Capitolul 10 — Glasul în pustie
Capitol bazat pe textele din Luca 1, 5-23. 57-80; Luca 3, 1-18; Matei 3, 1-12; Marcu 1, 1-8.
Înainte-mergătorul lui Hristos s-a ridicat dintre credincioșii lui Israel, care de multă vreme așteptau venirea lui Mesia. Bătrânul preot Zaharia și soția lui, Elisabeta, “erau amândoi neprihăniți înaintea lui Dumnezeu”; și, prin viața lor liniștită și sfântă, lumina credinței strălucea ca o stea în mijlocul întunericului acelor vremuri rele. Acestei perechi evlavioase i se făgăduise un fiu, care trebuia să meargă “înaintea Domnului, pentru a pregăti căile Lui”.
Zaharia locuia în “ținutul muntos al Iudeii”, dar se dusese la Ierusalim pentru a servi o săptămână în templu, o slujire care se cerea de două ori pe an de la preoții fiecărei cete. “Dar pe când slujea Zaharia înaintea lui Dumnezeu la rândul cetei lui, după obiceiul preoției, a ieșit la sorț să intre să tămâieze în Templul Domnului.”
El stătea în fața altarului de aur din locul sfânt al sanctuarului. Norul de fum mirositor se înălța spre cer împreună cu rugăciunile lui Israel. Deodată, și-a dat seama de o prezență divină. Un înger al Domnului “a stătut în picioare la dreapta altarului pentru tămâiere”. Locul în care se așezase îngerul dovedea că este binevoitor, dar Zaharia n-a luat seama la lucrul acesta. Mulți ani se rugase pentru venirea Răscumpărătorului; acum cerul trimisese un sol, ca să-l înștiințeze că rugăciunile lui erau pe punctul de a fi ascultate; dar îndurarea lui Dumnezeu i s-a părut prea mare ca să poată crede. El era plin de teamă și se simțea vinovat.
-98-
Dar a fost salutat cu o fericită asigurare: “Nu te teme, Zahario, fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată. Nevastă-ta, Elisabeta, îți va naște un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan. El va fi pentru tine o pricină de bucurie și veselie și mulți se vor bucura de nașterea lui. Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură amețitoare și se va umple de Duhul Sfânt…. El va întoarce pe mulți din fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor. Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul și puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinților la copii și pe cei neascultători la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El”. Zaharia i-a zis îngerului: “Din ce voi cunoaște lucrul acesta? Fiindcă eu sunt bătrân și nevastă-mea este înaintată în vârstă”.
Zaharia știa bine cum i se dăduse lui Avraam un fiu la vârstă înaintată, pentru că avusese încredere în Acela care făgăduise. Dar, pentru o clipă, bătrânul preot și-a întors gândul spre slăbiciunea omenească. El uitase că ceea ce Dumnezeu făgăduiește este în stare să și aducă la îndeplinire. Ce deosebire între necredința aceasta și credința plăcută și copilărească a Mariei, fecioara din Nazaret, care, la cuvintele de minunată înștiințare spuse de înger, a răspuns: “Iată roaba Domnului, facă-mi-se după cuvintele tale.” (Luca 1, 38.)
Nașterea unui fiu lui Zaharia, întocmai ca nașterea fiului lui Avraam și a fiului Mariei, ne învață un mare adevăr spiritual, adevăr pe care îl învățăm cu greu și-l uităm ușor. În noi înșine n-avem nici o putere de a face vreun lucru bun, dar ceea ce nu putem face noi va fi lucrat prin puterea lui Dumnezeu în oricare suflet supus și credincios. Prin credință fusese dat copilul făgăduinței, prin credință ia naștere viața spirituală și ni se dă putere să facem lucrările neprihănirii.
La întrebarea lui Zaharia, îngerul a spus: “Eu sunt Gabriel, care stau înaintea lui Dumnezeu; am fost trimis să-ți vorbesc și să-ți aduc această veste bună”. Cu cinci sute de ani mai înainte, Gabriel îi descoperise lui Daniel perioada profetică, ce ajungea până la venirea lui Hristos. Cunoașterea faptului că această perioadă se apropia de sfârșit l-a făcut pe Zaharia să se roage pentru venirea lui Mesia. Acum, însuși solul prin care fusese dată profeția venise să anunțe împlinirea ei.
