Acela care trăieşte, care a fost mort şi care este viu în vecii vecilor, şi care are cheile morţii şi ale locuinţei morţilor era alături de el. Faţa lui Berquin radia de pacea şi lumina cerului. Se îmbrăcase cu o haină frumoasă, purtând „o pelerină de catifea, un pieptar de satin şi damasc şi pantaloni auriţi” (D’Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, vol. 2 cap. 16). Era pe punctul de a-şi mărturisi credinţa înaintea Împăratului împăraţilor şi a universului care stătea ca martor şi niciun semn de tristeţe nu trebuia să-i umbrească bucuria. În timp ce procesiunea înainta încet pe străzile aglomerate, oamenii observau cu uimire pacea neumbrită, triumful plin de bucurie din privirea şi ţinuta sa. „El este”, spuneau ei, „ca cineva care stă într-un templu şi meditează la lucrurile sfinte” (Wylie, vol. 13, cap. 9).
La rug, Berquin a încercat să adreseze mulţimii câteva cuvinte, dar călugării, temându-se de efectul lor, au început să strige, ostaşii au început să zăngăne armele şi larma lor a acoperit glasul martirului. Astfel, în anul 1529, cea mai înaltă autoritate literară şi ecleziastică a Parisului cult „le-a dat gloatelor din anul 1793 exemplul odios de a înăbuşi pe eşafod cuvintele sacre ale unui muribund” (Idem, vol. 13, cap. 9).
Berquin a fost strangulat şi corpul i-a fost mistuit de flăcări. Vestea morţii sale le-a provocat întristare adepţilor Reformei din întreaga Franţă. Dar exemplul lui n-a fost uitat. „Şi noi suntem gata”, spuneau martorii adevărului, „să întâmpinăm moartea cu bucurie, aţintindu-ne privirea către viaţa ce va veni”(D’Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin,vol.2,cap.16).
În timpul persecuţiei din Meaux, predicatorii credinţei reformate, fiind privaţi de dreptul de a predica, au plecat spre alte câmpuri. După un timp, Lefèvre a plecat în Germania. Farel s-a reîntors în oraşul natal din estul Franţei, pentru a răspândi lumina în patria copilăriei lui. Veştile sosiseră deja despre ce se întâmplase la Meaux şi adevărul pe care el îl propovăduia cu zel neînfricat a găsit ascultători. Curând, autorităţile s-au ridicat să-l aducă la tăcere şi a fost alungat din oraş. Pentru că nu mai putea să lucreze în mod public, Farel parcurgea câmpiile şi satele, predicând în locuinţe particulare, pe pajişti retrase şi găsind adăpost în păduri şi peşteri stâncoase care fuseseră ascunzătorile lui în copilărie. Dumnezeu îl pregătea pentru încercări mai mari. „Necazurile, persecuţiile şi uneltirile lui Satana, despre care am fost avertizat, nu mi-au lipsit”, spunea el. „Sunt mult mai aspre decât aş fi putut să le suport singur, dar Dumnezeu este Tatăl meu.
-179-
El mi-a dat şi-mi va da întotdeauna puterea pe care o cer” (D’Aubigné, History of the Reformation of the Sixteenth Century, vol. 12, cap. 9).
Ca şi în zilele apostolice, persecuţia mai degrabă a „lucrat la înaintarea Evangheliei” (Filipeni 1:12). Alungaţi din Paris şi Meaux, „cei ce se împrăştiaseră mergeau din loc în loc şi propovăduiau Cuvântul” (Faptele 8:4). Astfel, lumina şi-a croit drum în multe dintre provinciile îndepărtate ale Franţei.
Dumnezeu continua să-Şi pregătească lucrători pentru extinderea cauzei Sale. Într-una din şcolile din Paris se afla un tânăr liniştit, profund, care devenise deja o minte puternică şi pătrunzătoare şi care se distingea atât printr-un caracter ireproşabil, cât şi prin entuziasm intelectual şi devotament religios. Geniul şi conştiinciozitatea lui au făcut din el, în scurt timp, mândria colegiului şi se anticipa cu încredere că Jean Calvin va deveni unul dintre cei mai capabili şi mai onoraţi apărători ai bisericii. Dar o rază a luminii divine a pătruns chiar înăuntrul zidurilor scolasticismului şi superstiţiei de care era înconjurat Calvin. El s-a înfiorat când a aflat despre noile doctrine, neîndoindu-se câtuşi de puţin că ereticii meritau focul căruia îi erau încredinţaţi. Dar fără voia lui, a fost adus faţă în faţă cu erezia şi constrâns să verifice puterea teologiei Romei în combaterea învăţăturilor protestante. La Paris se afla un văr al lui Calvin care se alăturase reformatorilor. Cei doi veri se întâlneau adesea şi discutau problemele care tulburau creştinătatea. „În lume sunt doar două religii”, spunea Olivetan, protestantul. „O categorie de religii pe care au inventat-o oamenii şi în care omul se mântuieşte prin ceremonii şi prin fapte bune. Cealaltă este religia care este prezentată în Biblie şi care îl învaţă pe om să caute mântuirea numai prin harul fără plată al lui Dumnezeu.”
