Marea Luptă – Ziua 032

Capitolul 12 — Reforma în Franța

Protestul din Speier şi Mărturisirea de credinţă de la Augsburg, care au marcat triumful Reformei în Germania, au fost urmate de ani de luptă şi întuneric. Slăbit de dezbinările dintre susţinătorii lui şi asaltat de duşmani puternici, protestantismul părea sortit distrugerii totale. Mii de oameni şi-au pecetluit mărturia cu sângele lor. A izbucnit Războiul Civil. Cauza protestantă a fost trădată de unul dintre adepţii ei de frunte. Cei mai nobili dintre principii reformaţi au căzut în mâinile împăratului şi au fost târâţi ca prizonieri din oraş în oraş. Dar în clipa acestui aparent triumf, împăratul a fost lovit de înfrângere. El a văzut cum prada i-a fost smulsă din mână şi a fost constrâns, în cele din urmă, să tolereze doctrinele a căror distrugere fusese ambiţia vieţii sale. Îşi pusese în joc imperiul, bogăţiile şi însăşi viaţa pentru a anihila erezia. Acum şi-a văzut armatele epuizate de lupte, vistieriile secate, multele lui regate ameninţate de revoltă, în timp ce pretutindeni se răspândea credinţa pe care el se străduise inutil să o suprime. Carol al V-lea se luptase împotriva Celui Atotputernic. Dumnezeu spusese: „Să fie lumină!”, dar împăratul căutase să menţină întunericul. Planurile lui eşuaseră şi, îmbătrânit înainte de vreme, epuizat de lupte îndelungate, a abdicat şi s-a retras într-o mănăstire. 

În Elveţia, ca şi în Germania, au venit zile întunecate pentru Reformă. În timp ce multe cantoane au primit credinţa reformată, altele s-au agăţat cu o stăruinţă oarbă de crezul Romei. Persecutarea acelora care doreau să primească adevărul a dus, în cele din urmă, la război civil. Zwingli şi mulţi dintre cei care se uniseră cu el în lucrarea de reformă au căzut pe câmpul însângerat de la Cappel. Oecolampadius, copleşit de aceste cumplite dezastre, a murit curând după aceea. Roma era biruitoare şi, în multe locuri, părea că va câştiga tot ce pierduse. 

-173-

Dar Acela ale cărui sfaturi există din veşnicie nu Şi-a uitat nici cauza, nici poporul. Mâna Sa urma să aducă eliberarea. El a ridicat în alte ţări lucrători pentru a duce mai departe Reforma. În Franţa, zorile au început să se ivească înainte să se fi auzit de numele lui Luther ca reformator. Unul dintre primii care au înţeles lumina a fost bătrânul Lefèvre, bărbat de o cultură vastă, profesor la Universitatea din Paris şi un catolic sincer şi zelos. În studiile lui cu privire la literatura antică, atenţia i-a fost atrasă către Biblie şi a introdus studierea ei în cursurile sale. Lefèvre era un adorator înflăcărat al sfinţilor şi se angajase să alcătuiască o istorie a sfinţilor şi a martirilor, aşa cum era redată în legendele bisericii. Aceasta era o lucrare care necesita multă muncă. Făcuse deja un progres considerabil în această direcţie, când i-a venit ideea că ar putea primi un ajutor semnificativ din Biblie şi atunci a început studierea ei în acest scop. Aici, întadevăr, a găsit sfinţi, dar nu ca aceia care figurau în calendarul romano-catolic. Un potop de lumină divină s-a revărsat asupra minţii lui. S-a îndepărtat cu uimire şi dezgust de planul pe care şi-l propusese şi s-a dedicat studiului Cuvântului lui Dumnezeu. A început curând să predice adevărurile preţioase pe care le-a descoperit în el. În 1512, înainte ca Luther sau Zwingli să fi început lucrarea de reformă, Lefèvre scria: „Dumnezeu ne dă, prin credinţă, acea neprihănire care ne îndreptăţeşte, doar prin har, la viaţă veşnică” (Wylie, vol. 13, cap. 1). Studiind tainele răscumpărării, el exclama: „O, nespusa măreţie a acestui schimb – Cel fără păcat este condamnat şi cel vinovat este achitat; Cel binecuvântat poartă blestemul şi cel blestemat este binecuvântat. Viaţa moare şi cel mort trăieşte. Slava este acoperită de întuneric şi cel care nu cunoştea nimic altceva decât întunericul este îmbrăcat în slavă” (D’Aubigné, London ed., vol. 12, cap. 2). 

