Capitolul 9 — Zile de luptă
Din primii ani ai vieții, copilul iudeu era înconjurat de cerințele rabinilor. Pentru fiecare faptă, până la cele mai neînsemnate amănunte ale vieții, se prescriau reguli rigide. Sub conducerea învățătorilor din sinagogă, tineretul era instruit în cunoașterea regulilor nenumărate, pe care israeliții credincioși trebuiau să le păzească. Isus însă nu era interesat de lucrurile acestea. Chiar din copilărie, El a fost independent de legile rabinilor. El studia neîncetat Scripturile Vechiului Testament și cuvintele “Așa zice Domnul” erau totdeauna pe buzele Sale.
Când starea oamenilor a început să se descopere minții Sale, Isus a înțeles că pretențiile societății și pretențiile lui Dumnezeu sunt într-o continuă contrazicere. Oamenii se depărtau de Cuvântul lui Dumnezeu și înălțau teoriile inventate de ei. Ei țineau la tradiții, în care nu era nici o putere. Serviciul lor divin era numai un șir de forme; adevărurile sfinte, pe care urmau să le învețe aici, erau ascunse de privirea credincioșilor. El a văzut că în slujbele lor lipsite de credință nu putea găsi pace. Ei nu cunoșteau libertatea spirituală pe care ar fi avut-o dacă L-ar fi servit pe Dumnezeu în adevăr. Isus venise să-i învețe pe oameni ce înseamnă a te închina lui Dumnezeu și nu putea să aprobe ca învățăturile lui Dumnezeu să fie amestecate cu pretențiile oamenilor. El nu ataca preceptele sau practicile oamenilor învățați; dar, când era mustrat pentru purtarea Lui simplă, arăta Cuvântul lui Dumnezeu pentru justificarea purtării Sale.
-85-
Isus căuta să fie plăcut celor cu care venea în legătură, purtându-Se cât mai blând și mai supus. Pentru că era îngăduitor și blând, cărturarii și bătrânii au crezut la început că-L vor putea influența ușor prin învățăturile lor. Ei stăruiau ca El să primească maximele și tradițiile moștenite de la rabinii de pe vremuri, dar Isus cerea să I se arate că ele se întemeiază pe cuvintele Sfintei Scripturi. Era gata să primească orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu, dar nu putea să asculte de invențiile oamenilor. Părea că Isus cunoaște Scriptura de la început până la sfârșit și le-o prezenta în adevărata ei însemnătate. Rabinii se rușinau să învețe de la un copil. Pretenția lor era că ei au dreptul să explice Scripturile și că El n-are altă datorie decât să primească interpretarea lor. Se mâniau pentru că Isus Se împotrivea cuvântului lor.
Ei știau că în Scriptură nu se putea găsi nici o autoritate în favoarea tradițiilor lor. Își dădeau seama că Isus îi întrecea cu mult în înțelegere spirituală. Cu toate acestea, erau mânioși că nu ascultă de preceptele lor. Neizbutind să-L convingă, ei se duceau la Iosif și la Maria și se plângeau de nesupunerea Lui. În felul acesta, El suferea mustrări și critici.
-86-
Încă de timpuriu, Isus începuse să lucreze din proprie inițiativă la formarea caracterului Său și nici chiar respectul și iubirea față de părinții Săi nu-L puteau face să renunțe la ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. “Stă scris” era motivul, ori de câte ori făcea un lucru deosebit de cele obișnuite în familie. Influența rabinilor însă I-a adus multă amărăciune în viață. Din tinerețe a trebuit să învețe lecția grea că trebuie să tacă și să sufere cu răbdare.
Frații Lui, cum erau numiți copiii lui Iosif, erau de partea rabinilor. Ei insistau că tradițiile trebuie să fie ținute ca și când ele erau niște cerințe ale lui Dumnezeu. Ei priveau chiar preceptele oamenilor ca fiind mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu și se supărau văzând cum gândirea clară a lui Isus arăta deosebirea dintre cele rătăcite și cele adevărate. Ei condamnau ascultarea Lui strictă de Legea lui Dumnezeu ca fiind încăpățânare. Erau însă surprinși de cunoștința și înțelepciunea date pe față în răspunsurile pe care le dădea rabinilor. Știau că nu fusese învățat de oameni înțelepți, dar nu puteau să nu vadă că El era un învățător pentru ei. Recunoșteau că educația Lui era mai înaltă decât a lor. Dar nu înțelegeau faptul că El a avut acces la pomul vieții, un izvor de înțelepciune pe care ei nu-l cunoșteau.
