Capitolul 12 — Ispitirea lui Isus
Capitol bazat pe textele din Matei 4, 1-11; Marcu 1, 12.13; Luca 4, 1-13.
“Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan și a fost dus de Duhul în pustie.” Cuvintele lui Marcu au un înțeles mai adânc. El spune: “Îndată după aceea Duhul a mânat pe Isus în pustie, unde a stat patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Acolo stătea împreună cu fiarele sălbatice”. “N-a mâncat nimic în zilele acelea.”
Când a fost dus în pustie pentru a fi ispitit, Isus a fost mânat de Duhul lui Dumnezeu. El nu a chemat ispita. S-a dus în pustie ca să fie singur și să mediteze asupra misiunii și lucrării Sale. Prin post și rugăciune, El avea să-și întărească sufletul pentru cărarea însângerată pe care trebuia să meargă. Dar Satana știa că Isus S-a dus în pustie și a socotit că acela era timpul cel mai potrivit pentru a se apropia de El.
În lupta care se dădea între Domnul luminii și mai marele împărăției întunericului, aveau să se hotărască lucruri mari pentru lume. După ce l-a ademenit pe om la păcat, Satana avea pretenția că pământul este al lui și s-a numit pe sine domn al acestei lumi. Pentru că părinții neamului omenesc primiseră firea lui, el voia să-și așeze împărăția aici. El spunea că oamenii l-au ales ca domnitor. Câștigând stăpânirea asupra oamenilor, el și-a întins puterea peste lumea întreagă. Hristos a venit să respingă pretenția lui Satana. Ca Fiu al omului, Hristos avea să stea hotărât de partea lui Dumnezeu. În felul acesta, se dovedea că Satana nu stăpânea întregul neam omenesc, iar pretenția lui asupra lumii era falsă. Toți cei care doreau aveau să fie eliberați de sub puterea lui. Stăpânirea pierdută de Adam prin păcat avea să fie recâștigată.
-115-
Încă de când i s-a spus șarpelui în Eden: “Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei” (Geneza 3, 15), Satana a știut că nu are o stăpânire absolută asupra lumii. Se vedea că în oameni lucrează o putere împotriva stăpânirii lui. Cu interes profund, el a urmărit jertfele aduse de Adam și de fiii lui. În ceremoniile acestea, el a întrezărit simbolul unei legături între pământ și cer. S-a hotărât să se interpună în această legătură și s-o rupă. El a prezentat în mod fals atât pe Dumnezeu, cât și formele care îi duceau pe oameni la Mântuitorul. Oamenii au fost făcuți să se teamă de Dumnezeu ca de Unul care avea plăcere să-i distrugă. Jertfele care ar fi trebuit să descopere iubirea Sa erau aduse numai ca să potolească mânia Lui. Satana îi ațâța pe oameni la patimi urâte, ca astfel să-i poată stăpâni mai bine. Când s-a dat Cuvântul scris al lui Dumnezeu, Satana a studiat profețiile cu privire la venirea Mântuitorului. Din generație în generație, el a lucrat ca să-i orbească pe oameni față de aceste profeții, și ei să-L lepede pe Hristos la venirea Lui.
La nașterea lui Isus, Satana știa că venise Cineva, care avea o împuternicire divină, ca să lupte pentru a-i lua stăpânirea. El a început să tremure când a auzit cuvintele îngerului, care adevereau autoritatea Împăratului nou-născut. Satana cunoștea foarte bine poziția pe care o avea Hristos în cer, ca Preaiubit al Tatălui. Faptul că Fiul lui Dumnezeu trebuia să vină pe pământul acesta ca om îl umplea de uimire și de temere. El nu putea să pătrundă taina acestei mari jertfe. Sufletul lui egoist nu putea înțelege o așa iubire pentru neamul omenesc înșelat. Gloria și pacea din ceruri și bucuria comuniunii cu Dumnezeu erau slab înțelese de oameni, dar ele erau prea bine cunoscute de Lucifer, heruvimul acoperitor. De când pierduse cerul, se hotărâse să se răzbune, făcându-i și pe alții să-i împărtășească soarta. Lucrul acesta căuta el să-l realizeze, făcându-i să subaprecieze lucrurile cerești și să-și lege inima de lucrurile pământești.