În timp ce propovăduia că slava mântuirii Îi aparţine numai lui Dumnezeu, el afirma de asemenea că datoria de a asculta îi aparţine omului. „Dacă eşti membru al bisericii lui Hristos”, spunea el, „eşti membru al trupului Său. Dacă eşti din trupul Său, eşti plin de natură divină. (…) O, dacă oamenii ar putea să pătrundă înţelesul acestui privilegiu, cât de curaţi, neprihăniţi şi sfinţi ar trăi şi cât de vrednică de dispreţuit ar socoti slava acestei lumi, în comparaţie cu slava lăuntrică, pe care ochiul firesc nu poate să o vadă” (Idem, vol. 12, cap. 2). 

-174-

Printre studenţii lui Lefèvre, erau unii care ascultau cu aviditate cuvintele lui şi care, mult timp după ce glasul învăţătorului avea să fie adus la tăcere, urmau să continue vestirea adevărului. Unul dintre aceştia a fost William Farel. Fiul unor părinţi evlavioşi şi educat să accepte cu deplină credinţă învăţăturile bisericii, el putea să spună despre sine ca şi apostolul Pavel: „Am trăit ca fariseu după cea mai îngustă partidă a religiei noastre” (Faptele apostolilor 26:5). Catolic devotat, el ardea de zel să-i distrugă pe toţi aceia care ar fi îndrăznit să se împotrivească bisericii. „Aş fi scrâşnit din dinţi ca un lup furios”, spunea el mai târziu, referindu-se la această perioadă a vieţii sale, „dacă aş fi auzit pe cineva vorbind împotriva papei” (Wylie, vol. 13, cap. 2). Fusese neobosit în adorarea sfinţilor împre- ună cu Lèfevre, vizitând toate bisericile din Paris, închinându-se la altare şi împodobind cu daruri locurile sfinte. Dar aceste ritualuri nu au putut să-i aducă pace în suflet. Convingerea că era păcătos îl urmărea şi, cu toate faptele de penitenţă pe care le săvârşise, n-a reuşit s-o îndepărteze. El asculta cuvintele reformatorului ca şi când ar fi fost rostite de o voce din cer: „Mântuirea este prin har.” „Cel nevinovat este condamnat şi vinovatul este achitat.” „Numai crucea lui Hristos deschide porţile cerului şi închide porţile iadului” (Idem, vol. 13, cap. 2). 

Farel a primit adevărul cu bucurie. S-a întors de la robia tradiţiei la libertatea fiilor lui Dumnezeu printr-o pocăinţă ca a lui Pavel. „În locul unei inimi ucigaşe, de lup lacom”, s-a întors, spunea el, „liniştit ca un miel blând şi nevinovat, având inima cu totul îndepărtată de papa şi predată lui Iisus Hristos” (D’Aubigné, vol. 12, cap. 3). 

În timp ce Lefèvre continua să răspândească lumina printre studenţii săi, Farel, tot aşa de entuziasmat pentru cauza lui Hristos cum fusese pentru cauza papei, a început să vestească ade- vărul în public. Un demnitar al bisericii, episcopul de Meaux, s-a unit curând după aceea cu ei. Alţi profesori, apreciaţi pentru capacitatea şi cultura lor, s-au unit şi ei în proclamarea Evangheliei, câştigând adepţi în toate clasele sociale, de la casele meseriaşilor şi ţăranilor, până la palatul regelui. Sora lui Francisc I, monarhul de atunci, a primit credinţa reformată. Chiar regele şi regina-mamă păreau pentru un timp că îi sunt favorabili, iar reformatorii aşteptau cu speranţe mari vremea când Franţa avea să fie câştigată la Evanghelie. Dar speranţele lor nu aveau să se împlinească. Încercări şi persecuţii îi aşteptau pe ucenicii lui Hristos. Totuşi acestea au fost ascunse cu îndurare de ochii lor. 