Hristos nu era exclusivist, și în privința aceasta iarăși îi supărase pe farisei, pentru că Se depărtase de regulile lor aspre. El a găsit domeniul religiei închis cu ziduri de despărțire, ca pe ceva prea sfânt spre a fi pus în viața de toate zilele. El a dărâmat aceste ziduri de despărțire. În legăturile Lui cu oamenii, nu întreba: Care este crezul tău? Din ce biserică faci parte? El Își folosea puterea de a-i ajuta pe toți aceia care aveau nevoie de ajutor. În loc să Se închidă într-o chilie de monah, ca astfel să arate ce caracter sfânt are El, a lucrat plin de râvnă pentru binele omenirii. El a statornicit principiul că religia Bibliei nu constă în mortificarea corpului. A învățat pe alții că religia curată și neîntinată nu este făcută numai pentru zile anumite sau pentru ocazii speciale. În orice timp și în orice loc, El Se interesa cu iubire de oameni și răspândea în jurul Său lumina unei evlavii fericite. Toate lucrurile acestea erau o mustrare pentru farisei. Ele dovedeau că religia nu constă din iubirea de sine și că viața lor, închinată numai intereselor personale, era departe de adevărata temere de Dumnezeu. Faptul acesta a dat naștere la vrăjmășie împotriva lui Isus, așa că ei căutau să-L oblige să țină rânduielile lor.
-87-
Isus căuta să-i ajute pe toți cei în suferință, pe care îi întâlnea. Nu avea mulți bani de dat. Dar, de multe ori, Se lăsa nemâncat ca să-i ajute pe aceia care erau în mai mare lipsă ca El. Frații Lui simțeau că influența Lui era cu totul deosebită de a lor. El avea tact, așa cum nici unul dintre ei nu avea și cum nici nu doreau să aibă. Când ei vorbeau aspru cu bieții oameni nenorociți, Isus îi căuta și le spunea cuvinte de încurajare. Celor care erau în nevoie, le dădea un pahar cu apă rece sau le dădea în mod discret chiar hrana Lui. Alinându-le suferințele, adevărurile pe care le învăța erau unite cu fapte bune și, în felul acesta, erau fixate în minte.
Lucrurile acestea erau neplăcute pentru frații Lui. Fiind mai în vârstă ca Isus, pretindeau că El trebuie să asculte de ei. Îl acuzau că Se crede superior față de ei și-L mustrau că Se ridică mai presus de învățătorii, preoții și mai marii poporului lor. Adesea, Îl amenințau și căutau să-L intimideze; dar El trecea mai departe, făcând din Scriptură călăuza Sa.
Isus îi iubea pe frații Săi și totdeauna Se purta față de ei cu o iubire nesfârșită; dar ei erau geloși pe El și își manifestau în mod categoric necredința și disprețul. Ei nu puteau să înțeleagă purtarea Lui. În Isus găseau foarte mari contradicții. Era Fiul lui Dumnezeu și totuși un copil neajutorat. Era Creatorul lumilor, Stăpân al pământului, și totuși sărăcia marca experiența vieții Sale la fiecare pas. Avea o demnitate și o personalitate cu totul deosebite de aroganța și de închipuirea omenească; nu Se lupta pentru mărire lumească și era mulțumit cu situația cea mai umilă. Lucrul acesta îi umplea de mânie pe frații Lui. Ei nu puteau înțelege de ce era liniștit atunci când Se afla în greutăți și lipsuri. Ei nu știau că pentru binele nostru Se făcuse sărac, “pentru ca prin sărăcia Lui noi să putem fi îmbogățiți.” (2 Corinteni 8, 9.) Nu puteau înțelege taina misiunii Lui, așa cum prietenii lui Iov nu înțeleseseră umilința și suferința acestuia.
-88-
Hristos era neînțeles de frații Lui pentru că nu le semăna. Idealul Lui nu era idealul lor. Pentru că se luaseră după oameni, ei se depărtaseră de Dumnezeu și în viața lor nu se manifesta puterea Lui. Formele religiei pe care le țineau ei nu puteau să transforme caracterul. Ei dădeau “zeciuială din izmă, din mărar și din chimen”, dar lăsau nefăcute “cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila și credincioșia.” (Matei 23, 23.) Exemplul lui Hristos era pentru ei o provocare continuă. El nu ura decât un singur lucru pe lume, și acesta era păcatul. El nu putea să fie de față când se săvârșea ceva rău fără să aibă un sentiment de durere, pe care nu-l putea ascunde. Era izbitor contrastul dintre formaliști, a căror sfințenie aparentă ascundea iubirea pentru păcat, și un caracter în care râvna pentru slava lui Dumnezeu era totdeauna mai presus de toate. Pentru că viața lui Isus condamna răul, avea adversari atât în familie, cât și în afară. Cinstea și altruismul Lui erau luate în batjocură. Răbdarea și bunătatea Lui erau numite lașitate.