-116-
Nu fără piedici urma să câștige Comandantul cerului inimile oamenilor pentru Împărăția Lui. El a fost atacat de cel rău fără încetare, chiar de când era un prunc în Betleem. În Hristos, se manifesta chipul lui Dumnezeu și, pe motivul acesta, sfaturile diavolești luaseră hotărârea să-L doboare. N-a fost ființă în lumea aceasta care să scape de sub puterea înșelătorului. Forțele confederației răului au fost împinse, după un plan hotărât, să se lupte cu El și, dacă va fi cu putință, să-L biruie.
La botezul Mântuitorului, Satana se găsea între cei de față. A văzut slava Tatălui umbrind pe Fiul Său. A auzit glasul lui Iehova, adeverind dumnezeirea lui Isus. De la căderea lui Adam în păcat, neamul omenesc se desprinsese de legătura directă cu Dumnezeu; legătura între cer și pământ se făcuse prin Hristos. Dar acum, la venirea lui Isus, “într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8, 3), Tatăl Însuși a vorbit. Mai înainte, comunicase cu omenirea prin Hristos; acum, comunica în Hristos. Satana nădăjduia că dezgustul pe care-l are Dumnezeu față de păcat va aduce o despărțire veșnică între cer și pământ; dar acum s-a dovedit că legătura dintre Dumnezeu și om fusese restabilită.
Satana a văzut că trebuie să învingă sau să fie învins. Problemele disputate erau prea mari pentru a fi încredințate îngerilor aliați. Trebuia să poarte el însuși lupta. Toate puterile apostaziei s-au unit împotriva Fiului lui Dumnezeu. Hristos a fost pus ca țintă pentru toate armele vrăjmașului.
Mulți privesc la această luptă dintre Hristos și Satana ca la ceva care n-are nici o legătură cu viața lor și care nu prezintă interes pentru ei. Dar lupta aceasta se repetă în adâncul inimii oricărui om. Nimeni nu părăsește rândurile celui rău pentru a-I sluji lui Dumnezeu fără să întâmpine asalturile lui Satana. Ademenirile la care a rezistat Hristos au fost aceleași cărora nouă ne este atât de greu să ne împotrivim. Ele au fost aruncate într-o măsură cu atât mai mare asupra lui Hristos, cu cât caracterul Lui este superior caracterului nostru. Ducând povara grozavă a păcatelor lumii, Hristos a biruit ispita poftei, iubirea de lume și dorința după strălucire, care duce la îngâmfare. Ispitele acestea i-au biruit pe Adam și pe Eva și tot ele ne înving pe noi atât de repede.
-117-
Satana arătase spre păcatul lui Adam ca o dovadă că Legea lui Dumnezeu este nedreaptă și nu poate fi ascultată. Hristos avea să îndrepte greșeala lui Adam în corp omenesc. Dar, atunci când Adam fusese asaltat de ispititorul, asupra lui nu era nici unul dintre efectele păcatului. El se găsea în tăria bărbăției desăvârșite, plin de vigoare la spirit și la trup. El era înconjurat de slava Edenului și era zilnic în legătură cu ființele cerești. Nu tot astfel era Isus când a intrat în pustie, să se lupte cu Satana. Timp de patru mii de ani, neamul omenesc pierduse din tăria fizică, din puterea mintală și din valoarea morală, iar Hristos a luat asupra Sa slăbiciunile unei omeniri degenerate. Numai așa putea să-l răscumpere pe om din adâncurile decăderii în care se afla.
