Odată cu somaţia, i-a fost acordat şi un bilet de liberă trecere, garantându-i-se înapoierea într-un loc sigur. Acestea au fost duse la Wittenberg de un mesager care a fost împuternicit să-l aducă pe Luther la Worms.
Prietenii lui Luther erau înspăimântaţi şi tensionaţi. Cunoscând prejudecăţile şi duşmănia care existau împotriva lui, se temeau că nici chiar biletul de liberă trecere nu va fi respectat şi l-au rugat să nu-şi pună viaţa în pericol. El le-a răspuns: „Trimişii papei nu-şi doresc prezenţa mea la Worms, ci condamnarea şi moartea mea. Dar nu are importanţă. Să nu vă rugaţi pentru mine, ci pentru Cuvântul lui Dumnezeu… Hristos îmi va da Duhul Său ca să-i înving pe aceşti preoţi ai rătăcirii. Îi voi dispreţui cât timp voi trăi şi, prin moartea mea, voi triumfa asupra lor. La Worms se depun toate eforturile pentru a mă forţa să retractez, dar retractarea mea va fi aceasta: «Am afirmat mai înainte că papa este vicarul lui Hristos, acum declar că el este adversarul Domnului nostru şi apostolul Diavolului»” (Idem, vol. 7, cap. 6).
Luther nu urma să facă această călătorie primejdioasă singur. Pe lângă mesagerul imperial, trei dintre cei mai credincioşi prieteni ai lui s-au decis să-l însoţească. Melanchthon dorea cu ardoare să li se alăture. Inima lui era strâns legată de a lui Luther şi era dispus să-l urmeze, dacă ar fi fost nevoie, chiar şi în temniţă sau la moarte. Dar rugăminţile i-au fost refuzate. Dacă Luther ar fi pierit, speranţele Reformei rămâneau în tânărul său colaborator. Când s-a despărţit de Melanchthon, reformatorul a spus: „Dacă nu mă întorc şi vrăjmaşii mei mă vor omorî, continuă să predici şi rămâi statornic în adevăr. Lucrează în locul meu… Dacă tu supravieţuieşti, moartea mea nu va avea mari consecinţe” (Idem, vol. 7, cap 7). Studenţii şi locuitorii Wittenbergului care se adunaseră să fie martori la plecarea lui Luther erau profund mişcaţi. Mulţi oameni ale căror inimi fuseseră atinse de Evanghelie şi-au luat rămas-bun plângând. Astfel au plecat din Wittenberg reformatorul şi însoţitorii lui.
În timpul călătoriei, au observat că minţile oamenilor erau apăsate de presimţiri sumbre. În unele oraşe nu li s-a dat nicio onoare. Când s-au oprit pentru noapte, un preot simpatizant şi-a exprimat temerile, arătându-i lui Luther portretul unui reformator italian care suferise moartea de martir. A doua zi, au aflat că scrierile lui Luther fuseseră condamnate la Worms. Soli imperiali anunţau decretul împăratului şi le cereau oamenilor să aducă la magistraţi lucrările proscrise. Mesagerul împăratului, temându-se pentru si- guranţa lui Luther în faţa Dietei şi gândindu-se că, poate, începuse deja să şovăie, l-a întrebat dacă încă mai dorea să meargă.
-124-
El a răs- puns: „Cu toate că sunt proscris în toate oraşele, voi merge înainte” (Idem, vol. 7, cap. 7).
La Erfurt, Luther a fost primit cu cinste. Înconjurat de mulţimi de oameni care îl admirau, a străbătut străzile pe care mersese de multe ori cu traista lui de cerşetor. A vizitat chilia de la mănăstire şi s-a gândit la luptele prin care lumina care inunda acum Germania fusese revărsată la început asupra sufletului său. A fost rugat să predice. Acest lucru îi fusese interzis, dar mesagerul i-a dat per- misiunea şi călugărul care odinioară fusese omul de corvoadă al mănăstirii s-a urcat acum la amvon.