Din amărăciunile pe care le suportă oamenii, n-a rămas nici una pe care să n-o fi gustat Hristos. Erau și din aceia care încercau să arunce dispreț asupra Lui din cauza nașterii Sale și chiar din copilărie a trebuit să sufere privirile lor batjocoritoare și șoptirile lor de rău. Dacă ar fi răspuns cu o privire sau cu un cuvânt lipsit de răbdare, dacă ar fi făcut o singură dată un lucru rău, cum Îl îndemnau frații Lui, n-ar mai fi fost un exemplu desăvârșit. N-ar mai fi putut să îndeplinească planul de mântuire. Dacă ar fi admis că există o scuză pentru păcat, Satana ar fi triumfat și lumea ar fi fost pierdută. Pentru motivul acesta căuta și ispititorul să-I facă viața cât mai grea, ca să fie atras spre păcat.
Dar, la fiecare ispită, El avea un singur răspuns: “Stă scris”. Rareori mustra vreo faptă rea a fraților Săi, dar avea totdeauna să le spună un cuvânt de la Dumnezeu. Adesea Îl acuzau de lașitate, dacă nu voia să li Se alăture în vreo faptă oprită; dar El răspundea: Stă scris: “Frica de Domnul, aceasta este înțelepciunea; depărtarea de rău este pricepere.” (Iov 28, 28.)
-89-
Unii căutau să fie aproape de El, pentru că acolo simțeau pace; dar mulți se fereau de El, pentru că erau mustrați de viața Lui nepătată. Tinerii stăruiau pe lângă El să facă la fel ca ei. El era inteligent și avea o purtare atrăgătoare; se bucurau de prezența Lui și de răspunsurile Lui vioaie; dar erau iritați de scrupulele Lui și-L declarau îngust și rigid. Isus răspundea: Stă scris: “Cum își va ține tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău”. “Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta.” (Psalmii 119, 9.11.)
Adesea era întrebat: De ce ții să fii așa deosebit de noi toți? Stă scris, spunea El: “Ferice de cei fără prihană în calea lor, care umblă întotdeauna după Legea Domnului! Ferice de cei ce păzesc poruncile Lui, care-L caută din toată inima lor, care nu săvârșesc nici o nelegiuire și umblă în căile Lui!” (Psalmii 119, 1-3.)
Când Îl întrebau de ce nu Se unea cu tinerii din Nazaret la distracțiile lor, El spunea: Stă scris: “Când urmez învățăturile Tale, mă bucur de parc-aș avea toate comorile. Mă gândesc adânc la poruncile Tale, și cărările Tale le am sub ochi. Mă desfătez în orânduirile Tale și nu uit Cuvântul Tău.” (Psalmii 119, 14-16.)
Isus nu Se lupta pentru drepturile Sale. Adesea I se făcea munca mai grea decât era nevoie, tocmai pentru că El era bun și nu Se plângea. Cu toate acestea, n-a greșit și nici nu S-a descurajat. El a trăit mai presus de toate aceste greutăți, de parcă era în lumina feței lui Dumnezeu. El nu Se răzbuna când oamenii se purtau aspru cu El, ci, plin de răbdare, suferea insulta.
De multe ori era întrebat: De ce Te lași să fii disprețuit chiar de către frații Tăi? El spunea: Stă scris: “Fiule, nu uita învățăturile mele și păstrează în inima ta sfaturile mele! Căci ele îți vor lungi zilele și anii vieții tale și-ți vor aduce multă pace. Să nu te părăsească bunătatea și credincioșia; leagăți-le la gât, scrie-le pe tăblița inimii tale. Și astfel vei căpăta trecere și minte sănătoasă înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.” (Proverbe 3, 1-4.)
De când părinții lui Isus L-au găsit în templu, purtarea Lui a fost pentru ei o taină. El nu Se lua cu nimeni la ceartă și, cu toate acestea, exemplul Lui era o lecție permanentă. Avea înfățișarea unei persoane consacrate pentru ceva deosebit. Clipele Lui de fericire erau atunci când Se găsea singur împreună cu Dumnezeu și cu natura. De câte ori avea ocazie, Se retrăgea din locul muncii Sale, pentru a merge în câmpii, să mediteze în văile înverzite, pentru a fi în strânsă legătură cu Dumnezeu pe colinele munților sau printre copacii pădurii. De multe ori, zorile dimineții Îl găseau în vreun loc retras, meditând, cercetând Scripturile sau rugându-Se. Din aceste răstimpuri de liniște pornea apoi spre casă, unde Își relua lucrările și dădea pildă de muncă plină de răbdare.