Mulți spun că ar fi fost cu neputință ca Hristos să fie biruit de ispită. În cazul acesta, nu putea să fie așezat în locul lui Adam și n-ar fi putut să câștige biruința pierdută de Adam. Dacă noi am avea de dus o luptă mai grea decât a avut de dus Hristos, El n-ar mai fi în stare să ne ajute. Dar Mântuitorul nostru a luat corpul omenesc cu toate slăbiciunile lui. El a luat natura omului cu posibilitatea căderii în ispită. Tot ce avem noi de suportat a fost suportat și de El.
Atât la Hristos, cât și la perechea sfântă din Eden, pofta a stat la temelia primei mari ispite. De acolo, de unde a început ruina noastră, trebuia să înceapă lucrarea pentru mântuire. După cum, prin cedarea în fața poftei, Adam a căzut, tot astfel, prin înfrângerea poftei, Hristos trebuia să biruie. Acolo a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți; la urmă a flămânzit. Ispititorul s-a apropiat de El și I-a zis: “‘Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește ca pietrele acestea să se facă pâini’. Drept răspuns, Isus i-a zis: ‘Este scris: “Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”’”.
De la Adam până la Hristos, neînfrânarea a făcut să crească puterea poftelor și pasiunilor până când acestea au ajuns să nu mai aibă aproape nici o limită. Din cauza aceasta, oamenii au decăzut și s-au îmbolnăvit și în ei nu se găsea putere pentru biruință. Pentru binele omului, Hristos a câștigat biruința, îndurând cea mai grea încercare. Pentru fericirea noastră, El a exercitat o stăpânire de sine mai tare decât foamea sau moartea. Și tocmai în această primă biruință erau cuprinse atâtea lucruri care se găsesc în toate luptele noastre cu puterile întunericului.
-118-
Când a intrat în pustie, Isus era înconjurat de slava Tatălui. Absorbit în comuniunea cu Dumnezeu, a fost înălțat mai presus de slăbiciunile omenești. Dar slava s-a depărtat și El a fost lăsat singur să lupte cu ispita. Ea înainta din toate părțile. Natura Sa omenească se cutremura în fața luptei care Îl aștepta. Timp de patruzeci de zile, El postise și Se rugase. Slab și sfârșit de puteri din cauza foamei, obosit și hărțuit de gânduri, “atât de schimonosită Îi era fața și atât de mult se deosebea înfățișarea Lui de a fiilor oamenilor.” (Isaia 52, 14.) Acum era o ocazie pentru Satana. Acum, credea el, va putea să-L biruie pe Hristos.
Deodată a venit la Mântuitorul, ca și cum ar fi fost un răspuns la rugăciunea Lui, cineva având înfățișarea de înger ceresc. El spunea că a primit poruncă de la Dumnezeu să spună că postul lui Hristos se terminase. După cum Dumnezeu trimisese un înger să oprească mâna lui Avraam ca să nu-l jertfească pe Isaac, tot astfel Tatăl, mulțumit de voința lui Hristos de a merge pe drumul însângerat, trimisese un înger să-L elibereze; aceasta a fost vestea adusă lui Isus. Mântuitorul era istovit de foame, tânjind după hrană, când Satana L-a atacat pe neașteptate. Arătând la pietrele presărate în pustie, pietre în formă de pâine, ispititorul zise: “Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește ca pietrele acestea să se facă pâini”.