-99-
Cuvintele spuse de înger — “Eu sunt Gabriel, care stau înaintea lui Dumnezeu” — arată că el are un loc de mare cinste în curțile cerești. Când a venit cu înștiințarea la Daniel, el i-a spus: “Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară de voievodul vostru, Mihail” (Hristos). (Daniel 10, 21.) Vorbind despre Gabriel în Apocalipsa, Mântuitorul a spus: “Le-a făcut cunoscut, trimițând prin îngerul Său la robul Său Ioan.” (Apocalipsa 1, 1.) Iar îngerul i-a declarat lui Ioan: “Eu sunt împreună slujitor cu tine și cu frații tăi prooroci”. (Apocalipsa 22, 9.) Ce gând minunat — îngerul care este întâiul în slavă după Fiul lui Dumnezeu este cel ales să le descopere oamenilor păcătoși planurile lui Dumnezeu.
Zaharia se arătase neîncrezător în cuvintele îngerului. De aceea, el urma să nu mai vorbească până la împlinirea lor. “Iată”, a zis îngerul, “vei fi mut … până în ziua când se vor întâmpla aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele, care se vor împlini la vremea lor.” Datoria preotului în această slujbă era să se roage pentru iertarea păcatelor publice și naționale și pentru venirea lui Mesia; dar, când a încercat să facă lucrul acesta, Zaharia n-a putut să rostească nici o vorbă.
Când a ieșit să-i binecuvânteze pe credincioși, “le făcea semne întruna și a rămas mut”. Ei îl așteptaseră multă vreme și se temeau ca nu cumva să-l fi lovit mânia lui Dumnezeu. Dar, când a ieșit din Sfânta, fața lui strălucea de slava lui Dumnezeu și ei “au înțeles că avusese o vedenie în templu”. Zaharia le-a făcut cunoscut ce văzuse și auzise și “după ce i s-au împlinit zilele de slujbă, Zaharia s-a dus acasă”.
Curând după nașterea copilului făgăduit, limba tatălui a fost dezlegată și “el vorbea și binecuvânta pe Dumnezeu. Pe toți vecinii i-a apucat frica și în tot ținutul acela muntos al Iudeii se vorbea despre aceste lucruri. Toți cei care le auzeau le păstrau în inima lor și ziceau: ‘Oare ce va fi pruncul acesta?’” Toate acestea aveau scopul de a atrage atenția asupra venirii lui Mesia, a cărui cale trebuia să o pregătească Ioan.
-100-
Duhul Sfânt a venit asupra lui Zaharia, care a profetizat lucrarea fiului său, spunând aceste cuvinte frumoase:
“Și tu, pruncule, vei fi chemat prooroc al Celui Preaînalt, Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregătești căile Lui Și să dai poporului Său cunoștința mântuirii, Care stă în iertarea păcatelor lui; Datorită marii îndurări a Dumnezeului nostru, În urma căreia ne-a cercetat Soarele care răsare din înălțime, Ca să lumineze pe cei ce zac în întunericul și în umbra morții. Și să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!”
“Iar pruncul creștea și se întărea în duh. Și a stat în locuri pustii până în ziua arătării lui înaintea lui Israel.” Înainte de a se naște Ioan, îngerul spusese: “Va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea vin, nici băutură amețitoare și se va umple de Duhul Sfânt”. Dumnezeu îl chemase pe fiul lui Zaharia la o mare lucrare, cea mai mare lucrare încredințată vreodată oamenilor. Pentru a face lucrarea aceasta, Dumnezeu trebuia să lucreze cu el. Duhul lui Dumnezeu avea să fie cu el numai dacă asculta de cele spuse de înger.
Ioan trebuia să fie un sol al lui Iehova, pentru a duce oamenilor lumina lui Dumnezeu. El trebuia să dea o nouă îndrumare gândurilor lor. Trebuia să-i impresioneze cu sfințenia cerințelor lui Dumnezeu și cu nevoia lor după dreptatea Sa desăvârșită. Un asemenea sol trebuia să fie sfânt. Trebuia să fie un templu al Duhului Sfânt. Pentru a îndeplini lucrarea, trebuia să fie sănătos la corp și plin de tărie intelectuală și spirituală. De aceea era nevoie să-și stăpânească apetitul și pasiunile. El trebuia să fie capabil să-și stăpânească toate puterile, ca să poată sta în mijlocul oamenilor neclintit în orice împrejurare, ca și stâncile și munții pustiei.