„Mie nu-mi trebuie niciuna dintre noile voastre doctrine”, a exclamat Calvin. „Îţi închipui tu că am trăit toată viaţa în rătăcire?” (Wylie, vol. 13, cap. 7).
Dar în mintea lui s-au trezit gânduri pe care nu putea să le alunge. Singur în camera lui, cugeta la cuvintele vărului său. Convingerea că era păcătos îl urmărea şi s-a văzut fără mijlocitor în prezenţa unui Judecător sfânt şi drept. Mijlocirea sfinţilor, faptele bune, ceremoniile bisericii, toate acestea erau fără efect pentru ispăşirea păcatului. Nu vedea înainte nimic altceva decât întunericul disperării veşnice. În zadar s-au străduit doctorii bisericii să-i aline durerea.
-180-
A recurs zadarnic la mărturisire şi penitenţe. Acestea nu puteau să împace sufletul cu Dumnezeu.
Pe când era încă absorbit de aceste lupte zadarnice, Calvin, vizitând într-o zi din întâmplare una dintre pieţele publice, a fost martor la arderea unui eretic. S-a umplut de uimire văzând expresia de pace de pe faţa martirului. În mijlocul chinurilor acelei morţi teribile şi sub condamnarea cea mai grozavă a bisericii, el manifesta o credinţă şi un curaj pe care tânărul student le-a pus în contrast dureros cu propria lui disperare şi întunecime, deşi trăia în cea mai strictă ascultare de biserică. El ştia că ereticii îşi întemeiau credinţa pe Biblie. S-a hotărât să o studieze şi să descopere, dacă va fi posibil, secretul bucuriei lor.
În Biblie, el L-a găsit pe Hristos. „O, Tată”, a strigat el, „jertfa Lui a potolit mânia Ta, sângele Lui a spălat necurăţiile mele, crucea Lui a purtat blestemul meu, moartea Lui a făcut ispăşire pentru mine. Noi am născocit multe absurdităţi, dar Tu ai pus Cuvântul Tău înaintea mea ca o făclie şi mi-ai atins inima, pentru ca eu să consider o urâciune toate celelalte merite, în afară de acelea ale lui Iisus” (Martyn, vol, 3, cap. 13).
Calvin fusese pregătit academic pentru preoţie. Pe când avea numai 12 ani, fusese selectat pentru capelania unei biserici mici şi capul îi fusese tuns de către episcop, în conformitate cu canonul bisericii. N-a fost hirotonit, nici n-a îndeplinit sarcinile unui preot, dar a devenit membru al clerului, purtând titlul respectiv funcţiei sale şi primind o indemnizaţie pentru aceasta.
Acum, dându-şi seama că nu va putea niciodată să devină preot, s-a dedicat pentru un timp studiului dreptului, dar, în cele din urmă, a renunţat la acest plan şi s-a hotărât să-şi dedice viaţa Evangheliei. A ezitat însă să devină predicator. Era din fire timid şi era împovărat de simţul marii răspunderi a acestei poziţii şi dorea să se dedice în continuare studiului. Insistenţele serioase ale prietenilor săi l-au făcut totuşi, în cele din urmă, să consimtă. „Este un lucru minunat”, spunea el, „ca cineva cu o origine atât de umilă să fie înălţat la o demnitate atât de mare” (Wylie, vol. 13, cap. 9).
Calvin şi-a început liniştit lucrarea şi cuvintele lui erau ca roua care înviorează pământul. Părăsise Parisul şi acum se afla într-un orăşel de provincie, sub protecţia prinţesei Margareta, care, din dragoste pentru Evanghelie, îşi întinsese protecţia asupra ucenicilor acesteia. Calvin era încă tânăr şi avea un comportament amabil şi modest. Lucrarea lui a început cu oamenii, în casele lor. Înconjurat de membrii familiei, el citea Biblia şi descoperea adevărurile mântuirii.