Deși înfățișarea lui era ca a unui înger de lumină, aceste prime cuvinte — “dacă ești Fiul lui Dumnezeu” — i-au trădat caracterul. Era o încercare vicleană de a introduce îndoiala. Dacă Isus ar fi făcut ceea ce propunea Satana, ar fi însemnat că primește îndoiala. Planul ispititorului era acela de a-L doborî pe Hristos prin aceleași mijloace care îi aduseseră biruința față de neamul omenesc la început. Cu câtă prefăcătorie se apropiase Satana de Eva în Eden! “Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: ‘Să nu mâncați din toți pomii din grădină’?” (Geneza 3, 1.) În ceea ce privește cuvintele ispititorului, ele cuprindeau un adevăr; dar, în felul lui de a le spune, se simțea disprețul ascuns față de cuvintele lui Dumnezeu. În forma negativă, era o îndoială față de sinceritatea cuvintelor lui Dumnezeu. Satana căuta să infiltreze în mintea Evei gândul că Dumnezeu nu va face cum a zis; că a reține un fruct așa de frumos era în contradicție cu iubirea și mila Sa față de om. Așa a căutat ispititorul și acum să-I inspire lui Hristos sentimentele lui: “Dacă ești Fiul lui Dumnezeu”. Cuvintele acestea erau amestecate cu amărăciune. În tonul glasului lui era o expresie de totală necredință. Așa să-L trateze Dumnezeu pe Fiul Lui? Să-L lase El în pustie cu fiarele sălbatice, fără hrană, fără prieteni, fără mângâiere? El căuta să insinueze că Dumnezeu n-a dorit niciodată ca Fiul Lui să ajungă într-o stare ca aceasta. “Dacă ești Fiul lui Dumnezeu”, atunci arată-ți puterea, salvându-Te din cleștele acesta grozav al foamei. Poruncește ca aceste pietre să se facă pâini.
-119-
Cuvintele pornite din ceruri: “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3, 17) încă mai răsunau în urechile lui Satana. Dar el era hotărât să-L facă pe Isus să-și piardă încrederea în această mărturie. Cuvântul lui Dumnezeu a fost pentru Isus asigurarea că misiunea Sa era dumnezeiască. El venise să trăiască în mijlocul oamenilor ca om, și Cuvântul spunea lămurit care era legătura Lui cu Tatăl. Dar scopul lui Satana era de a-L face să Se îndoiască de acest cuvânt. Dacă putea să clatine încrederea lui Hristos în Dumnezeu, Satana știa că victoria în această luptă va fi a lui. Ar fi putut atunci să-L învingă pe Hristos. El spera că, sub presiunea disperării și a foamei grozave, Isus avea să-și piardă încrederea în Tatăl Său și să facă o minune în favoarea Sa. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, planul mântuirii ar fi fost zădărnicit.
Când Satana și Fiul lui Dumnezeu s-au întâlnit prima dată în luptă, Hristos era Conducătorul oștilor cerești; iar Satana, căpetenia răscoalei din ceruri, a fost aruncat afară. Acum rolurile păreau să fie inversate și Satana căuta să speculeze cât mai mult presupusul lui avantaj. Unul dintre cei mai puternici îngeri, spunea el, a fost izgonit din ceruri. Înfățișarea lui Isus arăta ca și cum El ar fi fost îngerul acela căzut, uitat de Dumnezeu și părăsit de oameni. O ființă cerească ar fi fost în stare să-și susțină pretențiile, făcând o minune: “Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește ca această piatră să se facă pâine”. Un fapt care dovedește putere creatoare, a spus ispititorul mai departe, ar fi o dovadă suficientă a divinității. Aceasta va pune capăt oricărei discuții.
Nu fără luptă a putut Isus să-l asculte în tăcere pe marele amăgitor. Dar Fiul lui Dumnezeu n-avea nevoie să-i dovedească lui Satana divinitatea Sa sau să-i explice motivul umilinței Sale. Dacă ar fi ascultat de cererile răzvrătitului, nu s-ar fi câștigat nimic bun, nici pentru slava lui Dumnezeu, nici pentru om. Dacă Hristos ar fi ascultat de sugestia vrăjmașului, Satana încă ar mai fi zis: “Arată-mi un semn, ca să pot crede că ești Fiul lui Dumnezeu”. Faptele n-ar fi fost în stare să sfărâme puterea revoltei din inima lui. Hristos, pe de altă parte, nu căuta să folosească puterea dumnezeiască pentru binele Său. El venise să suporte încercările așa cum trebuie să le suportăm noi, lăsându-ne o pildă de supunere și credință. Nici atunci, nici altă dată cât a fost pe pământ, n-a făcut vreo minune pentru Sine. Lucrările Lui minunate erau săvârșite pentru binele altora. Cu toate că l-a recunoscut de la început pe Satana, Isus nu S-a lăsat provocat la ceartă cu el. Întărit de amintirea glasului din cer, S-a sprijinit pe iubirea Tatălui Său. El nu stătea de vorbă cu ispita.