Pe timpul lui Ioan Botezătorul, lăcomia după averi și iubirea de lux și petrecere erau larg răspândite. Plăcerile senzuale, petrecerile și bețiile provocau boli și degenerare fizică, întunecând înțelegerea spirituală și slăbind împotrivirea față de păcat. Ioan trebuia să fie un reformator. Prin viața lui cumpătată și prin îmbrăcămintea lui simplă, el trebuia să fie o mustrare pentru excesele timpului. De aceea li s-au dat părinților lui Ioan instrucțiuni cu privire la o viață cumpătată, aduse de un înger de la tronul cerului.
-101-
Caracterul este mai impresionabil în copilărie și tinerețe. Atunci trebuie să câștige un om puterea de a se stăpâni. În casă și la masă, în viața de familie, se exercită influențe ale cărora urmări țin veșnic. Mai mult decât orice dar natural, obiceiurile formate în primii ani decid dacă un om va fi biruitor sau biruit în lupta vieții. Tinerețea este timpul semănatului. Ea stabilește ce fel de seceriș vom aduna în viața aceasta și în cea viitoare.
Ca prooroc, Ioan urma “să întoarcă inima părinților la copii și pe cei neascultători la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El”. Prin lucrarea de a pregăti calea pentru întâia venire a lui Hristos, el era reprezentantul acelora care au să pregătească un popor pentru a doua venire a Domnului. Lumea s-a dedat la plăceri. Rătăcirile și minciunile sunt fără număr. Cursele lui Satana pentru a pierde suflete s-au înmulțit. Toți aceia care vor să-și desăvârșească sfințenia în temere de Dumnezeu trebuie să învețe cumpătarea și stăpânirea de sine. Apetitul și patimile trebuie puse sub stăpânirea puterilor mai înalte ale minții. Această stăpânire de sine este absolut necesară, ca să avem acea forță intelectuală și acea pătrundere spirituală care ne vor face în stare să înțelegem și să practicăm adevărurile sfinte ale Cuvântului lui Dumnezeu. Din cauza aceasta cumpătarea are locul ei anumit în pregătirea pentru a doua venire a lui Hristos.
De fapt, fiul lui Zaharia ar fi urmat să fie educat pentru preoție. Dar învățătura din școlile rabinilor l-ar fi făcut nepotrivit pentru lucrarea sa. Dumnezeu nu l-a trimis la profesorii de teologie, ca de acolo să învețe cum să interpreteze Scripturile. Dumnezeu l-a chemat în pustie, ca să învețe din lucrurile naturii și de la Dumnezeul naturii.
Locuința și-a ales-o într-o regiune singuratică, în mijlocul dealurilor pustii, cu trecători sălbatice și peșteri stâncoase. Dar era voia lui să uite bucuriile și strălucirea vieții pentru disciplina aspră a pustiei. Aici, mediul înconjurător era favorabil obiceiurilor de simplitate și de lepădare se sine. Netulburat de zgomotele lumii, el putea să studieze aici învățăturile naturii, ale revelației și ale Providenței. Cuvintele spuse de înger lui Zaharia au fost deseori repetate lui Ioan de părinții lui temători de Dumnezeu. Din copilărie, i s-a arătat fără încetare lucrarea pe care o avea de făcut și el a primit această sfântă însărcinare. Pentru el, locurile singuratice ale pustietății erau o scăpare binevenită din societatea în care bănuiala, necredința și stricăciunea ajunseseră să stăpânească aproape totul. Nu se încredea în puterile sale de a sta tare împotriva ispitei și se ferea de a fi mereu în apropierea păcatului, ca nu cumva să piardă simțământul nespusei lui păcătoșenii.
-102-
Fiind de la naștere consacrat lui Dumnezeu ca nazireu, el și-a însușit acest vot, consacrându-se pentru viața întreagă. Era îmbrăcat ca profeții de pe vremuri și veșmântul era din păr de cămilă, strâns cu o cingătoare de piele. Se hrănea cu “lăcuste și miere sălbatică”, pe care le găsea în pustie, și bea apă curată din izvoarele dealurilor.