-90-
În viața Sa, Isus a manifestat respect și iubire față de mama Lui. Maria credea în inima ei că Pruncul sfânt, născut din ea, era Mesia cel făgăduit de multă vreme; dar nu îndrăznea să-și exprime credința aceasta. În tot cursul vieții, ea a împărtășit suferințele Lui. Cu mare durere vedea ispitele la care era supus în timpul copilăriei și tinereții. Când Îi lua apărarea în ceea ce știa că este bine în purtarea Lui, avea și ea de suferit situații dificile. Ea înțelegea că ceea ce se petrece în familie și grija duioasă a mamei pentru copiii ei au o foarte mare însemnătate pentru formarea caracterului. Fiii și fiicele lui Iosif știau lucrul acesta și, folosindu-se de îngrijorarea ei, încercau să corecteze practicile Lui după modelul lor.
Maria vorbea de multe ori cu Isus și stăruia pe lângă El să facă cele impuse de rabini. Dar El nu putea fi convins să-și schimbe obiceiurile de contemplare a lucrărilor lui Dumnezeu și să nu mai caute să aline durerile oamenilor sau chiar ale animalelor necuvântătoare. Când preoții și învățătorii îi cereau Mariei să-L stăpânească pe Isus, ea avea mult de suferit; dar inima ei era din nou liniștită când El îi arăta cele scrise în Scriptură, care sprijineau purtarea Lui.
Câteodată oscila între Isus și frații Lui, care nu credeau că El era trimisul lui Dumnezeu; dar erau foarte multe dovezi că El avea un caracter divin. Îl vedea cum Se jertfește pentru binele altora. Prezența Lui aducea o atmosferă mai curată în familie și viața Lui era ca un aluat care lucra între elementele societății. Blând și nepătat, umbla printre oamenii nepăsători, neciopliți și necuviincioși, printre vameși nedrepți, printre risipitori nesocotiți, samariteni păcătoși, soldați păgâni și țărani brutali, prin gloata aceea așa de amestecată. El spunea ici și colo cuvinte de mângâiere, când îi vedea pe oameni obosiți și cu toate acestea siliți să-și poarte poverile. El împărtășea greutățile lor și le repeta lecțiile pe care le învățase din natură despre iubirea, mila și bunătatea lui Dumnezeu.
-91-
El îi învăța pe toți să se socotească înzestrați cu talente prețioase, care, dacă erau bine folosite, aveau să le asigure comori veșnice. El a curățat viața de deșertăciuni și, prin exemplul Său, i-a învățat pe oameni că fiecare clipă aduce după sine urmări veșnice, că fiecare clipă trebuie prețuită ca o comoară și folosită pentru scopuri sfinte. El n-a trecut pe lângă nici o ființă umană ca și cum ar fi fost fără valoare, ci a căutat să dea fiecăreia leacul mântuitor. Oriunde Se găsea, El știa să dea o învățătură potrivită cu locul și împrejurările. Căuta să inspire nădejde celui mai decăzut și celui lipsit de perspective, asigurându-i că pot ajunge și ei copii neprihăniți și nevinovați ai lui Dumnezeu. Adesea, îi întâlnea pe aceia care se aruncaseră în stăpânirea lui Satana și care nu aveau putere să se desfacă din mrejele lui. Unora ca acestora, descurajați, bolnavi, ispitiți și decăzuți, Isus le spunea cuvinte de cea mai duioasă milă, cuvinte de care ei aveau nevoie și pe care le puteau înțelege. Pe alții îi găsea în luptă pe viață și pe moarte cu vrăjmașul sufletelor. Pe aceștia îi încuraja să stăruie, asigurându-i că vor birui, pentru că îngerii lui Dumnezeu erau de partea lor și aveau să le dea biruința. Aceia pe care îi ajuta în felul acesta erau convinși că în fața lor era Cineva în care se puteau încrede cu toată inima. El nu avea să trădeze tainele pe care le ascultase urechea Sa sensibilă.
-92-
Isus vindeca și corpul, și sufletul. El Se interesa de orice suferință pe care o întâlnea și aducea vindecare tuturor suferinzilor, deoarece cuvintele Lui blânde erau ca un balsam vindecător. Nimeni nu putea zice că El a făcut o minune; dar puterea vindecătoare a iubirii pornea de la El la cei bolnavi și apăsați. Așa discret a lucrat pentru oameni din cea mai fragedă copilărie. De aceea, s-a întâmplat că, atunci când și-a început lucrarea publică, foarte mulți L-au ascultat cu bucurie.
Cu toate acestea, în copilărie, tinerețe și maturitate, Isus a fost singur. În sfințenia și credincioșia Sa, El a călcat singur teascul și nici un om n-a fost cu El. A dus povara teribilă a răspunderii pentru salvarea oamenilor. Știa că, dacă nu se face o hotărâtă schimbare în principiile și țelurile neamului omenesc, toți vor fi pierduți. Această povară apăsa asupra sufletului Său și nimeni nu-și putea închipui cât era de grea. Cu o stăruință neabătută și-a îndeplinit planul vieții Lui, acela de a fi Lumina oamenilor.