-120-
Isus l-a întâmpinat pe Satana folosind cuvintele Scripturii. “Stă scris”, a spus El. În toate ispitele, arma Lui de luptă a fost Cuvântul lui Dumnezeu. Satana I-a cerut lui Hristos să facă o minune, ca semn al dumnezeirii Lui. Dar ceea ce e mai mare decât toate minunile, o încredere neclintită într-un “așa zice Domnul”, era un semn care nu putea fi pus în discuție. Atâta vreme cât Hristos și-a păstrat această atitudine, ispititorul n-a putut câștiga nici un avantaj.
Tocmai în timpul celei mai mari slăbiciuni a fost asaltat Isus de cele mai grozave ispite. Satana credea că în felul acesta va birui. Cu planul acesta, câștigase biruința asupra oamenilor. Când puterea scădea, când voința slăbea și când credința în Dumnezeu începea să cedeze, oameni care timp îndelungat luptaseră ca niște viteji pentru adevăr erau biruiți. Moise obosise din cauza celor patruzeci de ani de călătorie a lui Israel și, pentru o clipă, credința lui n-a mai fost legată cu tărie de puterea cea nemărginită. El a cedat chiar la hotarul țării Făgăduite. La fel și Ilie, care stătuse neînfricat în fața regelui Ahab, care dăduse piept cu întreaga națiune a lui Israel și cu cei patru sute cincizeci de preoți ai lui Baal care o conduceau. După ziua aceea memorabilă pe muntele Carmel, după ce profeții mincinoși fuseseră uciși și poporul recunoscuse că vrea să-L urmeze pe Dumnezeu, Ilie a fugit ca să-și scape viața în fața amenințărilor idolatrei Izabela. Așa a știut Satana să profite de slăbiciunile omenești. El va lucra și de aici înainte la fel. Ori de câte ori este cineva înconjurat de nori, încurcat de împrejurări sau lovit de sărăcie sau de vreo nenorocire, Satana e și el acolo, ca să ispitească și să necăjească. El ne atacă punctele slabe din caracterul nostru. El caută să clatine încrederea noastră în Dumnezeu, care îngăduie să existe asemenea stări de lucruri. Suntem ispitiți să ne pierdem încrederea în Dumnezeu și să punem la îndoială iubirea Lui. Adesea ispititorul vine la noi, cum s-a dus la Hristos, înfățișându-ne slăbiciunea și defectele noastre. El speră să descurajeze sufletul și să sfărâme legătura noastră cu Dumnezeu. Atunci e sigur de prada lui. Dar, dacă îl vom întâmpina așa cum l-a întâmpinat Isus, vom scăpa de multe înfrângeri. Dacă stăm de vorbă cu vrăjmașul, îi dăm ocazie să câștige.
-121-
Când i-a spus ispititorului: “Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”, Hristos a repetat cuvintele pe care le rostise către Israel cu paisprezece veacuri mai înainte: “Domnul, Dumnezeul tău, te-a călăuzit în timpul acestor patruzeci de ani în pustie … te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame și te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o cunoșteai și nici părinții tăi n-o cunoscuseră, ca să te învețe că omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura Domnului trăiește omul”. (Deuteronom 8, 2.3; KJV). În pustie, când se isprăviseră toate merindele, Dumnezeu a trimis poporului Său mană din cer; li se dădea în fiecare zi hrană îndestulătoare. Lucrul acesta trebuia să-i învețe că, atâta timp cât aveau încredere în Dumnezeu și urmau căile Lui, El nu-i uita. Mântuitorul practica acum învățătura pe care o dăduse lui Israel. Prin Cuvântul lui Dumnezeu se dăduse ajutor poporului evreu și tot prin același Cuvânt trebuia să primească ajutor și Isus. El aștepta timpul când Dumnezeu avea să-i aducă alinare. El Se afla în locurile acelea pustii pentru că ascultase de Dumnezeu și El nu voia să obțină hrană prin ascultarea de sfatul lui Satana. În fața universului, care era martor, El a dovedit că e mai ușor să suferi orice rău ar veni decât să te desparți de Dumnezeu cât de puțin.
“Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” Deseori, urmașul lui Hristos e pus în situația de a nu putea să-I servească lui Dumnezeu și să-și continue, în același timp, lucrul său obișnuit. Se poate întâmpla ca ascultarea de unele cerințe lămurite ale lui Dumnezeu să pară că va opri mijloacele de trai. Atunci Satana îl va face pe acest urmaș să creadă că trebuie să renunțe la convingerile conștiinței lui. Dar singurul lucru din lumea noastră pe care ne putem sprijini este Cuvântul lui Dumnezeu. “Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei 6, 33.) Chiar și în viața aceasta nu e spre binele nostru să ne depărtăm de voința Tatălui din cer. Când cunoaștem puterea Cuvântului Său, nu trebuie să urmăm sugestiile lui Satana când e vorba să ne câștigăm hrana sau să ne salvăm viața. Singurul lucru la care trebuie să ne gândim este acesta: Care e porunca lui Dumnezeu și care e făgăduința Lui? Dacă le cunoaștem, trebuie să ascultăm de cea dintâi și să ne încredem în cea de a doua.
În ultimul mare conflict al luptei cu Satana, aceia care vor rămâne credincioși lui Dumnezeu vor vedea cum li se ia orice mijloc de întreținere. Pentru că ei refuză să calce Legea Sa, ca să asculte, în schimb, de puterile pământești, li se va interzice să cumpere și să vândă. În cele din urmă, se va da un decret ca toți să fie omorâți. Vezi Apocalipsa 13, 11-17. Dar celui care ascultă de Dumnezeu i se dă făgăduința: “Acela va locui în locurile înalte; stânci întărite vor fi locul lui de scăpare; i se va da pâine și apa nu-i va lipsi.” (Isaia 33, 16.) Prin această făgăduință vor trăi copiii lui Dumnezeu. În timp ce pământul va fi pustiit de foamete, ei vor fi hrăniți. “Ei nu rămân de rușine în ziua nenorocirii, ci au de ajuns în zilele de foamete.” (Psalmii 37, 19.) Timpul acesta de mare nenorocire a fost văzut de profetul Habacuc și cuvintele lui exprimă credința bisericii. “Chiar dacă smochinul nu va înflori, vița nu va da nici un rod, rodul măslinului va lipsi și câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule și nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!” (Habacuc 3, 17.18.)
-122-
Dintre toate învățăturile pe care le putem lua din ispitirea cea mare pe care a avut-o Domnul nostru la început, nici una nu e mai mare ca aceea privind puterea de stăpânire asupra poftelor și pasiunilor. În toate veacurile, ispitele care făceau apel la natura fizică au avut cel mai mare efect pentru a corupe și a degrada omenirea. Prin necumpătare, Satana lucrează la distrugerea puterilor mintale și morale, pe care Dumnezeu le-a dat omului ca pe o înzestrare prețioasă. În felul acesta, omul nu mai este în stare să aprecieze lucrurile care au valoare veșnică. Printr-o afundare de bunăvoie în cele senzuale, Satana caută să șteargă din suflet orice asemănare cu Dumnezeu.