Ioan însă nu ducea o viață de lenevie, de tristețe ascetică sau de înstrăinare egoistă. Din timp în timp, căuta să se amestece printre oameni și totdeauna era un observator interesat de ceea ce se petrece în lume. Din locul lui retras, el urmărea desfășurarea evenimentelor. Cu o putere de pricepere luminată de Duhul Sfânt, el studia caracterul oamenilor, ca să știe cum să ajungă la inima lor cu solia cerului. Povara misiunii sale îl apăsa. În singurătate, prin meditație și rugăciune, căuta să-și oțelească sufletul pentru lucrarea care-l aștepta.
Deși se afla în pustie, nu era scutit de ispite. Pe cât era posibil, închidea orice cale pe care ar fi venit Satana. Cu toate acestea, ispititorul îl ataca. Dar sensibilitatea lui spirituală era trează; el își dezvoltase tăria și hotărârea de caracter și, cu ajutorul Duhului Sfânt, putea să recunoască apropierea lui Satana și să se împotrivească puterii lui.
Ioan a găsit în pustie atât școala, cât și sanctuarul. Ca și Moise în munții Madianului, el era înconjurat de prezența lui Dumnezeu și de dovezile puterii Sale. El n-a avut parte, ca marele conducător al lui Israel, să locuiască în mijlocul solemnei maiestăți a singurătății munților, dar în fața lui se aflau înălțimile Moabului, dincolo de Iordan, vorbindu-i de Acela care a întărit munții și i-a încins cu putere. Înfățișarea tristă și înfricoșătoare a naturii, unde se afla locuința lui din pustie, îi zugrăvea și mai bine starea lui Israel. Via roditoare a Domnului ajunsese o ruină întristătoare. Dar, deasupra pustiului, se întindea cerul frumos și strălucitor. Norii, care se adunau negri și aducători de furtună, erau încoronați de curcubeul făgăduinței. La fel strălucea deasupra decăderii lui Israel slava făgăduită a domniei lui Mesia. Norii de mânie erau ținuți de curcubeul legământului Său de har.
Singur, în noaptea tăcută, citea făgăduința dată de Dumnezeu lui Avraam cu privire la urmași numeroși ca stelele. Lumina zorilor, colorând munții Moabului, povestea despre Acela care trebuia să fie “ca lumina dimineții când răsare soarele în dimineața fără nori.” (2 Samuel:23, 4.) Iar în strălucirea din miezul zilei, vedea splendoarea înfățișării Lui, “când se va descoperi slava Domnului și orice făptură o va vedea.” (Isaia 40, 5.)
-103-
Cu inima plină de temere, dar și de bucurie, el cerceta sulurile profetice, descoperirile cu privire la venirea lui Mesia — sămânța făgăduită care îi va zdrobi capul șarpelui; șilo, “pacificatorul”, care trebuia să vină înainte de a se pune capăt domniei pe tronul lui David. Timpul venise. În palatul de pe muntele Sion, trona un guvernator roman. Pe temeiul Cuvântului neînșelător al Domnului, Hristos Se născuse.
Tablourile inspirate din cartea lui Isaia, arătând slava lui Mesia, erau studiul lui ziua și noaptea: Odrasla din rădăcina lui Ișai, un Împărat care va domni în dreptate, hotărât “cu nepărtinire asupra nenorociților țării”, “un loc de scăpare împotriva furtunii … umbra unei stânci mari într-un pământ ars de soare”, Israel nu va mai fi numit “Părăsită”, nici țara “Pustiu”, ci Domnul îl va numi “Plăcerea Mea”, iar pământul lui, “Beula.” (Isaia 11, 4; 23, 2; 62, 4.) Inima singuraticului exilat era plină de această viziune glorioasă.
El Îl privea pe Împărat în frumusețea Lui și eul era uitat. El admira maiestatea sfințeniei și se simțea fără putere și nevrednic. Era gata să alerge ca trimis al cerului, fără să se teamă de vreun om, pentru că privise la Dumnezeu. Putea să stea drept și fără teamă în fața monarhilor pământului, pentru că se închinase înaintea Împăratului împăraților.