În faţa unei mulţimi mari de oameni, a vorbit despre cuvintele lui Hristos: „Pace vouă!” „Filosofi, doctori şi scriitori”, a spus el, „s-au străduit să-i înveţe pe oameni calea prin care se poate obţine viaţa veşnică şi n-au reuşit. Vă voi arăta astăzi această cale… Dumnezeu a ridicat dintre morţi un Om, Domnul Iisus Hristos, ca să distrugă moartea, eradicând păcatul şi să închidă porţile iadului. Aceasta este lucrarea de mântuire… Hristos a biruit! Aceasta este vestea plină de bucurie: suntem mântuiţi prin lucrarea Sa, nu prin faptele noastre… Domnul nostru Iisus Hristos a zis: «Pace vouă! Priviţi mâinile Mele» – cu alte cuvinte: «Iată, omule! Eu, şi numai Eu, ţi-am îndepărtat păcatul şi te-am răscumpărat, iar acum ai pace», zice Domnul.”
El a continuat, arătând că adevărata credinţă se va da pe faţă printr-o viaţă sfântă. „Deoarece Dumnezeu ne-a mântuit, să ne pu- nem în rânduială faptele, astfel încât să poată fi acceptabile pentru El. Eşti bogat? Bunurile tale să slujească nevoilor săracului. Eşti sărac? Slujba ta să fie acceptată de cel bogat. Dacă truda ta îţi foloseşte numai ţie însuţi, atunci serviciul pe care pretinzi că îl faci pentru Dumnezeu este o minciună” (Idem, vol. 7, cap. 7).
Oamenii ascultau ca fermecaţi. Pâinea vieţii era frântă pentru aceste suflete flămânde. Hristos era înălţat înaintea lor şi pus mai presus de papi, legaţi, împăraţi şi regi. Luther nu a făcut nicio aluzie la situaţia periculoasă în care se afla. Nu a căutat să îndrepte gândurile şi compasiunea oamenilor asupra sa. Contemplându-L pe Hristos, s-a pierdut din vedere pe sine. Se ascunsese în spatele Omului de pe Calvar, căutând să-L prezinte numai pe Iisus ca Răscumpărător al păcătoşilor.
Pe măsură ce călătoria continua, reformatorul era privit peste tot cu un mare interes. Mulţimi dornice se îngrămădeau în jurul lui şi voci prietenoase îl avertizau cu privire la scopul reprezentanţilor papei. „Te vor arde”, spuneau unii, „şi-ţi vor preface trupul în cenuşă, aşa cum au făcut cu Jan Hus.” Luther răspundea: „Chiar dacă, pe tot drumul de la Worms la Wittenberg, ar aprinde un foc ale cărui flăcări să ajungă până la cer, aş trece prin el în Numele Domnului.
-125-
Mă voi prezenta înaintea lor, voi intra în gura monstrului şi-i voi sfărâma dinţii, mărturisindu-L pe Domnul Iisus Hristos” (Idem, vol. 7, cap. 7).
Vestea apropierii lui a produs o mare agitaţie la Worms. Prietenii lui tremurau pentru siguranţa sa, duşmanii lui se temeau pentru succesul cauzei lor. S-au făcut eforturi din greu pentru a-l convinge să nu intre în oraş. La îndemnul trimişilor papali, a fost sfătuit să meargă la castelul unui cavaler binevoitor, unde, i s-a spus, toate dificultăţile puteau fi rezolvate pe cale amiabilă. Prietenii s-au străduit să-i trezească temerile, descriindu-i pericolele care îl aşteptau. Toate eforturile lor au fost în zadar. Neclintit, Luther a declarat: „Chiar dacă ar fi în Worms tot atâţia demoni câte ţigle sunt pe acoperişuri, tot voi intra în el” (Idem, vol. 7, cap. 7).