-18
Aceia care auzeau solia duceau vestea bună şi altora şi, curând, Calvin şi-a extins activitatea în cătunele şi oraşele din jur. El găsea intrare atât în castele, cât şi în colibe şi înainta punând temelia unor biserici care urmau să depună o mărturie neînfricată în favoarea adevărului.
După câteva luni se afla iarăşi la Paris. În cercul savanţilor domnea o agitaţie neobişnuită. Studiul limbilor antice îi condusese pe oameni la Biblie şi mulţi ale căror inimi nu fuseseră atinse de adevărurile ei le discutau cu înflăcărare şi chiar se luptau cu apărătorii romano-catolicismului. Calvin, deşi era un luptător abil în cadrul disputelor teologice, avea de îndeplinit o misiune mai înaltă decât aceea a profesorilor zgomotoşi. Minţile oamenilor fuseseră trezite şi acum era momentul să li se descopere adevărul. În timp ce sălile universităţilor erau pline de zarva disputei teologice, Calvin mergea din casă în casă, deschidea Biblia înaintea oamenilor şi le vorbea despre Hristos, şi despre El răstignit. În providenţa lui Dumnezeu, Parisul trebuia să primească o nouă invitaţie de a accepta Evanghelia. Chemarea lui Lefèvre şi a lui Farel fusese respinsă, dar mesajul trebuia auzit din nou de către toate clasele din acea metropolă. Regele, influenţat de considerente politice, nu trecuse pe deplin de partea Romei, împotriva Reformei. Margareta, sora lui, mai nutrea încă speranţa că protestantismul va triumfa în Franţa. Ea a hotărât ca în Paris să se predice credinţa reformată. În absenţa regelui, ea i-a poruncit unui pastor protestant să predice în bisericile oraşului. Deoarece demnitarii papali au interzis acest lucru, prinţesa a pus la dispoziţie palatul. Un apartament a fost amenajat drept capelă şi s-a anunţat că în fiecare zi, la o anumită oră se va ţine o predică, fiind invitaţi să participe oameni din toate clasele sociale. Mulţimile se adunau la serviciul divin. Nu numai capela, dar şi anticamerele şi coridoarele erau aglomerate. În fiecare zi se adunau cu miile – nobili, bărbaţi de stat, jurişti, negustori şi meseriaşi. Regele, în loc să interzică adunările, a poruncit ca două biserici din Paris să fie deschise. Niciodată înainte nu fusese oraşul atât de atins de Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul vieţii venit din ceruri părea să însufleţească oamenii. Cumpătarea, curăţia, ordinea şi hărnicia au luat locul beţiei, imoralităţii, certurilor şi trândăviei. Dar ierarhii papali nu erau inactivi. Deoarece regele încă refuza să intervină pentru a opri predicarea, clerul s-a îndreptat către poporul de rând.
-182-
N-a fost cruţat niciun mijloc pentru a trezi temerile, prejudecăţile şi fanatismul mulţimii ignorante şi superstiţioase. Supunându-se orbeşte învăţătorilor falşi, Parisul, ca şi Ierusalimul din vechime, n-a cunoscut nici vremea cercetării lui, nici lucrurile care puteau să-i dea pacea. Timp de doi ani, Cuvântul lui Dumnezeu a fost predicat în capitală. Dar, în timp ce mulţi primiseră Evanghelia, majoritatea oamenilor au respins-o. Francisc făcuse o demonstraţie de toleranţă numai pentru a sluji scopurilor lui, iar adepţii papalităţii au reuşit să recâştige supremaţia. Din nou, bisericile au fost închise, iar rugurile, aprinse. Calvin era încă la Paris, unde se pregătea prin studiu, meditaţie şi rugăciune pentru lucrările lui viitoare şi continua să răspândească lumina. Însă, în cele din urmă, suspiciunea a fost îndreptată asupra lui. Autorităţile s-au hotărât să-l predea flăcărilor. Conside- rându-se sigur în locul lui retras, el nu avea nicio idee cu privire la iminenţa pericolului, atunci când prietenii au năvălit în camera lui cu vestea că poliţia era pe punctul de a-l aresta. Chiar în clipa aceea s-a auzit o ciocănitură puternică la poartă. Nu era niciun moment de pierdut. Unii dintre prietenii săi i-au ţinut pe poliţişti la uşă, în timp ce alţii l-au ajutat pe reformator să coboare pe fereastră şi el a pornit în grabă către periferia oraşului. Găsind adăpost în căsuţa unui muncitor care era adept al reformei, s-a deghizat în hainele gazdei şi, ducând pe umeri o sapă, şi-a început călătoria. Mergând spre sud, şi-a găsit din nou refugiu pe domeniile Margaretei (vezi D’Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, vol. 2, cap. 30).