Ioan n-a înțeles deplin natura Împărăției lui Mesia. El aștepta ca Israel să fie scăpat de vrăjmașii lui naționali; dar ținta cea mare a nădejdii lui era venirea Împăratului în dreptate (neprihănire) și așezarea lui Israel ca un neam sfânt. Așa credea el că avea să se împlinească proorocia dată la nașterea lui:
“Își aduce aminte de legământul Lui cel sfânt…. Că, după ce ne va izbăvi din mâna vrăjmașilor noștri, Ne va îngădui să-I slujim fără frică, În sfințenie și neprihănire, în toate zilele vieții noastre.”
El vedea pe poporul său înșelat, mulțumit de sine și dormind în păcate. El tânjea să-l trezească la o viață mai sfântă. Solia pe care o dăduse Dumnezeu trebuia să-i trezească pe iudei din letargia lor, să-i facă să tremure din cauza marii lor păcătoșenii. Înainte ca sămânța Evangheliei să poată fi semănată, țarina inimii trebuia desțelenită. Înainte să caute vindecare la Isus, trebuia să-și dea seama de primejdia adusă de rănile păcatului.
-104-
Dumnezeu nu trimite soli pentru a-l linguși pe păcătos. El nu trimite solii de pace, ca să-i legene pe oamenii nesfințiți într-o siguranță falsă. El pune poveri grele pe conștiința făcătorului de rele și îi străpunge sufletul cu săgețile convingerii. Îngerii slujitori îi prezintă judecățile îngrozitoare ale lui Dumnezeu, ca să adâncească simțul nevoii sale și să-l facă să strige: “Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Atunci mâna care a umilit până la țărână îl ridică pe cel pocăit. Glasul care a mustrat păcatul și a făcut de rușine îngâmfarea și ambiția întreabă cu cea mai duioasă iubire: “Ce dorești să fac pentru tine?”
Când a început lucrarea lui Ioan, națiunea era într-o stare de frământare și nemulțumire care duceau la revoltă. La îndepărtarea lui Arhelau, Iudea fusese pusă sub directa cârmuire a Romei. Tirania și jafurile puse la cale de guvernatorii romani și eforturile lor neîncetate de a introduce simbolurile și obiceiurile păgânești aprinseseră revolta, care fusese înecată în sângele miilor de viteji ai lui Israel. Toate acestea făceau să crească ura națională împotriva Romei și, o dată cu aceasta, dorința de a fi eliberați de sub stăpânirea ei.
În mijlocul certurilor și luptei, s-a auzit un glas venind din pustie, un glas neașteptat și aspru, dar plin de nădejde: “Pocăiți-vă; căci Împărăția cerurilor s-a apropiat”. Cu o putere nouă și neînțeleasă, el i-a mișcat pe oameni. Proorocii profetizaseră despre venirea lui Hristos ca despre un eveniment din viitorul îndepărtat; dar acum le venea vestea că ea s-a apropiat. Înfățișarea neobișnuită a lui Ioan îi făcea pe oameni să se gândească la văzătorii din vechime. În purtarea și îmbrăcămintea lui, semăna cu proorocul Ilie. Cu spiritul și puterea lui Ilie, el denunța corupția națională și mustra aspru păcatele vremii. Cuvintele lui erau simple, pătrunzătoare și convingătoare. Mulți credeau că este un profet înviat din morți. Națiunea întreagă era pusă în mișcare. Mulțimile alergau la Ioan, în pustie.
Ioan vestea venirea lui Mesia și îi chema pe oameni la pocăință. Ca simbol pentru curățirea de păcate, el îi boteza în apele Iordanului. În felul acesta intuitiv, el declara că aceia care se numeau aleșii lui Dumnezeu erau mânjiți de păcat și că, fără o curățire a inimii și a vieții, ei nu puteau să aibă intrare în Împărăția lui Mesia.
-105-
Prinți și rabini, soldați, vameși și țărani veneau să-l asculte pe prooroc. Câtva timp, înștiințările solemne de la Dumnezeu i-au alarmat. Mulți ajungeau la pocăință și primeau botezul. Oamenii de orice rang se supuneau cererilor Botezătorului, ca să poată fi părtași la Împărăția vestită de el.