-175-

A venit un timp de pace, ca ei să se întărească pentru a face faţă furtunii; şi Reforma a progresat rapid. Episcopul de Meaux lucra cu râvnă în dioceza lui pentru a instrui atât clerul, cât şi poporul. Preoţii ignoranţi şi imorali au fost îndepărtaţi şi, atât cât a fost posibil, au fost înlocuiţi cu bărbaţi instruiţi şi evlavioşi. Episcopul dorea foarte mult ca poporul lui să aibă acces la Cuvântul lui Dumnezeu, şi lucrul acesta a fost realizat curând. Lefèvre şi-a luat răspunderea traducerii Noului Testament. Şi chiar în aceeaşi perioadă în care Biblia germană a lui Luther ieşea de sub tipar la Wittenberg, Noul Testament în limba franceză era publicat la Meaux. Episcopul n-a cruţat nici efort, nici cheltuială pentru a-l răspândi în parohiile lui şi, în curând, ţăranii din Meaux erau în posesia Sfintelor Scripturi. 

După cum călătorii chinuiţi de sete salută cu bucurie un izvor de apă proaspătă, tot aşa au primit aceşti oameni solia Cerului. Lucrătorii din câmp şi meseriaşii din ateliere se încurajau la munca lor zilnică vorbind despre adevărurile preţioase ale Bibliei. Seara, în loc să plece la cârciumă, se adunau unul în casa altuia pentru a citi Cuvântul lui Dumnezeu şi a se uni în rugăciune şi laudă. O mare schimbare s-a văzut curând în aceste localităţi. Deşi aparţineau clasei celei mai umile, ţărănimii neînvăţate care trudea din greu, puterea reformatoare şi înălţătoare a harului divin a fost văzută în viaţa lor. Umili, iubitori şi sfinţi, ei stăteau ca martori pentru ceea ce va împlini Evanghelia în viaţa acelora care o acceptă cu sinceritate. Lumina aprinsă la Meaux şi-a răspândit razele până departe. Numărul convertiţilor creştea în fiecare zi. Mânia ierarhilor Romei a fost, pentru un timp, ţinută în frâu de rege, care dispreţuia bigotismul călugărilor. Dar, în cele din urmă, conducătorii papali au învins. S-au înălţat rugurile. Episcopul de Meaux, constrâns să aleagă între foc şi retractare, a acceptat calea cea mai uşoară. Dar, în ciuda căderii conducătorului, turma lui a rămas statornică. Mulţi au dat mărturie pentru adevăr în mijlocul flăcărilor. Prin curajul şi credincioşia lor pe rug, aceşti umili creştini au vorbit înaintea a mii de oameni care, în zilele de pace, nu auziseră mărturia lor. 

Nu numai cei umili şi săraci au avut curajul să dea mărturie pentru Hristos în mijlocul suferinţelor şi a batjocurilor. În sălile maiestuoase ale castelelor şi palatelor, se aflau oameni nobili care preţuiau adevărul mai presus de bogăţie, rang sau chiar viaţă. Armura regală ascundea inimi mai nobile şi mai statornice decât roba şi mitra episcopală. Louis de Berquin era de origine nobilă. Era un cavaler viteaz şi curtenitor, devotat studiului, cu maniere alese şi de o moralitate ireproşabilă. 

-176-

„El era”, spune un scriitor, „un adept fidel al rânduielilor papale şi un pasionat ascultător al liturghiilor şi al predicilor (…) şi, ca încoronare a tuturor acestor virtuţi, detesta luteranismul.” Dar, asemenea multor altora, călăuzit în mod providenţial către Biblie, a fost uimit când a descoperit în ea „nu doctrinele Romei, ci doctrinele lui Luther” (Wylie, vol. 13, cap. 9). De aici înainte, el s-a devotat cu totul cauzei Evangheliei. Era considerat „cel mai erudit dintre nobilii Franţei”. Geniul şi elocvenţa lui, curajul şi zelul lui eroic, precum şi influenţa lui la curte – căci era un favorit al regelui – l-au făcut să fie privit de mulţi ca hărăzit să devină reformatorul ţării sale. Beza spunea: „Berquin ar fi fost un al doilea Luther, dacă ar fi găsit în Francisc I un al doilea prinţ elector.” „El este mai rău decât Luther”, se plângeau adepţii papalităţii (Idem, vol. 13, cap. 9). Întradevăr, el era mai de temut pentru romano-catolicii din Franţa. L-au aruncat în temniţă ca pe un eretic, dar a fost pus în libertate de rege. Lupta a continuat ani de zile. Francisc, oscilând între Roma şi Reformă, tolera şi restrângea alternativ zelul feroce al călugărilor. Berquin a fost întemniţat de trei ori de autorităţile papale, numai pentru a fi eliberat de monarh, care, admirându-i geniul şi caracterul nobil, a refuzat să-l jertfească răutăţii ierarhiei papale. 

