum vine și iertarea.
Prin urmare, cum suntem noi mântuiți? “După cum Moise a înălțat șarpele în pustie”, tot așa a fost înălțat și Fiul omului și toți aceia care au fost înșelați și mușcați de șarpe pot să privească și să trăiască. “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” (Ioan 1, 29.) Lumina care pornește de la cruce descoperă iubirea lui Dumnezeu. Iubirea Lui ne atrage către Sine. Dacă nu ne împotrivim acestei atracții, vom fi conduși la piciorul crucii, plini de pocăință pentru păcatele care L-au răstignit pe Mântuitorul. După aceea, Duhul lui Dumnezeu produce prin credință o nouă viață în suflet. Gândurile și dorințele sunt aduse în ascultare de voința lui Hristos. Inima și mintea sunt create din nou, după chipul Aceluia care lucrează în noi ca să-și supună totul. Apoi se scrie Legea lui Dumnezeu în minte și inimă și putem zice împreună cu Hristos: “Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule.” (Psalmii 40, 8.)
-176-
În convorbirea cu Nicodim, Isus a descris planul de mântuire și misiunea Lui în lume. În nici o altă cuvântare n-a descris El mai complet, pas cu pas, lucrarea ce trebuie să se facă în inima oamenilor care vor moșteni Împărăția cerurilor. Chiar la începutul lucrării Lui, a descoperit adevărul unuia dintre membrii Sinedriului — mintea cea mai receptivă, un învățător oficial al poporului. Dar conducătorii lui Israel n-au primit lumina. Nicodim a ascuns adevărul în inima sa și, timp de trei ani, nu se părea că va aduce roadă.
Dar Isus cunoștea pământul în care aruncase sămânța. Cuvintele spuse în timpul nopții unui singur ascultător, pe dealul singuratic, nu s-au pierdut. Câtva timp, Nicodim nu L-a mărturisit în public pe Hristos, dar l-a preocupat viața Lui și I-a cercetat învățăturile. În sfatul Sinedriului, s-a opus neîncetat la uneltirile preoților de a-L distruge. Când, în cele din urmă, Isus a fost înălțat pe cruce, Nicodim și-a adus aminte de cele învățate pe Muntele Măslinilor: “După cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică”. Lumina adusă de întrevederea aceea tainică a luminat crucea de pe Golgota și Nicodim a recunoscut în Isus pe Mântuitorul lumii.
-177-
După înălțarea Domnului, în timp ce ucenicii erau împrăștiați din cauza persecuțiilor, Nicodim a ieșit plin de curaj în față. El și-a folosit averea pentru susținerea bisericii care tocmai se născuse, atunci când iudeii se așteptau ca, la moartea lui Isus, ea să fie desființată. În timp de primejdie, omul acesta, pe vremuri atât de fricos și îndoielnic, a fost tare ca stânca, încurajând credința ucenicilor și ajutându-i cu mijloace pentru a duce Evanghelia mai departe. A fost batjocorit și persecutat de aceia care îl onoraseră pe vremuri. A ajuns sărac în ce privește bunurile pământești, dar n-a scăzut în ce privește credința aceea care-și avea începutul în noaptea când a stat de vorbă cu Isus.
Nicodim i-a povestit lui Ioan istoria acelei întâlniri și prin pana lui a fost scrisă pentru învățătura a milioane de oameni. Adevărurile spuse atunci au și astăzi aceeași valoare ca în noaptea aceea solemnă pe dealul umbrit, când unul din mai marii iudeilor a venit să învețe calea vieții de la Învățătorul umil din Galilea.