Mulți cărturari și farisei veneau, mărturisindu-și păcatele și cerând să fie botezați. Ei voiau să arate că sunt mai buni decât ceilalți oameni, determinându-i și pe alții să aibă o părere foarte înaltă despre evlavia lor. Acum, tainele vinovate ale vieții lor erau dezvăluite. Ioan era iluminat de Duhul Sfânt că mulți dintre acești oameni nu aveau o convingere reală de păcat. Ei erau oportuniști. Arătându-se prieteni ai profetului, sperau să fie bine văzuți de Prințul care trebuia să vină. Botezându-se prin mâna acestui tânăr, dar cunoscut învățător, ei socoteau că vor putea să-și întărească influența asupra poporului.
Ioan i-a întâmpinat cu întrebarea plină de mustrare: “Pui de năpârci, cine v-a învățat să fugiți de mânia viitoare? Faceți dar roade vrednice de pocăința voastră. Și să nu credeți că puteți zice în voi înșivă: ‘Avem ca tată pe Avraam!’ Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice pe fiii lui Avraam”.
-106-
Iudeii interpretaseră greșit făgăduința despre bunăvoința veșnică a lui Dumnezeu față de Israel: “Așa vorbește Domnul, care a făcut soarele să lumineze ziua, care a rânduit luna și stelele să lumineze noaptea, care întărâtă marea și face valurile ei să urle, El, al cărui Nume este Domnul oștirilor: ‘Dacă vor înceta aceste legi dinaintea Mea, zice Domnul, și neamul lui Israel va înceta pe vecie să mai fie un neam înaintea Mea!’ Așa vorbește Domnul: ‘Dacă cerurile sus pot fi măsurate și dacă temeliile pământului jos pot fi cercetate, atunci voi lepăda și Eu pe tot neamul lui Israel, pentru tot ce a făcut, zice Domnul.’” (Ieremia 31, 35-37.) Iudeii considerau că descendența lor naturală din Avraam le dădea dreptul la această făgăduință. Dar ei treceau cu vederea condițiile pe care le pusese Dumnezeu. Înainte de a da făgăduința, El a zis: “Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu…. Căci le voi ierta nelegiuirea și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.” (Ieremia 31, 33.34.)
Binecuvântarea lui Dumnezeu le este asigurată oamenilor care au Legea Lui scrisă în inimă. Ei sunt una cu El. Dar iudeii se depărtaseră de Dumnezeu. Din cauza păcatelor, ei sufereau sub judecățile Lui. De aceea se și găseau robi la o națiune păgână. Din cauza păcatelor, mintea le era întunecată și, pentru că, pe vremuri, Dumnezeu avusese milă de ei, își scuzau păcatele. Se amăgeau că sunt mai buni ca alți oameni și că au drept la binecuvântările Lui.
Lucrurile acestea “au fost scrise pentru învățătura noastră, peste care au venit sfârșiturile veacurilor.” (1 Corinteni 10, 11.) De câte ori interpretăm greșit binecuvântările lui Dumnezeu și ne mângâiem cu gândul că suntem bine văzuți pentru vreun lucru bun, care este în noi! Dumnezeu nu poate face pentru noi ceea ce El ar vrea. Darurile Lui sunt folosite pentru plăceri personale și pentru a înăspri inima în necredință și păcat.
Ioan le spunea învățătorilor lui Israel că îngâmfarea, egoismul și cruzimea lor dovedeau că sunt pui de năpârci, un blestem ucigător pentru oameni, și nu copiii lui Avraam cel drept și ascultător. ținând seama de lumina pe care o primiseră de la Dumnezeu, erau mai răi decât păgânii, față de care se simțeau superiori. Uitaseră stânca de unde fuseseră tăiați și groapa de unde fuseseră scoși. Dumnezeu nu depindea de ei ca să-și aducă la îndeplinire planul. După cum El l-a chemat pe Avraam să iasă dintr-un popor păgân, tot așa îi poate chema și pe alții în slujba Sa. Inima acelora putea atunci să pară fără viață ca și pietrele pustiului, dar Duhul Lui putea să-i trezească să facă voia Lui și să primească împlinirea făgăduinței.