Berquin a fost avertizat în repetate rânduri în legătură cu pericolul care îl ameninţa în Franţa şi a fost îndemnat să urmeze calea acelora care-şi găsiseră siguranţa într-un exil voluntar. Erasmus, cel timid şi oportunist care, cu toată splendoarea erudiţiei lui, n-a reuşit niciodată să se ridice la măreţia morală care ţine mai puţin la viaţă şi onoruri decât la adevăr, i-a scris lui Berquin: „Cere să fii trimis ca ambasador în vreo ţară străină; dute şi călătoreşte în Germania. Îi cunoşti pe Beda şi pe cei asemenea lui – el este un monstru cu o mie de capete, care aruncă venin în toate părţile. Vrăj- maşii tăi se numesc «legiune». Şi de-ar fi cauza ta mai bună decât aceea a lui Iisus Hristos, ei tot nu te-ar lăsa până nu te-ar distruge în mod groaznic. Nu te încrede prea mult în protecţia regelui. În orice caz, nu mă compromite faţă de profesorii de teologie” (Idem, vol. 13, cap. 9). 

Dar, pe măsură ce pericolele se înmulţeau, zelul lui Berquin creştea mai mult. Departe de a adopta sfatul prudent şi protector de sine al lui Erasmus, s-a hotărât să acţioneze mai îndrăzneţ. El nu avea să stea doar în apărarea adevărului, ci urma să atace rătăcirea.

-177-

 Va îndrepta împotriva romano-catolicilor acuzaţia de erezie pe care aceştia căutau s-o arunce asupra lui. Cei mai activi şi mai înverşunaţi adversari ai lui erau doctorii şi călugării erudiţi ai de- partamentului de teologie al marii universităţi din Paris, una dintre cele mai înalte autorităţi ecleziastice atât a oraşului, cât şi a naţiunii. Din scrierile acestor doctori, Berquin a extras douăsprezece afirmaţii pe care le-a declarat public drept „eretice şi contra Bibliei” şi a apelat la rege să judece în această dispută. Suveranul, bucuros că are ocazia de a pune în contrast capacitatea şi perspicacitatea adversarilor şi încântat de ocazia de a umili mândria călugărilor, le-a poruncit romano-catolicilor să-şi apere cauza cu Biblia. Ei ştiau că această armă nu le va fi de folos. Întemni- ţarea, tortura şi rugul erau armele pe care ştiau să le mânuiască cel mai bine. Rolurile s-au schimbat şi s-au văzut în situaţia de a cădea în groapa în care speraseră să-l arunce pe Berquin. Uluiţi, căutau o cale de scăpare. „Chiar în timpul acela a fost mutilată o statuie a Fecioarei, de la colţul unei străzi.” În oraş, s-a produs mare agitaţie. Mulţimi de oameni s-au adunat acolo ca să-şi exprime jalea şi indignarea. Regele, de asemenea, era profund mişcat. Aceasta era o situaţie pe care călugării puteau să o folosească în favoarea lor şi s-au grăbit să profite de ea. „Acestea sunt roadele învăţăturii lui Berquin”, strigau ei. „Totul este pe punctul să fie distrus – religia, legile şi chiar tronul – de către această conspiraţie luterană” (Idem, vol. 13, cap. 9). 

Berquin a fost arestat din nou. Regele s-a retras din Paris şi astfel călugării au fost liberi să-şi aducă planul la îndeplinire. Reformatorul a fost judecat şi condamnat la moarte, iar de teamă ca Francisc să nu intervină să-l elibereze, sentinţa a fost executată chiar în ziua în care a fost pronunţată. La amiază, Berquin era condus spre locul execuţiei. O mulţime imensă s-a adunat să fie martoră la acest eveniment şi mulţi au văzut cu uimire şi cu presimţiri sumbre că victima fusese aleasă din cea mai bună şi mai curajoasă dintre familiile nobile din Franţa. Uimirea, indignarea, batjocura şi ura amară întunecau feţele din acea mulţime agitată. Doar pe o singură faţă nu se vedea nicio umbră. Gândurile martirului erau departe de scena aceea plină de frământare. El era conştient numai de prezenţa Domnului Său. Nu lua în seamă nimic; nici carul mizerabil în care era dus, nici feţele încruntate ale persecutorilor lui, nici moartea groaznică la care mergea.