Nebuneasca dedare la plăceri împreună cu bolile și decăderea aduse de aceste stări, care au existat la prima venire a lui Hristos, vor exista din nou cu o putere și mai mare spre rău înainte de a doua Lui venire. Hristos a spus că starea lumii va fi ca în zilele dinaintea potopului și ca în Sodoma și Gomora. Toate întocmirile gândurilor din inimă vor fi îndreptate în fiecare zi numai spre rău. Noi trăim acum în pragul acestei vremi îngrozitoare și trebuie să luăm la inimă învățătura pe care ne-o dă postul Mântuitorului. Numai prin chinurile de nedescris pe care le-a suferit Hristos putem aprecia câte rele aduce după sine dedarea neînfrânată la poftă. Pilda Lui ne spune că singura noastră nădejde de viață veșnică este de a aduce apetitul și pasiunile în supunere față de voia lui Dumnezeu.
În propria noastră putere, este cu neputință să aducem la tăcere pretențiile firii noastre decăzute. Pe calea aceasta, Satana va aduce ispitele asupra noastră. Hristos știe că vrăjmașul va veni la orice ființă omenească, încercând să profite de slăbiciunile moștenite și să-i ademenească, prin minciunile și viclenia lui, pe toți aceia care nu și-au pus încrederea în Dumnezeu. Mergând prin locurile pe unde trebuie să treacă omul, Domnul a pregătit calea pentru ca noi să biruim. El nu vrea să fim mai slabi în lupta cu Satana. El nu vrea să ne lăsăm intimidați, descurajați de atacurile șarpelui. “Îndrăzniți”, zice El, “Eu am biruit lumea.” (Ioan 16, 33.)
-123-
Acela care se luptă împotriva forțelor poftei să privească la Mântuitorul în pustia ispitei, să-L vadă în agonie pe cruce, când a strigat: “Mi-e sete”. El a suportat tot ce putem suporta și noi. Biruința Lui este biruința noastră.
Isus S-a sprijinit pe înțelepciunea și tăria Tatălui Său ceresc. El declară: “Domnul Dumnezeu M-a ajutat; de aceea nu M-am rușinat … știind că nu voi fi dat de rușine…. Iată, Domnul Dumnezeu Mă ajută”. Arătând spre pilda pe care ne-o dă, El ne spune: “Cine dintre voi se teme de Domnul!… Cine umblă în întuneric și n-are lumină, să se încreadă în Numele Domnului și să se bizuie pe Dumnezeul lui!” (Isaia 50, 7-10.)
“Vine stăpânitorul lumii acesteia”, a spus Isus. “El n-are nimic în Mine.” (Ioan 14, 30.) În El nu se găsea nimic care să răspundă la amăgirile lui Satana. El nu S-a lăsat ademenit de păcat. Nici chiar printr-un gând nu S-a supus ispitei. Așa poate să fie și cu noi. Natura omenească a lui Hristos era unită cu cea dumnezeiască; El era pregătit de luptă prin locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt. Iar El a venit să ne facă părtași de natura Lui dumnezeiască. Câtă vreme suntem legați de El prin credință, păcatul nu mai are putere asupra noastră. Dumnezeu apucă mâna credinței noastre și o ajută să se țină tare de dumnezeirea lui Hristos, ca noi să putem ajunge la desăvârșire de caracter.
Și Hristos ne-a arătat cum se ajunge aici. Prin ce mijloc a biruit El în lupta cu Satana? Prin Cuvântul lui Dumnezeu. El n-a putut să Se împotrivească ispitei decât prin Cuvânt. “Stă scris”, a spus El. Nouă ne-au fost date “făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe, ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.” (2 Petru 1, 4.) Nouă ne aparține fiecare făgăduință din Cuvântul lui Dumnezeu. Noi trebuie să trăim “prin orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Când sunteți atacați de ispite, nu priviți la împrejurări sau la slăbiciunile personale, ci la puterea Cuvântului. Toată puterea vi se dă vouă. “Strâng Cuvântul Tău în inima mea”, zice psalmistul, “ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!” “După cuvântul buzelor Tale, mă feresc de calea celor asupritori.” (Psalmii 119, 11; 17, 4.)