-107-
“Iată”, zicea proorocul, “securea a și fost înfiptă la rădăcina pomilor. Deci orice pom, care nu face roadă bună, va fi tăiat și aruncat în foc.” Valoarea unui pom este hotărâtă nu de nume, ci de roadele lui. Dacă roadele sunt fără valoare, numele nu poate scăpa un pom de la pieire. Ioan le-a spus iudeilor că situația lor față de Dumnezeu urma să fie hotărâtă de caracterul și viața lor. Mărturisirile de credință erau lipsite de valoare. Dacă viața și caracterul lor nu erau în armonie cu Legea lui Dumnezeu, ei nu erau poporul Lui.
Sub cuvintele lui cercetătoare de inimă, ascultătorii se convingeau. Ei au venit la el cu o întrebare: “Ce să facem?” El le-a răspuns: “Cine are două haine să împartă cu cine n-are nici una și cine are de mâncare să facă la fel”. Pe vameși îi învăța să se ferească de nedreptate, iar pe soldați, de brutalitate.
El spunea că toți cei care deveneau supuși ai Împărăției lui Hristos trebuiau să dea dovadă de credință și pocăință. Trebuia ca bunătatea, cinstea și credincioșia să se vadă în viața lor. Trebuiau să-i ajute pe cei lipsiți și să-și aducă darurile înaintea lui Dumnezeu. Trebuiau să-i apere pe cei fără apărare și să dea pildă de virtute și împreună-simțire. În felul acesta, urmașii lui Hristos vor da dovadă de puterea transformatoare a Duhului Sfânt. În viața lor de toate zilele, se vor vedea dreptatea, mila și iubirea lui Dumnezeu. Dacă nu, ei aveau să fie ca pleava care se aruncă în foc.
“Cât despre mine”, le-a spus Ioan, “eu vă botez cu apă, spre pocăință, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine și eu nu sunt vrednic să-I duc încălțămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc.” (Matei 3, 11.) Profetul Isaia spusese că Domnul va curăți pe poporul Său de nelegiuirile lui “cu duhul judecății și cu duhul nimicirii”. Cuvântul lui Dumnezeu către Israel era: “Îmi voi întinde mâna împotriva ta, îți voi topi zgura…. Toate părticelele de plumb le voi depărta din tine.” (Isaia 4, 4; 1, 25.) Pentru păcat, oriunde s-ar găsi, “Dumnezeul nostru este un foc mistuitor.” (Evrei 12, 29.) În toți aceia care se supun puterii Sale, Duhul Sfânt va mistui păcatul. Dar, dacă oamenii se agață de păcat, ei se identifică astfel cu el. Atunci slava lui Dumnezeu, care nimicește păcatul, trebuie să-i nimicească și pe ei. Iacov, după o noapte de luptă cu Îngerul, a strigat: “Am văzut pe Dumnezeu față în față și totuși am scăpat cu viață.” (Geneza 32, 30.)
-108-
Iacov fusese vinovat de un mare păcat în purtarea sa față de Esau, dar se pocăise. Greșeala lui era iertată, iar păcatul lui, curățit; de aceea putea să stea în fața lui Dumnezeu. Dar, ori de câte ori oamenii au venit înaintea lui Dumnezeu, cultivând de bunăvoie păcatul, au fost nimiciți. La a doua venire a lui Hristos, cei nelegiuiți vor fi nimiciți de “suflarea gurii Sale” și prăpădiți de “arătarea venirii Sale.” (2 Tesaloniceni 2, 8.) Strălucirea slavei lui Dumnezeu, care dă viață celui neprihănit, îi va nimici pe cei nelegiuiți.
Pe timpul lui Ioan Botezătorul, Hristos era aproape să Se arate, pentru a face cunoscut caracterul lui Dumnezeu. Însăși prezența Lui urma să-i facă pe oameni să-și dea seama de păcatele lor. Numai dacă voiau să fie curățați de păcat puteau să vină în comuniune cu El. Numai cei cu inima curată puteau rămâne în fața Lui.
Așa a dus Ioan Botezătorul lui Israel solia lui Dumnezeu. Mulți au luat aminte la învățătura lui. Mulți au sacrificat totul, numai ca să asculte. Mulțimile mergeau după acest nou învățător din loc în loc și nu erau puțini aceia care nutreau nădejdea că el ar fi Mesia. Dar, când Ioan i-a văzut pe oameni îndreptându-se către el, a căutat orice ocazie să le îndrepte credința către Acela care trebuia să vină.