Aici a rămas câteva luni în afara oricărui pericol, sub protecţia unor prieteni puternici şi s-a angajat ca şi înainte în studiu. Dar avea pe inimă evanghelizarea Franţei şi n-a putut să stea mult timp inactiv. Îndată ce furtuna s-a domolit puţin, a căutat un nou câmp de lucru în Poitiers, unde exista o universitate şi unde noile concepţii fuseseră deja primite favorabil. Oameni din toate clasele sociale ascultau cu bucurie Evanghelia. Ea nu era predicată în public, ci în locuinţa prefectului, în camerele lui de oaspeţi şi uneori într-o grădină publică, unde Calvin oferea cuvintele vieţii veşnice acelora care doreau să asculte. După un timp, când numărul ascultătorilor a crescut, s-a considerat că este mai sigur să se adune în afara oraşului. Ca loc de întrunire a fost aleasă o peşteră dintr-un defileu îngust şi adânc, unde copacii şi stâncile suspendate făceau ca locul să fie şi mai retras. Grupe mici de oameni, care părăseau oraşul pe drumuri diferite, se întâlneau aici.
-183-
În acest loc retras, Biblia era citită şi explicată cu glas tare. Aici a fost celebrată prima dată Cina Domnului de către protestanţii din Franţa. Din această biserică mică au fost trimişi în lucrare câţiva evanghelişti credincioşi. O dată în plus, Calvin s-a întors la Paris. Încă nu putea să renunţe la speranţa că Franţa, ca naţiune, va primi Reforma. Dar a găsit aproape toate uşile închise pentru lucrarea sa. A predica Evanghelia aici însemna a merge direct la rug şi, în cele din urmă, s-a hotărât să plece în Germania. De abia părăsise Franţa, când furtuna a izbucnit asupra protestanţilor şi, dacă ar fi rămas acolo, cu siguranţă ar fi fost cuprins şi el în dezastrul general.
Reformatorii francezi, dornici să-şi vadă ţara mergând în pas cu Germania şi Elveţia, s-au hotărât să dea o lovitură îndrăzneaţă superstiţiilor Romei, prin care să trezească întreaga naţiune. Ca urmare, au pus în toată Franţa, într-o singură noapte, afişe prin care atacau liturghia. În loc să ajute la înaintarea reformei, această acţiune entuziastă, dar nechibzuită, a adus nenorocire nu numai peste propagatorii ei, ci şi peste prietenii credinţei reformate din întreaga Franţă. Le-a oferit romano-catolicilor ceea ce doriseră de mult timp – un pretext pentru a cere distrugerea totală a ereticilor, ca agitatori primejdioşi pentru stabilitatea tronului şi pentru pacea naţiunii. O mână secretă – niciodată nu s-a ştiut dacă a fost a unui prieten imprudent sau a unui duşman perfid – a pus un afiş pe uşa camerei private a regelui. Monarhul s-a îngrozit. În acest afiş erau atacate în mod necruţător superstiţiile care primiseră venerare de-a lungul secolelor. Dar îndrăzneala fără precedent de a aduce aceste declaraţii clare şi uluitoare chiar la cunoştinţa regelui i-a trezit acestuia furia. În uimirea sa, a rămas pentru un scurt timp tremurând şi fără grai. Apoi, furia sa şi-a găsit expresie în teribilele cuvinte: „Să fie arestaţi, fără deosebire, toţi cei care sunt bănuiţi de erezie luterană. Îi voi extermina” (Idem, vol. 4, cap. 10). Zarurile au fost aruncate. Regele s-a hotărât să treacă pe deplin de partea Romei.
Imediat au fost luate măsuri pentru arestarea tuturor luteranilor din Paris. Un biet meseriaş, adept al credinţei reformate, care fusese obişnuit să convoace pe credincioşi la adunările lor secrete, a fost arestat şi, sub ameninţarea cu arderea pe rug, i s-a poruncit să-l conducă pe emisarul papal la casa fiecărui protestant din oraş. El s-a dat înapoi cu groază de la această propunere josnică, dar, în cele din urmă, teama de flăcări a învins şi el a consimţit să devină trădătorul fraţilor lui.