Capitolul 8 — Luther înaintea Dietei
Un nou împărat, Carol al V-lea, a urcat pe tronul Germaniei, iar trimişii Romei s-au grăbit să-l felicite şi să-l convingă să-şi folosească puterea împotriva Reformei. Pe
de altă parte, principele elector al Saxoniei, faţă de care Carol era mult îndatorat pentru coroană, l-a rugat să nu ia nicio măsură împotriva lui Luther până când nu-i va fi acordată o audienţă. Împăratul era pus astfel într-o mare încurcătură şi în mare dificultate. Reprezentanţii papei nu se mulţumeau cu nimic altceva decât cu un edict imperial care să-l condamne pe Luther la moarte. Electorul declarase categoric că „nici Maiestatea Sa imperială şi nici vreo altă persoană n-au putut să arate că scrierile lui Luther au fost vreodată combătute”. De aceea el cerea ca „doctorului Luther să-i fie asigurat un bilet de liberă trecere, astfel încât să se poată înfăţişa înaintea unui tribunal de judecători învăţaţi, evlavioşi şi imparţiali” (D’Aubigné, vol. 6, cap. 11).
Atenţia tuturor era acum îndreptată spre adunarea statelor germane care au fost convocate la Worms la scurt timp după urcarea lui Carol pe tronul imperiului. Probleme şi interese politice importante urmau să fie luate în discuţie în cadrul acestui consiliu naţional; principii Germaniei urmau să se întâlnească pentru prima dată cu tânărul lor monarh în această şedinţă consultativă. Din toate părţile ţării au venit demnitari ai bisericii şi ai statului. Suverani de viţă nobilă, puternici şi care ţineau la drepturile lor moştenite, clerici princiari, animaţi de conştiinţa superiorităţii lor în rang şi putere, cavaleri imperiali şi suita lor înarmată, ambasadori din ţări îndepărtate – toţi s-au adunat la Worms.
-119-
Totuşi, în acea vastă adunare, subiectul care stârnea cel mai mare interes era cauza reformatorului saxon.
Carol ordonase în prealabil ca principele elector să-l aducă pe Luther cu el la Dietă, asigurându-l de protecţie şi promiţându-i o discuţie liberă, cu persoane competente, asupra problemelor aflate în dispută. Luther era nerăbdător să se înfăţişeze înaintea împăratului. În această perioadă, sănătatea îi era mult deteriorată, însă i-a scris electorului: „Dacă nu voi putea merge la Worms sănătos, voi fi dus acolo aşa bolnav cum sunt. Căci, dacă împăratul mă cheamă, nu mă îndoiesc că aceasta este chiar chemarea lui Dumnezeu. Dacă vor să folosească împotriva mea violenţă, lucru foarte probabil (căci nu pentru a-i învăţa îmi poruncesc ei să mă prezint acolo), încredinţez această problemă în mâinile Domnului. Acela care i-a păstrat pe cei trei tineri în cuptorul aprins încă trăieşte şi domneşte. Chiar dacă nu mă va salva, viaţa mea este de mică importanţă. Numai să nu îngăduim ca Evanghelia să fie expusă batjocurii celor nelegiuiţi, ci să ne vărsăm mai bine sângele pentru ea decât să-i lăsăm pe ei să triumfe. Nu depinde de mine să hotărăsc dacă viaţa sau moartea mea va contribui mai mult la mântuirea tuturor… Vă puteţi aştepta la orice de la mine… în afară de fugă sau de retractare. Să fug nu pot şi,cu atât mai puţin, să retractez” (Idem, vol. 7, cap. 1).
Când a ajuns la Worms vestea că Luther urma să apară înaintea Dietei, s-a produs o agitaţie generală. Aleander, legatul papal căruia îi fusese încredinţat în mod special cazul, s-a alarmat şi s-a înfuriat. Era conştient că rezultatul urma să fie dezastruos pentru papalitate. Instituirea unei anchete într-un caz în care papa pronunţase deja sentinţa de condamnare însemna dispreţ la adresa autorităţii suveranului pontif. Mai mult, el se temea că argumentele elocvente şi puternice ale acestui om ar putea să-i îndepărteze pe mulţi dintre principi de cauza papei. De aceea, a protestat imediat pe lângă Carol împotriva înfăţişării lui Luther la Worms. Cam în acelaşi timp, a fost publicată bula de excomunicare a lui Luther, iar aceasta, împreună cu protestele legatului, l-a făcut pe împărat să cedeze. El i-a scris electorului că, dacă nu are de gând să retracteze, Luther ar trebui să rămână la Wittenberg.