Când a sosit în Worms, o mulţime imensă s-a îngrămădit la porţi pentru a-i ura bun venit. Nici pentru a-l saluta pe împărat nu se adunaseră atât de mulţi oameni. Era mare frământare şi, din mijlocul mulţimii, o voce ascuţită şi jalnică a strigat un bocet, ca o avertizare pentru Luther cu privire la soarta care-l aştepta. „Dumnezeu va fi apărarea mea”, a zis el pe când cobora din trăsură.
Reprezentanţii papalităţii nu crezuseră că Luther chiar va îndrăzni să apară la Worms, iar sosirea lui i-a umplut de consternare. Împăratul şi-a convocat imediat consilierii pentru a se sfătui cum trebuie să se procedeze. Unul dintre episcopi, un catolic rigid, a declarat: „Ne-am consultat suficient în această problemă. Maiestatea Voastră imperială să scape imediat de acest om. Nu a poruncit Si- gismund ca Jan Hus să fie ars? Nu suntem obligaţi nici să acordăm, nici să respectăm biletul de liberă trecere al unui eretic.” „Nu”, a răspuns împăratul, „trebuie să ne ţinem promisiunea” (Idem, vol. 7, cap. 8). De aceea s-a luat hotărârea ca reformatorul să fie ascultat.
Tot oraşul era dornic să-l vadă pe acest om deosebit şi o mulţime de vizitatori i-au umplut curând locuinţa. Luther nu-şi revenise din recenta lui boală. Era obosit după călătoria ce durase două săptămâni, trebuia să se pregătească pentru a face faţă evenimentelor importante din ziua următoare şi avea nevoie de linişte şi odihnă. Însă dorinţa oamenilor de a-l vedea era atât de mare, încât abia se odihnise câteva ore, când nobili, cavaleri, preoţi şi locuitori din Worms s-au adunat în jurul lui, dornici să-l audă.
-126-
Printre aceştia, erau mulţi dintre nobilii care îi ceruseră cu atâta îndrăzneală împăratului o reformare a abuzurilor ecleziastice şi care, spunea Luther, „au fost toţi eliberaţi prin Evanghelia mea” (Martyn, p. 393). Duşmani şi prieteni, toţi au venit să-l vadă pe călugărul neînfricat. El i-a primit cu un calm de neclintit, răspunzându-le tuturor cu demnitate şi înţelepciune. A fost ferm şi curajos. Faţa lui palidă şi slabă, ce purta urme ale oboselii şi suferinţei, exprima amabilitate şi chiar bucurie. Solemnitatea şi seriozitatea profundă a cuvintelor lui îi confereau o putere căreia nu-i puteau rezista nici vrăjmaşii lui. Atât prietenii, cât şi duşmanii erau plini de uimire. Unii erau convinşi că o putere divină îl însoţea, alţii declarau, ca şi fariseii despre Hristos: „Are drac.”
A doua zi, Luther a fost somat să se prezinte înaintea Dietei. Un ofiţer imperial a fost numit să-l conducă în sala de audiere, totuşi a răzbătut cu greutate până acolo. Toate străzile erau aglomerate de oameni dornici să-l vadă pe călugărul care îndrăznise să se opună autorităţii papei.
Când era pe punctul de a se prezenta în faţa judecătorilor, un general bătrân, erou în multe bătălii, i-a spus cu amabilitate: „Sărmane călugăr, sărmane călugăr, acum vei lua o poziţie mai nobilă decât am luat eu sau alţi căpitani în cele mai sângeroase bătălii. Dacă însă cauza ta este dreaptă şi eşti sigur de ea, mergi înainte în Numele lui Dumnezeu şi nu te teme de nimic! Dumnezeu nu te va părăsi” (D’Aubigné, vol. 7, cap. 8).