-120-
Nemulţumit de această victorie, Aleander s-a străduit, cu toată puterea şi viclenia cu care era înzestrat, să obţină condamnarea lui Luther. Cu o insistenţă vrednică de o cauză mai bună, el a supus problema atenţiei principilor, prelaţilor şi altor membri ai adunării, acuzându-l pe reformator de „instigare, rebeliune, lipsă de respect şi blasfemie”. Dar vehemenţa şi pasiunea manifestate de legat au lăsat să se întrevadă mult prea clar spiritul de care era însufleţit. „Este mânat mai mult de ură şi răzbunare decât de zel şi evlavie”, era constatarea generală (Idem, vol. 7, cap. 1). Majoritatea participanţilor la Dietă erau acum, mai mult decât oricând, înclinaţi să privească favorabil cauza lui Luther.
Aleander şi-a dublat zelul cu care susţinea în faţa împăratului că este de datoria lui să execute edictele papale. Însă, potrivit legilor Germaniei, aceasta nu se putea face fără acordul principilor. Copleşit, în cele din urmă, de insistenţele legatului, Carol i-a propus să-şi prezinte cazul înaintea Dietei. „A fost o zi plină de mândrie pentru nunţiul papal. Adunarea era mare, dar cauza era şi mai mare. Aleander urma să pledeze pentru Roma, (…) mama şi stăpâna tuturor bisericilor.” El urma să revendice primatul lui Petru în faţa principilor întruniţi ai creştinătăţii. „Având darul elocvenţei, [Aleander] s-a ridicat la înălţimea ocaziei. Providenţa a făcut ca Roma, înainte de a fi condamnată, să fie reprezentată şi apărată de cel mai capabil dintre oratorii ei, în faţa celui mai grandios dintre tribunale” (Wylie, vol. 6, cap. 4). Cei care erau în favoarea reformatorului aşteptau cu presimţiri rele să vadă care sunt efectele discursului său. Electorul Saxoniei nu era prezent, dar, la ordinul său, unii dintre consilierii lui au notat discursul nunţiului.
Aleander s-a străduit să răstoarne adevărul cu toată forţa culturii şi elocvenţei lui. A aruncat împotriva lui Luther acuzaţie după acuzaţie, descriindu-l ca pe un duşman al bisericii şi al statului, al celor vii şi al celor morţi, al clerului şi al laicilor, al conciliilor şi al creştinilor. „În erorile lui Luther, există suficient [de multă erezie]”, a declarat el, ca să justifice arderea pe rug a „o sută de mii de eretici”.
În concluzie, el s-a străduit să arunce dispreţul asupra adepţilor credinţei reformate: „Ce sunt toţi aceşti luterani? O gloată de pedagogi insolenţi, preoţi corupţi, călugări desfrânaţi, avocaţi ignoranţi şi nobili depravaţi, împreună cu oamenii de rând pe care i-au indus în eroare şi i-au stricat. Cât de mult le este superioară Biserica Catolică în număr, competenţă şi putere! Un decret unanim emis de această adunare ilustră îi va lumina pe cei neştiutori, îi va avertiza pe cei imprudenţi, îi va face să se decidă pe cei care şovăie şi le va da putere celor slabi” (D’Aubigné, vol. 7, cap. 3).
-121-
Cu astfel de arme au fost atacaţi în toate timpurile cei care au susţinut adevărul. Aceleaşi argumente sunt încă folosite împotriva celor care au curajul să prezinte, în opoziţie cu erorile ajunse datini, învăţăturile clare şi directe ale Cuvântului lui Dumnezeu. „Cine sunt predicatorii acestor doctrine noi?” exclamă cei care îşi doresc o religie populară. „Sunt nişte oameni inculţi, puţini la număr şi dintre cei mai săraci. Totuşi ei pretind că au adevărul şi că sunt poporul ales al lui Dumnezeu. Sunt nişte ignoranţi şi amăgiţi. Cât de mult superioară în număr şi influenţă este biserica noastră! Cât de mulţi oameni mari şi învăţaţi sunt în tabăra noastră! Cât de mare este puterea noastră!” Argumentele acestea au o influenţă impresionantă asupra lumii, însă nu sunt mai convingătoare astăzi decât în zilele reformatorului.
Reforma nu s-a încheiat cu Luther, aşa cum presupun mulţi. Ea trebuie continuată până la sfârşitul istoriei lumii. Luther a avut de îndeplinit o mare lucrare, şi anume să reflecte asupra altora lumina care Dumnezeu a îngăduit să strălucească asupra lui. Totuşi el nu a primit toată lumina care urma să fie dată lumii. De atunci şi până astăzi, asupra Scripturilor a strălucit continuu o lumină nouă şi noi adevăruri au fost mereu descoperite.
Cuvântarea legatului a făcut o impresie profundă asupra celor care luaseră parte la Dietă. Luther nu a fost prezent acolo cu adevărurile clare şi convingătoare ale Cuvântului lui Dumnezeu pentru a-l învinge pe trimisul papei. N-a existat nicio încercare de a-l apăra pe reformator. Tendinţa generală era nu doar aceea de a-l condamna pe el şi doctrinele pe care le predica, ci, dacă ar fi fost posibil, şi de a dezrădăcina erezia. Roma avusese parte de cea mai favorabilă oportunitate pentru a-şi apăra cauza. Tot ce ar fi putut spune în apărarea ei fusese spus. Însă aparenta victorie era semnul înfrângerii. De acum înainte, contrastul dintre adevăr şi eroare urma să fie văzut şi mai clar, pe măsură ce acestea urmau să se confrunte în luptă deschisă. Din acea zi, Roma nu avea să se mai simtă niciodată atât de sigură cum fusese atunci.
Deşi majoritatea membrilor Dietei n-ar fi ezitat să-l predea pe Luther răzbunării Romei, mulţi dintre ei vedeau şi deplângeau depravarea din biserică, dorindu-şi ca abuzurile suferite de poporul german, ca urmare a corupţiei şi a lăcomiei ierarhiei papale, să înceteze. Legatul prezentase papalitatea în lumina cea mai pozitivă.
-122-
Însă Domnul l-a inspirat pe un participant la Dietă să facă o de- scriere reală a efectelor tiraniei papale. Cu o fermitate nobilă, ducele George de Saxonia s-a ridicat în adunarea aceea princiară şi a numit cu o exactitate teribilă înşelăciunile şi monstruozităţile papalităţii, precum şi urmările lor groaznice. În încheiere a spus:
„Acestea sunt doar câteva dintre abuzurile care strigă împotriva Romei. Orice urmă de ruşine a dispărut şi singurul lor scop este… banul, banul, banul, (…) astfel că predicatorii, care ar trebui să predice adevărul, nu spun decât minciuni şi nu numai că sunt toleraţi, ci sunt şi răsplătiţi, deoarece, cu cât minciunile sunt mai mari, cu atât mai mare este câştigul. Din acest izvor murdar curg ape infecte. Destrăbălarea merge mână în mână cu lăcomia… Vai, faptele scandaloase ale clerului sunt cele care aruncă atât de multe suflete sărmane în iadul cel veşnic! Trebuie să se facă o reformă generală” (Idem, vol. 7, cap. 4).
Nici chiar Luther nu putea denunţa mai viu şi mai energic abuzurile papale, iar faptul că vorbitorul era un adversar hotărât al reformatorului a conferit şi mai multă putere cuvintelor lui.
Dacă ochii celor prezenţi ar fi fost deschişi, i-ar fi văzut pe îngerii lui Dumnezeu în mijlocul lor, revărsând raze de lumină prin întunericul rătăcirii şi deschizând minţile şi inimile pentru a accepta adevărul. Puterea Dumnezeului adevărului şi al înţelepciunii îi stăpânea chiar şi pe adversarii Reformei, pregătind astfel calea pentru marea lucrare care urma să aibă loc. Martin Luther n-a fost prezent, dar glasul Unuia mai mare decât el fusese auzit în adunarea aceea.
Dieta a numit îndată un comitet care să întocmească o listă cu oprimările papale care apăsau atât de greu asupra poporului german. Această listă, care conţinea 101 capete de acuzare, a fost prezentată împăratului împreună cu cererea de a se lua măsuri imediate pentru îndepărtarea acestor abuzuri. „Ce pierdere de suflete de creştini”, spuneau petiţionarii, „ce jaf, ce jecmănire, ce scandaluri înconjoară capul spiritual al creştinătăţii! Este de datoria noastră să împiedicăm ruina şi dezonoarea poporului nostru. Din acest motiv, vă rugăm în modul cel mai umil, dar şi cel mai serios, să ordonaţi urgent o reformă generală şi să garantaţi realizarea ei” (Idem, vol. 7, cap. 4).
Membrii consiliului au cerut acum ca reformatorul să se înfăţişeze înaintea lor. În ciuda insistenţelor, protestelor şi ameninţărilor lui Aleander, împăratul a consimţit în cele din urmă, iar Luther a fost somat să apară înaintea Dietei.