În cele din urmă, Luther a apărut înaintea Dietei. Împăratul stătea pe tron, fiind înconjurat de cele mai ilustre personalităţi ale imperiului. Niciodată nu se mai prezentase vreun om în faţa unei adunări mai impunătoare decât aceea în faţa căreia trebuia să răspundă Martin Luther pentru credinţa lui. „Prezenţa lui acolo era în ea însăşi o victorie însemnată asupra papalităţii. Papa îl condamnase, dar acum el stătea înaintea unui tribunal care, prin însăşi această acţiune, se situa mai presus de acesta. Papa îl pusese sub interdicţie şi-l exclusese din orice societate omenească, totuşi el fu- sese convocat în termeni respectuoşi şi primit înaintea celei mai auguste adunări din lume. Papa îl condamnase la tăcere veşnică, şi acum el era gata să vorbească înaintea a mii de ascultători atenţi, adunaţi din cele mai îndepărtate părţi ale lumii creştine. O revoluţie imensă s-a produs astfel prin intermediul lui Luther. Roma cobora deja de pe tron, iar această umilire era provocată de vocea unui călugăr” (Idem, vol. 7, cap. 8).
-127-
În prezenţa acelei adunări influente şi nobile, reformatorul de origine umilă părea sfios şi jenat. Câţiva principi, observându-i emoţia, s-au apropiat de el, iar unul dintre ei i-a şoptit: „Nu te teme de cei ce ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul!” Altul i-a spus: „Când veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi împăraţilor pentru Numele Meu, vă va fi dat prin Duhul Tatălui vostru ce să spuneţi.” Astfel, cuvintele lui Hristos erau rostite de aceşti oameni mari ai lumii pentru a-l întări pe slujitorul Lui în ceasul încercării.
Luther a fost condus chiar în faţa tronului împăratului. O tăcere adâncă s-a lăsat asupra adunării. Apoi un ofiţer imperial s-a ridicat şi, arătând către o colecţie de scrieri ale lui Luther, a cerut ca reformatorul să răspundă la două întrebări: dacă le recunoaşte ca fiind ale lui şi dacă intenţionează să retracteze opiniile pe care le exprimase în ele. După ce au fost citite titlurile cărţilor, Luther a răspuns că, în ceea ce priveşte prima întrebare, recunoaşte cărţile ca fiind ale lui. „În ce priveşte a doua întrebare”, a zis el, „înţelegând că este o problemă care priveşte credinţa şi mântuirea sufletelor şi în care este implicat Cuvântul lui Dumnezeu, comoara cea mai preţioasă din cer şi de pe pământ, aş acţiona imprudent dacă aş răspunde fără să mă gândesc. S-ar putea să spun mai puţin decât ar fi nevoie într-o asemenea împrejurare sau mai mult decât mi-ar cere adevărul, păcătuind astfel împotriva următoarelor cuvinte ale lui Hristos: «Dar, de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri» (Matei 10:33). Din acest motiv, rog pe Maiestatea Voastră cu toată umilinţa să-mi acorde timp să răspund fără să păcătuiesc împotriva Cuvântului lui Dumnezeu” (D’Aubigné, vol. 7, cap. 8).
Făcând cererea aceasta, Luther a procedat cu înţelepciune. Atitudinea lui a convins adunarea că nu acţionează din patimă sau din impuls. Calmul şi stăpânirea de sine, trăsături neaşteptate la cel care se dovedise îndrăzneţ şi intransigent, s-au adăugat puterii lui şi l-au făcut în stare după aceea să răspundă cu o prudenţă, o hotărâre, o înţelepciune şi o demnitate care i-au surprins şi i-au dezarmat pe adversarii lui, mustrându-le insolenţa şi mândria.
A doua zi trebuia să se prezinte pentru a da răspunsul final. Pentru o clipă, şi-a pierdut curajul gândindu-se la forţele care se uniseră împotriva adevărului. Credinţa i-a şovăit, teama şi tremurul l-au cuprins şi groaza l-a copleşit. Pericolele se înmulţeau în faţa lui; duşmanii păreau să triumfe şi puterile întunericului, să învin- gă. Norii se adunau în jurul lui şi păreau că-l despart de Dumnezeu.